10 motive pentru care copiii sunt cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla (nu trebuie să fie ai tăi)

Uneori vreau o pauză de la stres, griji, viteza cu care jonglez aspecte diverse ale vieții mele, presiuni ce-mi apasă pe umeri și responsabilități. Vreau să uit, să fug. Să mă deconectez pentru… a mă conecta la altceva. Un altceva mai liniștit, mai profund, care să dea sens întregii agitații. Vorba melodiei aceleia mai puțin cunoscute cântate de Freddy Mercury și Michael Jackson – “There’s got to be more to life than this”!

Pentru asta uneori citesc, alteori stau pe facebook, alteori urmăresc filme sau răsfoiesc reviste.

Însă pot zice cu mâna pe inimă – nimic nu se compară cu a fi în preajma copiilor. Doar să aud gălăgia pe care o emană un grup de copii sau să am contact vizual cu un puști poznaș și sunt ca nouă. Cum așa?

Care e “farmecul” pe care îl au asupra mea acești mici indivizi?

Câteva din motivele pentru care-mi sunt așa dragi:

  • Bucuria lor!

Copiii sunt bucuroși fără un motiv anume, doar “de-aia”!Le sclipesc ochii, vorbesc tare și își mișcă corpul în fel și chip debordând de energie! Iar lucrul ăsta este așa revigorant! Și îl primim gratis, doar ciulind urechile când trecem pe lângă o școală sau observând pentru o secundă copiii cu care ne intersectăm zilnic. (Cei ce au proprii copii – pot beneficia de asta în aproape orice secundă!)

  • Simplitatea

Uneori adulții complică lucrurile inutil. Băiețelul meu îmi reamintește deseori că simplitatea e cheia: ca atunci când pentru a merge în parc pregătesc ghizdan cu apă, fructe, geci, șepci, jocuri etc iar el spune: “hai doar să mergem!”.

  • Puritatea

Privirea unui copil are ceva ce rar văd în ochii adulților: acea puritate, acea vulnerabilitate prin care se arată lumii fără frică.

  • Prospețimea și perseverența

Copiii sunt neatinși de fricile, temerile, convingerile limitative ale adulților și din cauza asta au o cu totul altă perspectivă asupra a ceea ce este posibil și nu renunță la ce își propun. O fetiță m-a rugat într-o zi, pe când eram în parc, să o ajut să desprindă fluturașul prins in teiul sub care juca badmington. Am încercat de câteva ori și am zis: “nu se poate” iar apoi am plecat. Când trec iar pe acolo, peste o oră, dăduse fluturașul jos! Când am întrebat-o cum, mi-a zis că a aruncat cu paleta până i-a reușit! (Eu nu luasem asta în calcul ca să nu stric paleta)

  • Încrederea și credința pe care ni le acordă.

Un copil o să creadă ce îi spui (până la proba contrarie) și o să îți acorde mai mult de prezumția de nevinovăție. Cumva similar cu zicala aceea “fii persoana ce câinele tău crede că ești”, cam așa cu cei mici. Ei ne văd mai sus decât suntem iar asta e o șansă de a ne ridica la acest nivel!

children-1879907_1920

  • Clipa de acum!

Da, cu toți plătim facturi, avem termene limită, presiuni, regrete. Din trei timpuri posibile, trecutul și viitorul își dispută cel mai adesea teritoriul asupra minților noastre, absorbindu-ne într-un vârtej al grijilor și preocupărilor ce ne deconectează de la cel mai important timp: prezentul. Însă încearcă să te gândești la facturi în prezența unui copil cu ochii aceia sclipitori care se roagă de tine să vă jucați de-a șantierul de construcții sau cursele de mașini! Iar odată prins/ă în joc, totul capătă o altă perspectivă. Facturile nu mai par așa relevante după ce ai luat parte la o luptă intergalactică între călăreți justițiari!

  • Testul suprem: ești în echilibru?

Prezența unui copil te va testa, te va solicita într-un fel cu totul diferit de cel în care fac adulții. Iar dacă ești în echilibru, vei face față testului. Dacă nu, vor apare tot felul de emoții negative, semn că mai sunt răni ce se vor vindecate și întrebări ce nu și-au găsit răspunsul în noi.

  • Amuzamentul

Să fii în preajma copiilor este pur și simplu hazliu! Ei zâmbesc, chicotesc, sunt puși pe șotii, pe glume și râd gălăgios cu gura până la urechi. Cui nu îi priește o porție de așa ceva?

  • Lipsa judecării, a categorisirilor

Cei mici nu au cutiuțele noastre de adulți pentru a separa și încadra lucruri, obiecte, oameni, fenomene. Băiețelul meu a auzit pe cineva zicând “uită-te la țiganii ăia!” și întorcând capul în direcția aia, neștiind ce înseamnă cuvântul, a zis: “nu sunt țigani, sunt copii”. Minunat, nu?

  • Conectarea cu copilul din noi

Timpul petrecut alături de copii este foarte prețios dacă te oferi cu totul. Pentru câteva momente te-ai deconectat de la lume, de la gândurile care curg lanț și te-ai conectat la altceva. La copilul din fața ta. La prezent. La a fi, nu la a face. La o lume unde totul e posibil. Iar de te dai cu totul momentului, la finalul lui vei fi mai calm/ă, mai energic/ă, mai zâmbitor/oare, mai tu pentru că îți vei fi amintit lucrurile cele mai importante din viață: bucuria, toleranța, puritatea, imaginația fără limite, încrederea, momentul de acum.

🙂

Mulțumim, dragi copii, pentru tot ce ne oferiți!

P.S.: Această pledoarie nu exclude faptul că să ai copiii tăi este infernal de greu. Doar că experiența are două tăișuri: unul care te distruge și unul care te reconstruiește într-un om mai bun. Dacă permiți asta! 🙂

 

