Mesele noastre – o alegere cu impact asupra sănătății, comunității, mediului

Recent am pierdut-o pe bunica mea – mamaia cum îi ziceam eu. 

Am reflectat mult la ceea ce a însemnat ea pentru mine. 

Odată cu dispariția ei, am conștientizat încă o dată ce bogăție a adus această femeie în viața mea prin prisma faptului că a trăit simplu și frumos, la țară. 

Mi-am dat seama cât de multe a strecurat ea în mine: cunoștințe vaste despre cum funcționează natura și mai ales respectul pentru ea, iubirea pentru animale și plante, savoarea unei mese cu gust și mireasmă, bucuria gătitului cu ingrediente proaspete cultivate sau crescute de tine, ritualul mâncatului împreună cu cei dragi deseori în aer liber și curat, după o porție bună de muncă fizică care îți istovește trupul dar îți aprinde scânteia în ochi. 

Ea mi-a arătat cum banalul fapt de a mânca te poate face parte dintr-o poveste, dintr-o comunitate. Mamaia folosea mereu prilejul gătitului și al mesei pentru a ne povesti despre cum a învățat ea să gătească, de ce se face așa, ce însemnătate au diferitele ingrediente și rostul fiecărui lucru implicat. 

Mâncarea era un prilej de a ne conecta cu trecutul, cu o poveste care ne adusese până în acel punct și cu comunitatea din care făceam parte, cu tradițiile și specificul ei.

A te hrăni devenea mai mult decât nevoia de supraviețuire. Devenea bucurie, savoare, conectare, comuniune, identitate. 

Tot de la mamaia am rămas cu o înțelepciune a suficientului. De parcă doar să trăiești bine e de ajuns. Iar mesele ei erau un bun exemplu. Fără a fi sofisticate sau excesiv de bogate, au fost mereu delicioase și hrănitoare atât pentru trup cât și pentru suflet. 

chickens-874512_1920

Ca un făcut, după liceu, am ajuns să studiez Agricultura și am considerat multă vreme că totul a fost o pierdere de vreme. Eu, cu natura mea umanistă și artistică să studiez despre eroziunea solului sau producerea de viței! Nici un pic de interes nu mi-au stârnit aceste domenii! Însă am făcut-o, pentru bursa de studiu de care familia mea avea așa mare nevoie la acel moment. 

Însă Dumnezeu e blând cu mine. Dacă tot făceam o faptă bună pentru ai mei, mi-a oferit o recompensă: printre disciplinele studiate la facultate au fost Biologia, Botanica, Fiziologia plantelor, Biochimia. Aceste materii veneau să îmi arate un aspect cu care rezonez profund și care m-a fascinat iremediabil: modul minunat în care funcționează natura! 

Cum plantele folosesc lumina solară și dioxidul de carbon și le transformă în materie organică și oxigen, bază a vieții pe Pământ. Cum natura are legile ei ce nu pot fi încălcate, sezoanele ei. Cum totul funcționează în natură complementându-se, construind. 

Împotriva legilor entropiei care spun că totul tinde spre haos – natura e ordonată și conștiincioasă. 

***

Cum se împacă înțelepciunea bătrânilor cu știința? 

Aceste lucruri s-au sedimentat peste lecțiile puse de mamaia mea în mine și m-au făcut să simt că ceva nu e în regulă la modul în care privim natura atunci când facem agricultură la scară mare. Această abordare pierde din vedere esențialul pe care mesele noastre ar trebui să îl reprezinte. Agricultura intensivă se concetrează pe supraviețuirea noastră, pe interesul economic, reducând natura la un mijloc de producție.

Însă noi ca oameni, nu ne dorim doar să supraviețuim, ci să trăim, să ne bucurăm de moment, să savurăm, să fim conectați la natură și la cei din jur. Mesele noastre obișnuiau să facă asta. O mai fac prea rar acum. 