Cu drag, Van Gogh – primul film realizat în întregime din picturi

Video trailer:
Nici nu mai știu când am văzut trailerul de la “Cu drag, Van Gogh”. Și din prima am zis DA, voi vedea acest film! Un film-animație pornind de la picturile și viața lui? Cât de atrăgător!
Iar apoi, vine viața. Deși urmăream unde va rula filmul pentru a merge să-l văd, nu o făceam: prea târziu, prea obosită, am atâtea de făcut…
Până am zis gata!
M-am plictisit eu de mine de câte ori am dat “interesată” pe facebook și nu am ajuns. Și evenimentul apărea în newsfeedul meu din ce în ce mai rar, lucru care m-a făcut să presupun că urma să dispară cu totul și atunci vor scădea spre dispariție șansele de a-l vedea.
Așa că vine ziua.
Surpriza de început a fost aglomerația din sală. Tocmai ce-am vizionat “România neîmblânzită” la cinema și am fost 2 persoane în tooooată încăperea! Pentru un film care rulează de atâta timp aveam aceeași așteptare. Și ce bucuroasă am fost să văd că nu mai aveam loc!
Filmul începuse imediat după ce am intrat. Câțiva întârziați, ca și mine, încercau să-și găsească un loc în mulțime. După primele minute, toată lumea se așezase.
Filmul debutează cu…moartea artistului și încă de la început indică tema epistolară: poștașul care asigura corespondența stufoasă dintre Vincent și fratele său Theo, îi dă fiului său misiunea de a îi duce o ultimă scrisoare trimisă de Vincent și neajunsă la fratele acestuia.
Deși reticent la început, odată ce își acceptă sarcina, fiul poștașului, pe numele său Armand Roulin pornește spre Paris pentru a înmâna scrisoarea lui Theo Van Gogh. Acolo află că acesta a murit și dorind să-și ducă la bun sfârșit misiunea de a livra scrisoarea, Roulin se angajează într-o călătorie revelatoare privind moartea și mai ales viața artistului.
Discutând cu diverse personaje relevante în ultima perioadă din viața pictorului despre moartea acestuia și ultima parte din viața sa, Armand ajunge să afle tot atâtea povești sau perspective despre artist și despre desfășurarea ultimelor evenimente din viața sa. Pentru unii fusese un nebun, pentru alții geniu. Unii erau siguri că a fost ucis, alții că a fost sinucidere.
Finalul aduce împreună aceste povești oferind explicații pentru lacunele fiecărei perspective, iar cel mai important, pare să aducă sufletul pictorului aproape de audiență.
Vincent își dorea ca publicul să perceapă lumea prin ochii lui, prin intermediul artei lui. Cred că filmul asta reușește. Să ni-l aducă pe Vincent aproape. Pentru puțin timp, am perceput lumea prin intermediul sensibilității artistului, am trăit răutățile, controversele, durerea de a te simți o povară, renunțarea la viață ca singură soluție…
M-a emoționat enorm filmul!
Iar melodia de la final este pe cât de frumoasă pe atât de tristă. “Starry, starry night” – Lianne La Havas – https://www.youtube.com/watch?v=vp5qJlr4go0&frags=pl%2Cwn …”this world was never meant for someone as beautiful as you”…
După vizionare, am petrecut ceva timp sub influența peliculei. Așa că am folosit pretextul pentru a căuta detalii despre realizarea ei și chiar și acestea sunt impresionante:
  • suprafața tablourilor pictate – 66960 – pentru a realiza cadrele – dacă ar fi unite – ar acoperi Londra și Manhattanul;
  • 94 din tablourile artistului au fost folosite pentru scene sau personaje din film;
  • inițiativa filmului a fost Dorota Kabiela, care citind scrisorile artistului și-a dorit să realizeze un film despre el;
  • filmul îmbină pictura și animația computerizată;
  • au fost implicați 80 de pictori;
  • scenele au respectat stilul în care a fost pictat tabloul de la care se pornea, astfel, Armand a fost pictat în diverse stiluri de-a lungul peliculei;
Behind the scenes:
Site-ul oficial:
Ce mi-a plăcut în mod special:
  • folosirea picturilor lui Vincent ca bază pentru realizarea unor scene, sau pentru selectarea actorilor ce seamănă portretelor – practic e ca și cum operele sale prind o nouă viață!
  • detaliile din trecutul lui Vincent, care adaugă sens întregii desfășurări a evenimentelor, cum ar fi faptul că au existat mai mulți copii Vincent, un frate născut și mort înaintea sa, purtând același nume, iar el resimțind că nu va fi niciodată de ajuns de “Vincent” pentru a îl înlocui cu succes;
  • poveștile provenite din surse multiple – fiecare îl privea cu un alt ochi pe Vincent, lucru ce confirmă zicala: frumusețea e în ochiul privitorului;
  • frumusețea lumii văzute prin ochii lui Vincent.
Am plecat din sală cu ochii umeziți de emoție și mi-am zâmbit în mustață să observ asta în ochii atâtor privitori.
Încă resimt ecouri ale filmului asupra mea. Ceva-ceva din mine nu vrea să se așeze la locul lui. Poate gândul că un om atât de valoros a trecut neobservat de contemporanii săi, trăind sub multiple presiuni chinuitoare: financiare, de sănătate, sociale.
Iar ce mă zgândără cel mai mult este că Vincent a murit simțindu-se o povară…

UnlimitU – Primul summit de dezvoltare personală din România

În ultimii ani, dezvoltarea personală a devenit un subiect cu mare priză la publicul din România. Dacă în Statele Unite de exemplu, ea are un statut deja bine conturat, la noi, contextul a devenit abia recent propice apariției interesului pentru acest domeniu. Și tot peste ocean dacă privim, vom găsi o pletoră de autori și speakeri motivaționali care se întrec în a îți oferi secrete doar de ei știute necesare împlinirii tale personale.

Pe bună dreptate, importanța nu îi poate fi vreodată diminuată. Dezvoltarea personală este drumul început odată cu primul pas spre cunoașterea sau inventarea propriei persoane. Este răspunsul la întrebări ca: “cine sunt?”, “de ce exist?”, “de ce sunt în stare?”,  “care îmi sunt limitele?”, “ce posibilități am în viață?”, “ce este viața?”…

Dezvoltarea personală nu oferă orice fel de răspunsuri, ci din acelea care te fac mai puternic/ă, mai curajos/oasă, ba chiar…lipsit/ă de limite! Și toate astea nu la modul nesustenabil, fals, ca un abțipild colorat lipit peste o pată de rugină. Nu, nu!

Dezvoltarea personală veritabilă te invită să privești înăuntru, la resursele nelimitate care sunt ascunse în noi, ce așteaptă să fie descoperite și folosite pentru a crea o viață împlinită, cu sens pentru noi și cei din jur.

Ea este acea cheie care, folosită corect, deschide toate ușile succesului: sănătate, echilibru emoțional, independență financiară, împlinire personală, relații și exemplele pot continua.

Eu însămi sunt fan înflăcărat al domeniului și mai important, practicant. Am implementat multe și enorme schimbări în bine în viața mea după ce am citit cărți, după ce am studiat biografii, după ce am participat la evenimente de dezvoltare personală iar efectele se propagă în jurul meu.

Așa că ce bucurie pentru mine să mi se propună să fiu partener media al unui eveniment dedicat acestui domeniu ce reunește atâția profesioniști care ating viețile atâtor oameni!

UnlimitU este la prima ediție! Și deja au confirmat prezența peste 20 de invitați de renume!

Pe 22 și 23 septembrie 2018 se desfășoară la București prima ediție a evenimentului!

Anca Haldan, omul central din spatele acestei inițiative, a visat să organizeze un eveniment care să fie un fel de sărbătoare a dezvoltării personale.

Pe de o parte să adune laolaltă profesioniști din diverse domenii de interes, care să ofere publicului parte din secretele și experiențele care i-au adus la succes.

Pe de alta, un alt scop era să aducă împreună comunitatea acelor oameni…nelimitați, care să trăiască un alt fel de eveniment de dezvoltare personală. Unul cu muzică motivantă, energie pozitivă la cote maxime, dans…și nu divulg mai mult!

Iar un scop indirect, este și acesta: participanții devin o parte importantă din grupul celor care pot schimba România prin reușita lor și exemplul pe care asta îl oferă.

Printre invitați și temele ce urmează să le abordeze:

Paul Ardeleanu (Speakers Club) – Metode de marketing care nu dau greș

Gabriela Bumbac (dezvoltare personală, Theta Healing) – Shortcut către succes 

Alina Finta (Evoluăm împreună) – Cum îţi influenţează relaţia cu părinţii viaţa şi relaţiile

Florin Ghindă (România pozitivă) – Harta soluției

Dana Gonț (Bonton, Digi24) – Cum să fim de acord că nu suntem de acord

Gáspár György (Pagina de psihologie) – Mindfulness urban: Cum ne putem exersa curajul, compasiunea și conectarea, într-o lume fără control?

Daniela Irimia (Femeia independentă) – Drumul spre independență – Trăieşte conform propriilor tale valori!

Cristian Nicolae (fondator John Maxwell Team Romania) – Fii eroul propriei tale vieți!

Adrian Niculescu (Sculptorul de mentalități, ANMotivational) – Despre autenticitate, comercialul (din tot) și depresie

Mirela Oprea (Dream Management) – Managementul visurilor. Cum să îţi identifici şi să îţi realizezi visurile? O abordare ştiinţifică

Constantin Pavel (Selfcoach Systems) – Viața și afacerile prin fericire și abundență

Florin Păsat (Atrage abundența în viața ta) – Tehnici pentru accelerarea succesului

Liviu Păsat (Obiceiuri care fac toți banii) – Totul despre bani în 30 de minute sau chiar mai puțin

Mircea Ioan Popa (neurochirurg, Theta Healing) – Punctul 0 al dezvoltării personale

Lorand Soares Szasz (business) – Scurtături în dezvoltarea personală

Dragoş Stoian (Obiceiurile măiestriei, Liga vorbitorilor în public) – Cum să devii un lider care crește lideri

Mihaela Stroe (analist comportamental de business) – Devino CEO al propriei vieți. Tu deții controlul!