Câți dintre noi mai știu cum miroase o tomată? Sau au gătit pe foc de lemne o mămăligă? Sau au scormonit cu mâinile după cartofi înainte de a îi găti? Cine mai știe ce obiceiuri culinare sunt când vine primăvara? Este cineva a cărui cea mai recentă masă a conținut doar ingrediente cunoscute? Și ce să mai zic despre a le ști proveniența? Când ai mâncat ultima oară cu oameni dragi, savurând fiecare înghițitură? Când ai simțit că ești conectat la o comunitate, la o poveste prin hrana pe care o consumi?

Iar atunci când în agricultură-alimentație interesul economic este cel urmărit cu tot înadinsul, ignorând modul în care natura funcționează și cum totul este interconectat (inclusiv noi la ea) urmările sunt și acestea: soluri erodate, sărăcite de nutrienți, ape poluate, ecosisteme distruse, climate afectate, sănătate și calitate a mediului în declin. 

Poate ar fi cazul să regândim natura și să ne schimbăm modul în care ne raportăm la ea. Să dăm deoparte viziunea prin care ea este un mijloc de producție și să o vedem ca pe ceea ce este: o parte din noi iar noi parte din ea. Și să acționăm în consecință.

Un mod simplu și la îndemâna oricui de a face asta este chiar ăsta: alegerea meselor noastre.

potatoes-1866415_1920

Iar aici intervine o carte pe care am citit-o recent, Dilema Omnivorului, de Michael Pollan care își propune să ajute consumatorul contemporan în fața dilemei alimentare cu care se confruntă: alegerea meselor. 

Michael Pollan subliniază paradoxul epocii moderne în care trăim: acum, când avem mai multe opțiuni alimentare ca oricând, informațiile despre hrană sunt copleșitor de multe și uneori atât de contradictorii încât cel mai adesea, consumatorul obișnuit alege din prisma comodității, necesității sau a ceea ce este îndeobște socotit ca “bun” sau “sănătos”. 

În supermarketuri, în marea de opțiuni alimentare, devine din ce în ce mai greu să alegi ce să mănânci iar în corpurile noastre își fac loc adesea alimente din ce în ce mai depărtate de ingredientele naturale și nutritive de care are nevoie corpul nostru.

Cum am ajuns aici?

În primul rând ne-am îndepărtat fizic, dar și mental, de natură, de felul în care funcționează ea și am pierdut acest adevăr simplu din vedere: suntem parte a ei. Corpurile noastre sunt făcute pentru a consuma și a prelucra alimente naturale. Depărtându-ne de natură, am ajuns să consumăm alimente ale căror ingrediente uneori nu le putem nici măcar pronunta, mese fără pic de aromă, care nu ne satură vreodată și devenim astfel tentați să consumăm în exces pentru a compensa lipsa de savoare; mese luate în grabă, pe fugă, cu mintea mereu în altă parte decât asupra actului esențial de a mânca.

În al doilea rând, Michael Pollan vine să explice cum între agricultor și consumator au intervenit treptat și tiptil companii și corporații al căror interes nu a fost nicicând bunăstarea consumatorului sau al agricultorului, ci propriul lor profit. Iar acest lucru este singurul care funcționează – profitul lor – în detrimentul tututor celorlalte aspecte implicate: alimentele nu sunt neapărat nutritive ci apetisante, plăcute, creatoare de dependențe, micii producători sunt pe cale de dispariție, țăranii la fel, comunitățile rurale se dizolvă pierzându-se astfel parte din povestea care ne-a adus aici, tradițiile au devenit o raritate, sănătatea oamenilor și calitatea mediului au de suferit. 

Oare agricultura intensivă este soluția? Este singura soluție? Există alte opțiuni? Ce putem face pentru a retrăi gustul unui aliment autentic, pentru a fi mai sănătoși, pentru a stopa declinul calității mediului înconjurător?

Un lucru simplu și la îndemâna tuturor este simpla alegere a meselor noastre.

Când alegi ce vei mânca, nu e doar o masă. 

Cartea lui Pollan argumentează, documentează și exemplifică arătând cum de la capătul alegerii tale – al consumatorului și până la cel al producătorului există un întreg ecosistem – natural sau nu – iar felul în care funcționează el are implicații compexe și profunde asupra vieților oamenilor, asupra comunităților, asupra mediului. 

Să luăm de exemplu alegerea unei fleici de vită produsă în sistemul de tip fermă industrială. Una dintre implicațiile acestei alegeri este poluarea cu materiile fecale ale vitelor. Da, în mod normal materiile fecale ale vitelor sunt folosite ca îngrășământ! Nu și al celor crescute în sistem industrial, care sunt hrănite cu porumb, lucru impropriu biologic vorbind consumului lor, lucru care le acidifiază și slăbește corpul, lucru care se combate cu antibiotice, lucru care transformă materiile lor fecale într-o problemă biologică. * (lucruri adevărate pentru SUA)

Alt exemplu: alegerea unei păsări de la un producător bio, local. Această alegere susține un mic producător, care e parte a unei comunități, care folosește resurse naturale și are un impact scăzut asupra mediului iar în plus, este o variantă mult mai sănătoasă și gustoasă. 

Iar de ești în căutare de produse exotice, imaginează-ti ce drum a străbătut produsul ăla până la tine. Asta presupune poluare. Văzusem recent cum noul apetit al occidentului pentru avocado a determinat o creștere așa de mare a produsului că…au mai fost decimate niște păduri în America de Sud pentru a susține acest trend. Vrei să fii parte din asta? 

Nu încerc să susțin extremismul aici. Doar alegerea conștientă, cu grijă pentru alții și mediu. Iar de se poate chiar pentru animale. 

Îmi doresc să reflectăm la felul în care facem lucrurile acum în agricultură și alimentație, la ce implicații decurg de aici și la puterea pe care o avem și pe care o exercităm atunci când alegem ce să consumăm.

vegetables-752153_1920

Dilema Omnivorului vine să sublinieze legătura care există între alegerea meselor noastre și sănătatea noastră, comunitățile din care facem parte și mediu. Atunci când pierdem ceea ce a strecurat existența bunicii mele în mine încă de mică – respectul pentru natură, pierdem și savoarea unei mese, apropierea de cei dragi și un pic din identitatea noastră.

Când cumpărăm de la supermarket alimente produse în stilul industrial, sub egida cantității, când consumăm alimente ale căror ingrediente nici nu le putem pronunța, mese pregătite rapid, fade, sau gustoase dar nesănătoase, când alegem calea ușoară,  a proximității sau a gurii lumii, lipsită de informații veritabile, atunci, o companie va profita de pe urma asta, sănătatea ta și a celor dragi se va degrada, o mamaie va dispărea, o comunitate se va stinge, un pic din mediul nostru se va deteriora și mai mult. 

Atunci când alegi ce mănânci, susții fie un producător local care dorește să păstreze vreo tradiție de la bunicii lui, fie un mare producător căruia nu îi pasă deloc de tine, ci doar de profitul său. 

Poți alege fie niște tomate parfumate care îți aduc aminte de copilărie crescute de o băbuță recomandată de un prieten, fie niște chestii rotunde cu gust de carton de la orice market care îți iese în cale.

Atunci când alegem ceea ce urmează să consumăm, Pollan recomandă această metodă simplă pentru ușurarea dilemei omnivorului: dacă nu știi de unde din natură a provenit, din ce parte a lumii, dacă nu poți nici măcar pronunța darămite recunoaște ingredientele, dacă nu e savuroasă și nu te satură – nu o mânca!

Și poate ai vrea să iei în calcul și cruzimea implicată. Dacă moartea nu are cum să nu fie crudă, măcar viața animalului să fi fost demnă și…umană.

Concluzii

Dilema Omnivorului, vine să-mi confirme multe din lecțiile învățate de la mamaia: mesele cele mai delicioase sunt cele gătite cu ingrediente naturale, despre care știi de unde provin, care au savoare și te hrănesc atât fizic cât și sufletește, mai ales când sunt preparate și împărțite cu cei dragi.

Și imi doresc să nu uităm această lecție simplă sub care mamaia a trăit mereu: înțelepciunea suficientului. Suficientul acela care vine nu din cantitate, ci din savoare.