Silviu Zancu (Mental Coaching) – Pe calea împlinirii: Misiunea personală și fericirea

Leon Zăgrean (doctor în neuroștiințe) – Homo Holisticus în Neurolume

Zoia Zărnescu (expert în comunicare, gestionarea emoţiilor) – Ce provocări și teste ai când vrei creștere spirituală

Daniela Irimia (Femeia Independentă) – Drumul spre independență. Trăieşte conform propriilor tale valori!

Diana Artene (doctor în nutriție oncologică) – De la vechea dietă cu ciocolată la nutriție oncologică – sau despre Moderație

Răzvan Vasile (matematician, scriitor) – De la băiat de cartier la elită mondială – sau despre Muncă

La eveniment mai participă: Florian Colceag (Antrenorul de genii) care ne pregătește o temă surpriză!

 

De ce cred eu că ar trebui să participi la UnlimitU?

  • pentru că dezvoltarea personală nu este un curent de modă la care să aderi pentru a fi pe placul celorlalți, ci este un instrument, o oglindă în care te poți reflecta pentru a vedea cine ești, dar și un ochi “nou” cu care să te privești pentru a pătrunde în esența ființei tale;
  • pentru că meriți 🙂 ;
  • pentru că vrei mai mult timp liber, mai mult succes, mai mulți bani, mai multă sănătate, mai multă liniște, mai multă armonie în relații, sau să oferi altora mai mult…
  • pentru că la acest eveniment privind dezvoltarea personală nu vorbește nimeni despre…dezvoltare personală ci despre: oameni, emoții, relații, succes, împlinire personală, frustrări, rezistența la efort, eșec, spiritualitate, sens al existenței, bucuria de a trăi;
  • pentru că reunește specialiști de top din domenii diverse interconectate: psihologie, comunicare, coaching, educație, oratorie, afaceri, media, neurochirurgie, neuroștiințe etc;
  • pentru că va fi o adunătură de oameni similari ție, puși pe evoluție, creștere, dezvoltare, gata de experiențe noi!
  • pentru că va fi un eveniment unic, cu o energie pe măsura tuturor participanților!

Deși toamna mă încearcă o ușoară melancolie la scurtarea zilelor, anul acesta mă tratez cu dezvoltare personală!

Abia aștept!

 

Gáspár György, Mirela Oprea și Daniela Irimia sunt printre invitații primei ediții a summitului de dezvoltare personală de la București. (foto sus – preluate de pe site-ul evenimentului)

Mai multe informații găsiți pe site-ul oficial, www.unlimitu.ro, și pe pagina de FB UnlimitU.

O altfel de Românie, una… neîmblânzită ce trebuie păstrată așa cum e

 

Multe evenimente s-au derulat în viața mea recent: o despărțire dureroasă de niște prieteni care s-au mutat, o călătorie frumoasă în afara țării, reîntoarcerea în mijlocul evenimentelor aprinse din piață, participarea plină de mustrări de conștiință la SummerWell. Toate și-au lăsat amprenta asupra mea. Unele mi-au amintit ce repede se poate schimba ceva așa important în viața ta, altele că libertatea și drepturile noastre nu sunt câștigate niciodată total, altele că planeta asta este pur și simplu un loc minunat.

Din aceeași categorie, tot recent m-am mai expus la o experiență. Am mers la cinema să urmăresc filmul România neîmblânzită.

Încă din start, trebuie să precizez că ador natura. Nu cred că trece zi în care să nu mă gândesc la ea. Fie pentru că-mi lipsește să-mi răsfir degetele de la picioare în iarbă, fie pentru că mă enervez eu pe mine când a mia oară amân să mă apuc de compostat deșeurile alimentare sau atunci când mă trezesc că nu știu câte minute au trecut de când privesc la norii schimbători.

Așa că articolul meu este evident împroșcat de afinitatea mea pentru natură.

Cum e filmul?

Pentru că hotărârea de a merge la cinema a apărut din senin, am întârziat și deja rulau imaginile când intram în sală.

Un ecran imens prezenta un peisaj de iarnă din munții noștri privit de sus. Vocea lui Victor Rebengiuc adăuga solemnitate imaginilor uimitoare. Am fost cucerită din prima! Habar nu am cât a durat documentarul, însă știu că am rămas țintuită în scaun exclamând în mod repetat și tâmp, cu gura căscată: cât de frumoooos!

De-a lungul filmului, a fost prezentată succesiunea anotimpurilor pe parcursul unui an în diverse locuri emblematice pentru România: Carpații cu rezervațiile sau pădurile lor virgine, Delta, ruinele cetății Histria sau altele unde viața naturală se desfășoară neatinsă de om.

Pesiajelor superbe le-au fost adăugate poveștile viețuitoarelor care își duc traiul aici: ursul brun care iese din hibernare și caută de mâncare, lupii cu care concurează uneori pentru hrană, capra neagră și acrobațiile ei la înălțime, mistrețul curajos ce înfruntă și el lupii, salamadra de foc și legenda din spatele denumirii ei, morunul cu aspectul lui neschimbat de milioane de ani (oare am reținut corect?), pelicanii și munca lor în echipă, fluturele albăstrel care păcălește o colonie de furnici să îl hrănească până eclozează, uliul cu privirea sa ageră sau necunoscutele mie…rusalii.

O notă specială trebuie să o acord calității imaginilor. Pur și simplu îmi este imposibil să pricep cum au fost surprinse cadrele din furnicar, sau cum a fost pus focusul exact acolo unde era nevoie într-o imagine în mișcare și surprinsă de la depărtare cum ar fi cea cu privirea uliului.

La finalul filmului sunt oferite câteva detalii din spatele scenei, iar pe site-ul dedicat- https://www.romanianeimblanzita.ro/despre/ –  sunt oferite și mai multe informații:

  • 12 luni pentru a surprinde toate anotimpurile României, în peste 80.000 de kilometri folosind șase tipuri diferite de transport (mașină, barcă, avion, elicopter, snowmobil și mașinuță de golf);
  • 22 de cameramani cu experiențe variate pentru a  scoate în evidență dramatismul din spatele fiecărei povești a speciilor;
  • Locuri unde s-a filmat:Parcul Național Piatra Craiului
    Munții Făgăraș
    Parcul Național Cozia
    Delta Dunării
    Histria
    Parcul Natural Vânători-Neamț
    Peșterea Urșilor
    Munții Apuseni
    Pajiștile înflorite și sălbatice din Viscri
    Porțile de Fier
    Parcul Național Cheile Beușnița
    Parcul Natural Văcărești
    București, Cluj, Iași

Dar mie tot mi se pare o muncă ce trece dincolo de cifre, pentru că rezultatul este pur și simplu artă! Cadru după cadru.

Iar coloana sonoră nu se lasă mai prejos!

La final, o mică lecție de morală: îndemnul de a aprecia darul naturii splendide ce ne-a fost oferit și de a păstra intactă și pentru generațiile următoare măreția naturii. Poluarea vânătoarea, defrișările, epuizarea resurselor sau gestionarea gunoiului generat depind de noi.

Concluzie

Aș vrea să fac un rezumat pompos, rațional, distant…dar nu pot!

Am intrat în sală sub impresiile experiențelor mele recente atât de contrastante, cu mii de gânduri ce-mi alergau prin minte, dornică de altceva. Și am găsit!

Filmul ăsta m-a trecut prin toate emoțiile posibile: uimire, suspans, admirație, curiozitate, beatitudine, frică…iar la final…am plecat plină de recunoștință pentru acest spectacol grandios al naturii pe care tocmai l-am trăit.