Nu alegi doar o masă, ci ce vrei să susții. Alegând ce consumi, nu alegi doar asta. Ci acționezi concret. Fă o alegere informată, conștientă care pornește cu întrebările: ce implicație are faptul că voi plăti pentru acest produs? Ce aleg? Ce susțin? Iar apoi alege înțelept! 

Este o mare putere în alegerea ta!

Fericiți până la adânci bătrâneți nu există! Ceea ce face relațiile să meargă este efortul continuu

 

Ah, ce bine arată în filme acele momente când el și ea ajung în cele din urmă împreună, sunt fericiți nevoie mare iar povestea se încheie lăsându-ne să credem că de-atunci înainte totul e ca și scris – va fi pur și simplu bine din oficiu. Pe vecie. “Fericiți până la adânci bătrâneți.”

Sau ce de melodii există dedicate îndrăgostirii, pasiunilor trupești, flamei de moment și a minților sucite de amor! Milioane! Ele ne tot aburesc gândirea și ne ridică în slăvi îndrăgostirea. Ah, ce trup, ah ce senzație!

Însă în momentul când îndrăgosteala își scoate colții și ne arată cum e când aburul se risipește, blestemată mai e soarta și amară viața fostului îndrăgostit! Continue reading “Fericiți până la adânci bătrâneți nu există! Ceea ce face relațiile să meargă este efortul continuu”

Adio, mamaie!

Cine naiba ar ieși pe vremea asta “urâtă” afară din casă? Și mai ales să străbată sute de kilometri pentru a merge la țară, să se întâlnească cu rude, prieteni sau cunoscuți cu care se vede prea rar?

Brrrr… Totul este acoperit de un strat de câțiva centimetri de gheață și pare încremenit. Plouă, totul e alunecos, e o ceață nesuferită iar frigul îmi intră în oase.

50722849_2914773151873527_9039466459272577024_o

credit foto @cristianvasile http://www.igu.ro

Mamaia și-a ales cea mai urâtă vreme să moară. Și momentul la fel de prost. Cu câteva zile înainte de ziua mea.

Dar moartea nu face programare. Pur și simplu vine. 

Așa că iată-mă șofând spre țară. Spre locul unde mi-am petrecut mare parte din copilărie și adolescență. 

Atunci când mă gândesc la locul ăsta, îmi vin în minte: mamaia, soare, rândunici, o casă bătrânească minunantă, oameni cu ochi sclipitori, plante și animale, mirosuri, priveliști, prieteni, aventuri. Iar toate astea se simt ca un soare în piept, ca o binecuvântare de a le fi trăit. Un dar primit gratis de la viață. Privesc acum, cu ochii mei de adult la toate astea și realizez ce norocoasă sunt să le fi trăit! Însă reversul medaliei este sfârșitul norocului. Satul s-a degradat, oamenii au plecat, iar acum mamaia a murit.

De când mă știu ăsta a fost unul din momentele de care m-am temut cel mai mult: să străbat drumul spre țară știind că mamaia nu mai e. Că povestea s-a terminat. 

M-am gândit deseori la cum va fi și mereu imaginile mi-erau gri și reci, soarele din piept devenea mic, iar binecuvântarea retrasă. 

Și uite cum vremea vine să se suprapună cu anticipația mea. Gri și rece. Ce soare? Ce binecuvântare? 

Însă are și prezentul aportul lui. 

Nu mi-a fost permis să colind prea mult prin lumea gândurilor, a amintirilor sau a durerii momentului.

Nu! 

Înmormântările la noi nu lasă prea mult loc de asta. De la aflarea veștii și până am intrat  în biserică, am fost luată pe sus de un torent de detalii organizatorice care nu mi-au permis nici măcar să realizez că lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Mamaia a murit. 

Sună firma. Cât ne costă??? Suma asta colosală? Și ce include prețul ăsta? Transport. Colivă. Prosoape. Noi nu mai facem nimic? Bun așa. 

Trebuie să anunțăm rudele. Să stabilim unde ne întâlnim. Să vorbim cu preotul din sat. 

Ați ajuns? Noi acum. Hai să ne salutăm. Unde sunt actele? Cine mai e cunoscut la biserică? Rude, vecini, prieteni, cunoștințe și câteva chipuri necunoscute mie. 