Ce țară minunată avem! România este mai mult decât oamenii ei. Dincolo de existențele noastre încâlcite, agitate și complicate există un alt fel de Românie în care nimic nu se zorește, nimic nu se irosește și totul funcționează în comuniune și echilibru perfect.  Ceva ce-mi doresc și pentru lumea prea depărtată de natură în care trăim noi oamenii. (majoritatea)

 

 

 

Poate părea că acest articol este despre dantura perfectă și aparat dentar. Este de fapt despre vise, ambiție și dezvoltare personală

 

De când mă știu, am fost fascinată de dinți. Acei dinți albi înșirați perfect. Acei dinți care odată arătați, luminau chipul purtătorului. Îi vedeam ba la tata, ba la o verișoară sau vreun cântăreț – ah! acești dinți!

Când ai mei au început să pice și mi-au crescut cei definitivi mi-a fost clar că eu nu o să fiu parte din grupul exclusivist al celor cu zâmbete perfecte: incisivii mei semănau cu ai unui castor, un canin îmi ieșise peste dintele de lapte ce nu voia să ne despărțim iar dantura mea per total părea o adunătură de cioburi de la diverse seturi de porțelan. 🙂

Dar…m-am obișnuit. Cel puțin erau albi și am avut mereu mare grijă de ei. În timp s-au mai aliniat cât de cât în mod natural și cam aia era.

De câte ori mergeam la dentistul școlii sau al facultății – cine își permitea altceva?- întrebam dacă nu aș putea să îi îndrept cumva.

Cuuuum? Dar de ce? Ai mușcătura bună, lasă-i așa!” Sau:

E prea târziu! După 23 de ani nu se mai poate!

IMG-6060

Trece timpul. Pe la 32 de ani mă apuc de o revizie: hai să mergem la un cabinet recomandat ca să aud cele mai bune păreri. Merg la pomul lăudat. Clinică scumpă cu clienți străini ce se bat la ușa ei.

Fac mici “reparații” și apoi pun problema și de îndreptat dinții.

Mi se spune că este posibil. Și că sunt două variante: să păstrăm toți dinții și să lărgim arcul pe care ei îl formează sau să eliminăm din ei pentru ca mai apoi să îi apropiem unii de alții.

Ceva nu suna bine la acest diagnostic așa că mai cer o părere. De data asta, de la o clinică specializată în ortodonție. Recomandată de colega Cristina, care mi-a inoculat microbul aparatului dentar, ea având aparat dentar la peste 23 de ani, vârsta maximă după care mi s-a spus că “nu se mai poate”.

Povestesc despre opinia antecedentă și mi se spune că dacă mi-aș lărgi arcul superior, nu numai că aș avea buza de sus foarte proeminentă dar aș rămâne fără dinți din acest motiv pentru că ei ar ieși din poziția lor ideală și nu ar putea să se susțină.

Decid să încep tratamentul la această clinică. Tocmai scosesem 6 măsele pentru a face loc dinților să se așeze și nu era timp de așteptat. La doar două zile după extracții, pun aparatul. Ca să astup golurile inestetice pun niște dinți falși o perioadă.

Mi se spune că va dura 2 ani maxim. Că nu am voie să mușc, să ronțăi chestii tari.

Mă uitam în gura mea și era jale: 6 găuri încă însângerate, sârme, elastice colorate. Un adevărat șantier! Nu-mi imaginam cum va arăta asta vreodată bine dar știam la ce visam. Și trebuia să am încredere. Și răbdare.

IMG-2567

Perioada de acomodare

Pentru început, simpla prezență a acelor metale în gură mă stresa: eu obsedată de dinți curați acum eram nevoită să mă spăl pe dinți după fiecare masă, gustare sau mini-gustare. Sau aș fi putut oripila oamenii din jur arătându-le cu un zâmbet, tot ce abia consumasem! 🙂

În plus, senzația este foarte ciudată: acei dinți despre care credeam că sunt ficși, se dezrădăcinaseră și părea că stau să pice oricând! Nu era așa, dar așa se simțea!

Și, cel mai notabil, după vizitele la dentist când se strângea sârmulița, toată dantura devenea de neatins, fiind sensibilă chiar și la mușcat.

Așadar, în acea perioadă am consumat multe supe, pureuri și sucuri.

După intervalul inițial în care m-am obișnuit cu schimbările, foarte rapid am observat alinierea dinților. La doar câteva luni de la începutul tratamentului dantura arăta perfect! Doar că nu era nici pe departe gata. Existau spații între dinți ce trebuiau eliminate prin apropierea lor.

IMG-1052

Tot în perioada asta au apărut câteva răni pe interiorul gurii și am aplicat ceara din setul de urgență – care conține doar ceară  și numărul de telefon al clinicii! 🙂

Tot atunci am fost cea mai monstruosă arătare – au apărut în peisaj elasticele dintre sus și jos care mă făceau să arăt ca un mic roboțel atunci când zâmbeam!

Iar datul jos și pusul lor înapoi la fiecare masă era o adevărată distracție!

Schimb câteva grosimi de asemenea elastice, schimb câteva poziții de conectare a lor și gata! Partea de jos a aparatului poate fi scoasă!

Vizitele la 4 sau la 6 săptămâni încep să se succeadă rapid și începusem să întreb: cât mai e?

Perioada de final 

Rămasă doar cu partea de sus de ajustat, îmi pierdusem răbdarea. O măseluță s-a lăsat cu greu convinsă să se mute la locul ideal așa că 6 luni am așteptat… 2mm!

S-au făcut 2 ani și 2 luni de când am pus aparatul.

Dar a venit și ziua cea mare!

Când l-am scos parcă lipsea ceva. Parcă era mai puțin stres. Nici un rest de mâncare pentru care să mă îngrijorez? Nici un elastic de schimbat? Am doar de purtat pe timp de noapte o gutieră care îmi menține dinții pe poziții. Floare la ureche!

Sunt abia câteva zile de când nu mai port aparat și încă nu m-am obișnuit…cu binele.

Dar cu zâmbetul acela la care visasem atâta timp m-am obișnuit instant!

Este o mare bucurie!

Cu atât mai mult cu cât este una muncită.IMG-2014

P.S. Ceea ce mă încântă, dincolo de dantura obținută este ideea din spatele întregului proces: dacă dinții noștri, oricât de sudați par, se pot mișca, se pot îmbunătăți până la vârste înaintate, așa putem face și noi.

Nici noi nu suntem sudați, sau “gata”. Limitele a ceea ce “se poate” se schimbă dacă crezi că se poate altceva. Mai bine. Diferit. Mai mult. Și dacă ești dispus/ă la eforturi. Mici, mari, constante. În direcția dorită.

Și uite dovada: schimbări mici, zi de zi, se adună și devin mari și evidente. După doi ani de aparat dentar și trei ani de când lucrez la asta, am dantura perfectă!

Plasamentul – saga continuă! Mutarea în alt sector este echivalentă cu anularea plasamentului

 

Ei și ia te uită cum familia noastră schimbă domiciliul.

După mutarea propriu-zisă mai urma o alta. Cea din evidențele Protecției de la un sector la altul.

Sau așa am crezut noi, în naivitatea noastră. Că va fi o mu-ta-re.

Am anunțat în scris Protecția cu ceva timp în avans. Ca să ajutăm poate, cumva. Să se desfășoare lucrurile mai lin și să fie tranziția mai naturală pentru toată lumea.

Însă pentru un lucru te pregătești și alta se întâmplă.

Noi ne gândeam la o mutare și am primit o…întreagă saga!

La câteva luni după mutarea noastră în alt sector primesc un telefon că va veni responsabilul de caz într-o anchetă.

Vine. Spune că ajunge imediat și ajunge după o oră și jumătate.

Nu mă anunțase nimic așa că mă așteptam să dureze puțin, ca de obicei în sectorul de unde veneam. Până se bifează răspunsurile la întrebările acelea enervante despre ce am mai cumpărat copilului și să ne vedem de treabă.

Greșit iar! Au fost mii de întrebări despre cele mai intime detalii ale vieților noastre, ajungând până la părinți, frați surori și alte asemenea. Părea că nu se mai termină! Mă minunam eu de câte date știu: vârste, ani de naștere, evenimente, persoane.

Nu mă lămurește de ce – ceva cu garanții morale. Nu mai făcusem așa ceva și nu înțelegeam de ce acum.

Dar, ce să facă un muritor de rând neinformat și aplecat spre rezolvarea de probleme? Am cooperat, doar să scap odată și să reintrăm în normalitate.

Greșit iar!

Drumul până la normalitate sigur nu e pavat cu legile românești, regulamentele de ordine internă ale Protecțiilor de sector sau atitudinea unora dintre angajați.

Sunt sunată iar – că știți nu avem voie să că contactăm pe mail fără acordul dumneavoastră – notați lista cu niște acte care trebuie aduse. O listă enormă de acte descrise sumar.

Aceeași listă cu actele cerute la acordarea inițială a plasamentului. Mi se părea ciudat.

Profit de termenul de “cât de repede puteți” și nu mă mai dau peste cap pentru adunarea actelor.

Primesc un telefon de la fosta responsabilă de caz. “Vedeți că mi-au dat aviz negativ pentru a doua oară. Trebuie să duceți actele urgent*” Nu înțelegeam care e treaba cu avizul și până în acest moment nu am înțeles, însă, în câteva zile termin de adunat actele și pornesc spre Protecție.

După adunat ștampile, stat la cozi și teste psihologice (psihologul permițându-și să comenteze la telefon când stabileam întâlnirea că “trebuie să fie ceva la mijloc dacă vă cer din nou test psihologic”! Foarte profesionist, nu?) duc actele.

La sectorul de unde veneam, pentru orice acte ni se cereau, mi se adresa o scrisoare cu lista, motivul, detalii. Când le duceam, erau lăsate la Registratură, mi se dădea numărul de ordine și așteptam răspuns: că actele sunt bune, că mai e nevoie de ceva sau altele. De cele mai multe ori documentele au fost în regulă iar când nu, am comunicat și rezolvat totul repede.

Așadar, duc actele. În mod neașteptat, ele încep să-mi fie frunzărite sub nas de responsabila de caz (întârziata cu o oră și jumătate) și în biroul în care mai erau alte 3 persoane începe o negociere: ăsta e bun? actul ăsta așa trebuia să specifice? Fiecare își dădea cu părerea și de afară dacă ar fi auzit cineva discuțiile, parea că acum punem de un regulament propriu privind actele corespunzătoare.

Repet, pentru a mi se solicita actele mi s-a dictat pe fugă o listă la telefon, iar acum detalii nemenționate vreodată apăreau ca foarte importante: așadar, mi-au fost cerute alte acte în plus, nemaipomenite vreodată mie, iar altele mi-au fost date înapoi pentru a le modifica.

Întreb și eu care e legea, norma, hotărârea în funcție de care ei solicită aceste acte, cer explicații despre toată treaba asta din care nu înțelegeam nimic.

Facem o anchetă, o blablabla de granții morale…termeni goi din care nu am înțeles nimic! “Și oricum, noi  nu știm legile pe dinafară…” Plec și programez rezolvarea actelor.

Curând primesc iar un telefon. Responsabila de caz vine în anchetă acasă. Alta??? În fine. Poate nu am înțeles eu prima oară și erau de fapt două chestii diferite. Spune că ajunge după 8 dimineața. La puțin după 8 aud tămbălău în curte și realizez că nu-mi deschisesem telefonul încă. Vecinii mă anunță că mă așteaptă cineva. Ies și la bună dimineața mi se răspunde cu: “nici o bună dimineața! închideți câinele ăla! ”

“Sigur, dacă vorbiți frumos!” zic.

A urmat o vizită de filme tragi-comice. Nu voi relata toată vizita, dar esența ei este că doamna a țipat la mine, mi-a spus că nu copperez cu Protecția, că “obstrucționez” ancheta, că “aveți nevoie de dezvoltare personală”, “mai lucrați la viața socială” și bineînțeles și-a manifestat grija pentru binele fetei cu o proprie teorie despre “ați întrebat fata dacă nu cumva se simte ca o dădacă?”.

Adică comisia care a acordat plasamentul, analiza amănuțită a vieților noastre care toate indică într-o direcție bună deveneau nule, iar această doamnă avea o teorie proprie în care salutul vecinilor și nedeschiderea telefonului la 8 dimineața erau indicatorii adevărați ai caracterului nostru. (care a fost o greșeală asumată pentru care mi-am cerut scuze și să reluăm mintal întărzierea dânsei de peste o oră de la prima vizită).

A completat formularul tipizat cu sumele cheltuile cu copilul, mi-a dictat o declarație necesară la dosar și…aflu cu stupoare că toate astea sunt pentru a relua acordarea plasamentului de la 0! Poftiiiiiim?

Îmi ia ceva timp să realizez ce tocmai se întâmplase. Hotărăsc cum voi proceda în continuare legat de asta și în mod interesant soarta face să am programare la psihologul Direcției de Protecție chiar peste câteva ore de la vizita doamnei. Pentru că da, după testele ștampilate, bifate și timbrate ale unui psiholog autorizat mai e nevoie de părerea unui alt psiholog!!!

Ajung, vorbesc cu doamna psiholog. Toate bune. Spre finalul întrevederii mă anunță că managerul de caz vrea să mă cunoască. Cum ar veni, superiorul doamnei care a țipat. Plus doamna care a țipat. “Pentru că funcționăm ca o echipă pentru binele copilului” mi se zice. Era un lucru total neobișnuit!

Mă așteptam să mergem în biroul managerului de caz, dar nu, vine dânsa în cămăruța unde avusese loc testul psihologic. Împreună cu responsabila. “Haide să ne cunoaștem. Haideți să vă explic. Am auzit atâtea lucruri frumoase despre tine – spune dânsa fetiței noastre. Ce întrebări mai aveți?”

Practic mi-au explicat cum celălalt sector a îndrăznit să sugereze doar o anchetă pentru mutarea în evidența sectorului actual, iar ei , studiind actele au descoperit nereguli și au respins de două ori propunerea, alegând să luăm plasamentul de la 0. Lucru care mie nu mi s-a comunicat oficial până în acea zi, deși îmi fuseseră solicitate actele pentru acest demers! Iar chiar pe loc, actele neacceptate cu ceva vreme în urmă, au devenit “foarte bune” și au fost alăturate dosarului imediat întocmit pentru noul plasament.

Traducerea mea a acestei scenete de după discuția cu psihologul este asta: “știm că am zbârcit-o de dimineață și oferim informații târzii despre tot procesul în care vă aflați, vă oferim o desfășurare normală, eficientă și rapidă a chestiunilor implicate de acum încolo”.

Adică, ceea ce ar fi normal să ofere din start!

Am zâmbit. Ele mi-au oferit tardiv,  după multe nereguli mici și una majoră, în mod nenenuțat normalitatea așteptată de la acest sistem. Nici eu nu am enunțat că nu le accept oferta.

 

P.S.

În articolul antecedent despre plasament, problema o resimțeam ca a legilor prost formulate, care mențin drepturile părintești unor părinți care și-au abandonat copiii după naștere și birocrația, care punea accentul pe formulare, bifat de liste și pierde bunăstarea propriu-zisă a copilului din vedere.

Acum, am resimțit o alta: angajați ai Protecției total necorespunzători, “personalizarea” legilor în funcție de sector, închiderea ochilor la derapaje grave. Într-un sector primesc scrisori, informații despre statutul meu, totul este clar, în scris și la vedere, în altul se anulează hotărârile luate de celălalt, nu se mai trimit scrisori, nu am mai fost informată, am fost ținută pe dinafară, dar mi-au fost cerute documente, ba chiar am fost agresată în propria casă de responsabila de caz. Nu se va termina aici.