Mă dau la o parte și las oamenii agitați să-și facă numărul: unul vorbește cu preotul, altul aprinde lumânari, altul împarte prosoape în timp ce eu mă retrag un pas în spate și privesc ca la un film fără sonor. 

ash-2179184_1920

credit foto @https://pixabay.com

Mamaia arată moartă la fel de senină ca atunci când trăia. Pare că răutatea, învrăjbirea sau alte belele omenești nu au atins-o. Și-mi trec prin minte momente din viața ei în care, deși trecută prin atâtea încercări, mamaia a rămas la fel de senină. Oare cum i-a reușit? Și în viață și în moarte? 

Nu știu când s-a terminat slujba, când s-au împărțit pachetele și s-au bifat toate tradițiile de pe listă că am și pornit spre cimitir. 

Nici acest drum nu a avut solemnitatea pe care m-aș fi așteptat să o aibă. O băbuță era preocupată să ia o scamă de pe fusta alteia, alte două întrebau de rudele decedatei, iar detaliile organizatorice au primat din nou: cine și ce face, în ce mod și când. 

Și uite așa s-a terminat totul și iată-ne la poarta cimitirului luându-ne la revedere de la acești oameni cu care ne vedem așa de rar. Oameni pe care ea în timpul vieții i-a adus împreună, i-a îngrijit, i-a iubit. 

Pe drumul de întoarcere, vremea nu mi se mai părea așa urâtă. Griul și recele începuseră să se topească sub soarele din piept.

Dacă privești cu atenție, e o frumusețe în orice. O binecuvântare ascunsă sub orice lucru aparent îngrozitor. Cum ar fi faptul că pe cea mai “urâtă” vreme din an, niște rude, prieteni, cunoștințe, s-au adunat de la atâți km distanță de dragul ei. Pentru a recunoaște acest nod care ne-a tot adus împreună și ne-a legat cât timp ea a trăit. 

Îmi zâmbesc în barbă. Și moartă își continuă rolul de a ne aduce împreună. Însă mă tem că asta este ultima dată când va fi din cauza ei. De-acum, va trebui să ne descurcăm singuri. Să ne aducem singuri împreună. Și să o menținem în viață cum putem.

Și iar îmi zâmbesc văzând-o în gesturile repezite ale fetei ei celei mari, în demnitatea verișoarei mele, în lacrimile din ochii celor pe care i-a ajutat, îngrijit, primit în casa ei când au avut nevoie de ea. Are doi nepoți ce-i poartă numele (unul băiețelul meu), iar eu sunt fanul ei numărul unu și îmi spun mereu că dacă reușesc să fiu măcar o mică parte din omul ce a fost mamaia mea Tudorița, voi fi un om împlinit. 

Povestea nu s-a terminat. Are doar alți autori. Și chiar în aceste momente de gri și rece, a apărut timid un soare. Probabil același care a ținut-o pe ea așa senină și în viață și în moarte. Și uite-l răspândindu-se printre noi, ițele legate de ea, chiar la înmormântarea ei.  Iubirea. Și-a făcut bine treaba! 

Drum bun, mamaie!

51446900_2914774098540099_1800499008297238528_o

credit foto @cristianvasile http://www.igu.ro

P.S. Cristian Vasile este fotograf, animat printre altele, de dorința de a arăta o altă față a Bucureștiului prin proiectele sale: BucureștiOptimist, BucureștiulSălbatic.

Mulțumesc pentru acordul de a folosi cadrele!

Bun(ești). Bun găsești. Sau cum povestea unui om se suprapune cu cea a unui loc

 

 

De mult timp rezervasem o excursie cu prietenii în zona Brașovului, la o căsuță care părea ruptă dintr-un vis frumos, în satul Bunești.  

Am stat la nenumărate gazde airbnb fie la noi, fie pe afară și experiențele au fost încântătoare de fiecare dată.

Însă de data asta avea să fie altceva. 

Bike Check Inn urma să fie nu doar casa noastră pentru câteva zile, ci “acasă”.

Primul indiciu.