Va urma!

 

 

Cum a fost la DOR live – Antrenament pentru schimbare

Am fost la Revista prinde viață din aprilie 2017 și mi-a plăcut nespus. Acest concept, de a transpune poveștile spuse în trimestrialul DOR într-un spectacol a fost dusă la bun sfârșit cu brio de echipa lor. Așa că am plecat convinsă să particip și la următoarele.

Evenimentul următor, La Școală – l-am ratat! Și așa m-am ofticat! Nu doar că tema era așa pe gustul meu, dar am auzit atâtea comentarii despre câââât de fain a fost! Așa că dorința mea de participare crescuse.

Vreau să merg dar n-am bilet!

La următorul eram convinsă să particip. Doar că am amânat atâta vreme achiziția biletelor încât – am constatat uimită și supărată pe proasta mea organizare, că sunt iar pe dinafară! Am avut noroc cu Georgia, fosta colegă de la fundație care a făcut săpături pentru a obține bilete “la ocazie” și a obținut două, cu o oră înainte de începere!!! Uraaaa!!!

A urmat cel mai rapid duș, cea mai rapidă hotărâre a ținutei și o sumară aranajare și am ajuns la TNB.

Am ajuns!

M-am întâlnit cu tipa ce ne dădea biletele ei, am făcut negoțul și am intrat. Alături de programul serii am primit un cartonaș divizat în două ilustrații și mi-am amintit de  ediția de la cinema PRO, unde am votat cine să câștige confruntarea din spațiul aerian al  Timișoarei: sunt mai tolerabili porumbeii sau ciorile?

În foaier lume multă și plăcut agitată. Am dat o tură locului pentru a intra în atmosferă. Magazinul DOR vindea bunătăți de-ale lor: reviste, șosete, albumul Protest. Lângă, era expusă sculptura Codruței Kovesi care apare pe coperta celui mai recent număr al publicației. Ne-am luat o apă și am completat cartonașul primit odată cu programul serii.

IMG-1449

Însă de data asta era altceva cu ilustrațiile primite la intrare: cartonașul îți permitea să completezi datele personale pe el, de două ori, apoi se rupea: o parte îți oferea posibilitatea să susții o cauză din cele afișate în foaier iar cealaltă să faci schimb de date cu cineva prezent în acea seară la eveniment pentru a îți lărgi bulade cunoștințe! Ce idee faină!

Un alt stand oferea Constituția României, broșura informativă Onorată instanță – tot ce ai vrut să știi despre justiție și nu ai avut pe cine să întrebi și…adorabilele stickere tematice ale evenimentului.

Înainte de intrarea în sală, se oferea doritorilor volumul Neînvinșii, documentat de Andreea Giuclea.

IMG-1500

ȘȘȘȘȘ…începe!

Aveam eu emoții. Nu știu de ce. Locația elegantă. Publicul pe care-l simțeam mustind cu așteptări ridicate. Bucuria de a fi obținut bilet pe ultima sută de metri!

Cristian Lupșa, personajul central din spatele DOR &Co, ne vorbește despre tatăl lui, care este medic și care a înfințat acum ceva vreme o asociație caritabilă. Ne spune despre cât de frustrat este de modificările legislative care îi afectează viața ca medic, dar și ca activist. Cu toate astea spune Cristi, tatăl lui continuă. Nu renunță. Perseverează. Se încăpățânează să creadă în schimbare. De la el a învățat această lecție, de a nu renunța, de a lupta până la capăt pentru lucrul în care crezi.

Iar pe timpul desfășurării serii, am auzit de multe ori aceleași mesaje, am văzut același tip de oameni. Printre momentele serii:

  • Iustina Ionescu și Romanița Iordache se luptă de 18 ani cu legea românească pentru a apăra drepturile comunității LGBT.  Au povestit despre ce înseamnă pentru ele ceea ce fac, de ce o fac și ce se câștigă din asta. Care au fost victoriile obținute, cum a evoluat percepția publică de la noi din țară despre această comunitate;
  • Am luat parte la viața de liceean a lui Tudor, care ne sfătiește, din proprie experiență, să avem curaj! Așa cum a avut el când s-a mutat în altă clasă pentru a nu mai fi persecutat de profa de mate sau atunci când și-a luat inima în dinți și i-a mărturisit fetei pe care o plăcea, ce simte pentru ea. 🙂 Parte din proiectul Școala9;
  • Am aflat cu bucurie de proiectul de recuperare și redistribuire a produselor alimentare în prag de expirare, susținut de Lidl  prin care entități fizice sau juridice primesc produsele ce ar fi fost altfel aruncate;
  • Ne-a fost prezentat proiectul Neînvinșii, cartea pe care am primit-o înainte de a intra în sală. Care și-a propus să arate ce e dincolo de victoriile sportivilor pe care le vedem la televizor. Documentat exemplar de Andreea Giuclea;
  • Am aflat că micile victorii civice contează! – DOR a doumentat în trecut, sub forma unei mini-serii, reușitele diverselor inițiative civice și ne-a amintit și în seara asta  că fiecare dintre noi putem acționa,  punând presiune asupra autorităților, chiar de e pentru astuparea unei gropi!
  • Din timp în timp, au fost proiectate videoclipuri cu diverși actori ai schimbării din România, ce vorbeau exact despre asta: schimbare! Cum se face. Și de ce. Iar discursurile lor, deși proveneau din medii diferite, te făceau să vezi firul care le leagă, același lucru despre care vorbea Lupșa la începutul serii: încăpățânarea de a crede în schimbare. Printre ei: Silvia Floarea – Learnity, Ștefan Dărăbuș – Hope and Homes for Children, Alina Kasprovski – Fundația Comunitară București sau Vlad Mixich – expert în politici de sănătate;
  • Momentul care m-a emoționat cel mai mult a fost cel susținut de Alina Dumitriu. Printre altele, Alina își dedică timpul oferind seringi sterile consumatorilor de droguri injectabile.  A fost cuprinsă de lacrimi în timp ce povestea despre experiențele ei ca voluntar, pentru că în mod cert, săptămânal, persoane cu care ea are de-a face, ajung să moară. Din cauza indiferenței autorităților, o ignoranță care costă vieți…
  • Nicoleta Ghiță, Toto Horvath și Marian Costache, copii născuți în Ferentari și uniți de proiectul trupei de teatru PlayHood, ne-au demonstat că talentul și mesajul pe care vrei să îl transmiți nu ține cont de locul nașterii sau culoarea pielii. Nicoleta are o voce puternică, cântă la chitară, compune, dansează, iar Toto dansează break-dance. Ambii sunt motivați de dorința de a își spune povestea, de a reuși în viață în ciuda opreliștilor de care se lovesc;
  • Momentele de seriozitate sau emoții profunde au fost condimentate cu pauze de delectare muzicală: Greetins sugar ne-au încântat cu melodiile și videoclipurile lor pline de dramă, Mihai Axinte & Slick Drum Events au ridicat sala în picioare energizându-ne, iar Alex Ștefănescu a fost magistral, cu melodiile lui sincere, amuzante și pline de bună-dispoziție!

IMG-1460

Cu ce am plecat de la eveniement?

Pentru mine, evenimentele DORlive sunt o sărbătoare. Ele reunesc atâtea lucruri aproape inimii mele, despre care cred cu tărie că sunt bazele unui viitor frumos pentru România: adevărul, oglindirea lui, oameni ăștia de care zicea Lupșa, care se antrenează constant pentru schimbare, încăpățânații, profesionalismul, perseverența, simțul umorului, bucuria de a fi împreună.

Iar ochiul meu artistic este răsfățat de fiecare dată: componenta vizuală este excepțională.

Am plecat un pic pusă pe gânduri, cu toate acele momente emoționante pulsându-mi în minte.

Dar și plină de speranță.

Și cu un cartonaș al unei persoane pe care o voi scoate la o cafea!

Bravo, DOR!

IMG-1470

P.S. Acest eveniment se trăiește, nu se povestește. Descrierea mea este departe de a surprinde ce s-a petrecut în Sala Mare a Teatrului Național.

 

 

 

 

 

Bucurii mici…dar mari!

Acum puțin timp rula pe la TV o reclamă la cafea care avea o idee așa simplă în spate: după kilometri de șireturi legate meriți și tu ceva!

Cam așa și cu mine. Cel mai mult timp mi-l petrec servindu-i pe alții, îngrijindu-i, oferind, alergând de colo colo pentru a duce la capăt responsabilitățile pe care le presupune viața mea.

De ceva vreme mi-am tot spus că o să vină și rândul meu. O să scot aparatul foto de la păstrare, o să scot rochiile bune, o să închid telefonul și o să stau…eu cu mine.

Cred că au trecut doi ani de când am atins acel punct în care nu mai puteam. Acel punct în care viața mea părea că e derulată pe repede înainte de o mână malefică care-mi oferise atâtea bucurii, dar nu și răgazul să mă bucur de ele.

Am zis “Gata! Să încetinim! Măcar din când în când. Altfel, pentru ce totul?”

Însă ah! Ce grea e schimbarea! Chiar cea care vizează binele tău, răsfățul! Ce să faci când pentru atât timp m-am dresat eu pe mine să execut, să nu spun nu la orice venea spre mine, să fiu eroină, să mă dau peste cap!

Nu zic ba, rezultatele acestor eforturi se vedeau, se simțeau, le trăiam. Însă la fel se vedea, se simțea și trăiam faptul că nu-mi acordam mie timp nu… să fac, ci să fiu. Vorba aceea ” We are not human doings, we are human beings“. (Tony Robbins)

Am constatat că după acel punct, ceva în mine s-a schimbat și puțin cu puțin s-au produs mici schimbări în viața mea. Azi am zis nu, mâine mi-am pus picioarele pe masă și am dat “ignore” lumii pentru 10 minute iar acum visez la “obrăznicia” de a îmi acorda săptămânal un mic răgaz.

Așadar, azi mi-am oferit puțin timp, ca să stau degeaba, eu cu mine. Bucuriile mici, dar mari, ale acestui interval:

  1. Mi-am cumpărat o oală drăguță foc pe care mi-o doresc de mult și mereu amânam achiziția ei:

IMG-1247

 

2. Am înlocuit prânzul cu muuuuult pepene:

IMG-1251

 

3. Am petrecut timp în natură, observând cum plantele își văd de treaba lor, fructele maturându-se încet și sigur:

  • aici fructele de soc

IMG-1258

 

  • mere mici și delicioase

IMG-1280

 

  • perele care încă mai au până să fie moi dar sunt parfumate

IMG-1277

 

  • sunt chiar impresionată de ce reușește un iphone să surprindă în contextul macro!

IMG-1262

 

IMG-1271

 

4. Am mers desculță prin iarbă 🙂

IMG-1304

 

Acest puțin timp oferit mie, pentru răgaz, ca să respir, să contemplez, să pun totul pe pauză și sunt ca nouă! Gata pentru viața mea plină și solicitantă! 🙂

IMG-1288

 

Data viitoare, mi-am promis, scot și aparatul foto la treabă!

Am 36 de ani, sunt studentă în primul an la pedagogie și nu credeam că o să fiu așa bucuroasă la gândul stresului din sesiune!

 

În urmă cu 20 de ani eram clasa a Xa, la liceu și mă îndrăgosteam la prima întâlnire.

Însă nu de un băiat, ci de o materie.

Când profa de psihologie a început să ne vorbească pentru prima oară despre oameni, despre tainele ascunse în fiecare, despre suflet și altele asemenea, ceva s-a întâmplat. Ceva în mine a făcut clic. Cuvintele rostite de ea mi se păreau firimiturile lui Hansel și Gretel, mici indicii către un “acasă” unde era musai să ajung. Totul mă fascina și mă bucura, mă atrăgea, mă frământa. Îmi explica sau îmi declanșa valuri de întrebări.

Cartea de psihologie, pe care încă o mai am, a suferit teribil pe mâinile mele și a fost făcută franjuri. Paginile ei au fost date de mii de ori înainte și înapoi, a fost subliniată și colorată într-un asemenea hal de abia se mai ține pagină cu pagină.

 

Dar, ca-n toate iubirile tinereții, au apărut piedici.

Curând după ce descopeream această pasiune a mea, am fost îndepărtată de ea, așa cum se întâmplase cu desenul, dansul, patinajul: “nu e pentru tine”, “psihologia e pentru nebuni”, “cu meseria asta vei muri de foame”.

Voci importante din jurul meu se ridicau și îmi indicau un drum îngust pe care ar trebui să merg spre viitor, spre siguranță, spre acea “pâine de pe masă”. Problema era că acel drum nu avea nici o legătură cu cine eram. Și nu-mi aducea pic de bucurie.

Însă m-au convins. “Sunt mari și îmi vor binele. Probabil știu ce spun”.

După ce la câțiva ani am lăsat pensula și creionul jos, au fost ascunse mai apoi pozele cu balerine, sau cele cu patinatoare, acum venise rândul să pun la colțul interzis cartea de psihologie.

IMG-0925

Am mers pe drumul indicat până recent. În tot acest timp, bucuria de a fi eu, cea cu multiple pasiuni artistice și umaniste a fost înlocuită cu nevoia de siguranță pe care am ridicat-o la rang de artă (măcar așa să fac artă, nu?): nu luam niciodată liftul, mă așezam cel mai aproape de ieșirea de siguranță din orice încăpere, iar viitorul îmi era planificat pentru termen scurt cel puțin, tot din aceeași dornință, de a fi…sigură.

Și am fost.

Doar că am fost și îngrozitor de nefericită. Siguranța e o colivie. E ca orice lucru în exces. La un moment dat, îți face greață. Nu mai poți. Vrei să vezi ce e dincolo de gratii. E nevoie de contrast, de altceva. Iar acest altceva are două versiuni: fie alegi o distragere momentană, ca să pună pe pauză pentru puțin ceea ce trăiești, fie alegi să rupi buruiana de la rădăcină și dregi lucrurile.

Am ales să rup buruiana. Iar de ceva ani, cam asta fac. Redevin cine sunt. Tot ca parte a acestei bătălii de a mă câștiga eu pe mine, am hotărât să încep studiul psihologiei la facultate. În combinație cu noua mea pasiune, educația, așadar – sunt studentă în primul an la pedagogie.

IMG_0937 2

Însă nu e doar atât. Nu m-am înscris la facultate doar ca să bifez ceva de pe lista interzisă din trecut, ca să compensez sau să mă răzbun. Este un pic și asta. Mare parte a motivației mele este mult mai profundă.

O fac pentru că acești 20 de ani au coincis cu o buclă care m-a întors de unde am plecat, la ceea ce iubesc, la ceea ce este în mine, la mine practic. Iar să te întorci la tine e cel mai grozav sentiment posibil. Poate chiar mai grozav ca acela de a nu fi plecat vreodată.

O fac pentru că în acest timp am pătimit și am suferit teribil iar de ar fi să reduc la esență, durerea venea din faptul că ceilalți mă făcuseră să cred că ceea ce e în mine este greșit, ceea ce sunt eu e greșit, ceea ce sunt eu e nul și lipsit de valoare. Și să mă schimb, pentru a deveni alfel pentru că asta e calea!

După atâția ani în care alții au încercat să mă definească, să mă croiască, să-mi scrie viitorul, sunt atât de bucuroasă să pot fi în sfârșit cine sunt cu adevărat!

IMG-0935

Ajungând azi să studiez pedagogia, nu fac doar asta, să studiez. Ci sărbătoresc victoria mea asupra celorlalți și le spun că psihologia este pentru mine, chiar de sunt nebună, că pasiunile, talentele descoperite și concretizate sunt cheia fericirii! Că nu a fost și nu e nimic greșit la mine, ba chiar din contră: am ajuns fericită și împlinită doar după ce am îmbrățișat ceea ce sunt. Și după multă muncă, firește.

După 20 de ani de când visez la asta, am ajuns să-mi permit luxul de a studia ceea ce mă definește, ce mă pasionează, ce dă sens vieții mele. Aș fi salvat timp prețios dacă nu aș fi ascultat vocile ce m-au deviat de la mine însămi.

Dar nu regret ocolișul!

Nu aș fi învățat multele lecții presărate de-a lungul unui drum ce mi s-a părut ratat pentru vreme îndelungată. Nu aș fi învătat perseverența. Curajul de a fi tu însăți. Bucuria de a te îmbrățișa pe tine așa cum ești.

Fără ocolișul ăsta nu aș fi ajuns la această idee pe care mi-am format-o despre împlinirea personală: oamenii au fiecare un “pachețel” special și unic cu care vin pe această lume, în care intră pasiuni, talente, tip de inteligență, semințe de abilități, vise, toate ambalate în bucuria de a fi. Dacă descoperim pachețelul fiecăruia, dacă permitem celor mici să își păstreze bucuria, dacă îi învățăm perseverența și rezistența la efort, pe aceste baze își pot construi viitorul și își pot împlini orice vis, devenind adulți împliniți.

Iar eu vreau să fiu parte din asta. Și sunt parte din asta în calitatea mea de mamă, dar și prin ceea ce fac la fundația pe care o conduc.

Acest lucru zic eu că este cel mai grozav lucru pe care îl poți face pentru cineva. Să îi sădești convingerea că este prețios, că pasiunile lui nu sunt niște prostii, ba chiar bazele pe care își poate construi viața. O viață împlinită, cu sens pentru el și cei din jur. Cu mențiunea: adăugând perseverență și multă muncă.

Iar asta a ajuns să fie motivul pentru care mă trezesc dimineața cu atâta bucurie. Pentru a oferi altora ceea ce mie mi-a fost interzis și am descoperit abia la peste 30 de ani: bucuria de a fi cine ești, convingerea că ești valoros, important, că ai ceva de oferit lumii.

Iar studiul pedagogiei mă va ajuta să fac asta la modul profesionist.

P.S.: Cartea de psihologie ce m-a vrăjit iremediabil în liceu a fost scrisă, printre alții de Tinca Crețu. Ca un făcut, am ajuns să îmi fie profesoară la facultate acum. Iar prezența ei este dincolo de mii de cărți de psihologie!

De știam eu că urmează să mi se întâmple asta, aș mai fi plâns așa lacrimi amare la liceu când mi s-a luat visul de a studia psihologia? Probabil că nu. Dar nici nu aș fi apreciat la fel de mult ceea ce trăiesc acum! Inclusiv stresul examenelor!

IMG-0926

În țara trândăvelii și a non-valorilor ridicate la rang de cinste, Simona, victoria ta muncită ne face să ne simțim prost!

 

Ca mulți alții, o urmăresc de ceva vreme. Am urmărit evenimentele recente: meciurile, revenirea acasă, aducerea cupei pe arenă, declarațiile ei.

De la finală și până la momentul scrierii acestui articol am tot încercat să mă concentrez pe bucurie, pe extaz, pe satisfacție. A ei, a altora și a mea. Dar nu mi-a reușit. Nu am simțit-o. Nici la ea nu am văzut-o. Sau nu a fost așa pură și la cote maxime cum m-aș fi așteptat. Și cum Simona cu prisosință ar fi meritat.

De ce oare?

Am găsit două motive.

Primul: prăpastia dintre noi și Simona.

Noi ne ducem viețile în țara lui “nu se poate” , “merge și așa“,  “cutare e de vină“, iar ea în cea a lui “dacă vrei și nu renunți vei reuși“, a cizelării continue și a propriei puteri;

Noi amețiți cel mai adesea, naufragiați în propriile vieți, iar ea căpitan cu destinația stabilită de la 5 ani,  de care s-a apropiat cu fiecare futună;

Noi, bâjbâind în fața propriilor abilități, ea maestră a minții și corpului propriu;

Noi, acoperindu-ne cu scuze pentru care NU putem, NU îndrăznim , NU reușim iar ea sfidând șansa cu: DE CE SĂ NU pot, îndrăznesc, reușesc;

Noi, abandonând la primul obstacol, ea perseverând pentru mai bine de 20 de ani pe același drum.

Câtă vreme nu ne intersectăm, ea fiind acolo, pe ecran, pe teren sau undeva nevăzută antrenându-se și noi ducându-ne viețile așa cum putem, este în regulă. Depărtarea asta ne convine.

Însă când ea vine între noi, purtând cupa victoriei, diferențele dintre aceste două lumi ne stau în gât.

Pentru că undeva în adâncul nostru știm prea bine că diferența dintre țara în care trăiește Simona și cea în care trăim noi, este dată de atitudinea ei,  îndrăzneala ei de a visa, perseverența cu care și-a urmat visul.

Tot în această Românie trăiește și ea! A non-valorilor ridicate la rang de cinste, a trândăvelii ridicate la rand de virtute și a pilelor ridicate la rang de atu al reușitei în viață. În timp ce ea a reușit muncind asiduu, de una singură în mare parte!

Uite-așa ajungem la motivul al doilea:

Simona, ne faci să ne simțim prost!

Tu ne arăți că forța interioară depășește orice obstacol. Că munca asiduă aduce succesul. Că ce e înăuntru atârnă mai mult ca ce e în afară. Că nu contează sărăcia materială, ci bogăția credinței în tine, că soarta îți este în propriile mâini, că dacă ai un scop pentru care muncești 20 de ani vei culege roadele, că dacă muncești, dacă perseverezi, vei fi apreciat, remunerat, aplaudat!

Nu ne mai lași loc să ne lamentăm, să dăm vina pe alții, pe țară, să căutăm scuze în afara noastră pentru care noi suntem așa departe de a fi grozavi.

Iar atunci când ai atins succesul, drumul pe care ai ajuns ajuns acolo te-a transformat în acest om așa grozav, că medaliile sau cheile orașelor pălesc pe lângă modestia omului și bucuria din ochii tăi!

Și apoi vii și spui că “succesul e a al tuturor”. Tu o spui pentru că ești un om decent, însă noi știm că succesul e doar al tău!

Ți-ai îndeplinit visul în pofida acestei țări, nu cu ajutorul ei! Singurul sprijin pe care ți l-am acordat a fost cel emoțional. Și nici pe acela convinși. S-au tot găsit diverse voci care odată ajunsă sus, la prima stângăcie susțineau ba că nu ai stofă, ba că e un noroc trecător că ai ajuns până acolo!

Știm că nu suntem părtași la succesul tău. Ba chiar ne simțim un pic cu musca pe căciulă, că nu te-am sprijinit suficient.

Și nu știu dacă suntem pregătiți să ne asumăm lecțiile pe care le aduce victoria ta.

Sper că da. Sper că ne vom folosi de acest moment, de lecțiile aduse de el,  ca să ne construim o viziune nouă despre ce înseamnă succesul și cum se atinge el.

Sper să ne asumăm propria soartă pentru a clădi o țară care își sprijină și apreciază valorile! Să tranformăm țara noastră în țara Simonei. Una în care oamenii ating excelența, performanța și își îndeplinesc visele nu în ciuda neajunsurilor cu care se luptă, ci cu sprijinul oamenilor din jurul lor!

Până una alta, pentru tenisul de mare clasă, dar mai ales pentru lecțiile de viață, pentru decență, simplitate și modestie îți mulțumim, Simona!

Când ne facem mari, visăm să fim ca tine!