Când se apropie data să pornim spre Bunești gazda ne contactează pentru a ne spune că vrea să ne ofere cina din ziua sosirii și să verifice dacă avem preferințe sau intoleranțe. 

Cuuuum?

Eu cea sensibilă la gluten și cu regim vegetarian să aud așa cuvinte de răsfăț?

Există Dumnezeu și El mă iubește! (am luat totuși plasele mele obișnuite pline cu pâine fără gluten, brânzeturi vegetale și alte asemenea ca să evit să mai fac foamea cum s-a întâmplat în locuri departe de…mega image.)

Am ajuns!

După un drum decent ca durată (decent raportat la această țară în care ne ducem traiul) ajungem. 

Odată trecută pe poarta locului,  simțurile mele nu mai știau cu ce să se desfete: natura, liniștea, aerul curat, casa amenajată cu exces de bun simț și bun gust?

 

 

Cum? Se pot amenaja case fără tâmplărie din pvc? Obiecte vechi țărănești sunt expuse ca piese valoroase și nu arse pe foc? Rustic poate însemna simplitate și nu animale împăiate? Ce loc minunat mai e și ăsta???

Și uimirea a continuat. 

Mâncarea a fost delicioasă la modul acela discret și hrănitor și servită la sunetul lemnelor care trozneau în șemineu.

 

 

credit fotos @bikecheckinn

Copiii grupului nostru, în număr mare și puși pe șotii așa cum le stă bine, au fost bine veniți și au avut loc să se desfășoare atât înauntru cât și afară. Dacă pe la hoteluri sau alte cazări am mai văzut câte o sprânceană ridicată din partea personalului atunci când vreo vază cădea victimă unui v-ați ascunselea sau atunci când gălăgia devenea prea “mare”, aici nici vorbă de așa ceva. Nici de vază, nici de sprâncene ridicate. Copiii au alergat, s-au jucat în fel și chip, făcând ce fac copiii, fără grija adulților că vor deranja. Ce bine, pentru toată lumea!

img_5115

Nici noi adulții, la rândul nostru nu veniserăm cu gânduri pașnice. Muzica a răsunat în continuu, ne-am jucat și noi de-ale noastre, am petrecut până târziu/ devreme și am fost poate chiar mai gălăgioși ca progeniturile noastre.

Iar gazda noastră ce a făcut? A stat cu noi la petrecere și povești. Povești care, trecute pe la urechile mele au continuat firul uimirii pe care am trăit-o din primul moment.

Povești

Cornel este născut și crescut în Bunești. Zice că locul ăsta este “acasă” pentru el și nu ar pleca de aici pentru nimic în lume. Iubește natura, pădurile și dealurile din zonă. Ciclismul, călăria și skiatul. De care se plânge că nu mai are răgaz în timp ce se angrenează în și mai multe proiecte care îl țin departe de ciclism, călărie și ski. 🙂

Despre casa în care am fost găzduiți – care după aspect pare că bate suta de ani, aflu cu uimirea specifică deja că este construită recent de la 0 de Cornel.

Cum?

În timp ce marea majoritate dărâmă în neștire clădiri pline de povești, de identitate, de trecut, Cornel construiește împotrivindu-se tuturor, parcă dorind să ducă povestea mai departe.  Acoperișul este salvat de la casele dărâmate sau “modernizate” în zonă. La fel și grinzile. Sau felurite piese de mobilă. Recuperate și valorificate de Cornel.

Tot el a făcut designul întregului loc, de la împărțirea pe camere până la alegerea faianței de la baie. (Și ce faianță!) A încercat să folosească aproape de 100% materiale naturale în construcție. Iar construcția, ce periplu!

 

 

La fel a fost și cu amenajarea traseelor de biciclete din zonă, pentru care este responsabil. Orice inițiativă de-ale sale a fost un șir lung de bătălii cu autoritățile, cu birocrația, cu meseriașii sau mentalitățile.

Însă i-au reușit. Casa este de vis, iar zona a devenit un punct de interes pentru cicliști și amatorii de natură. Iar Cornel oferă dovada că se poate. Chiar și la noi în România. Atunci când nu renunți și pui suflet.

Apropo de suflet, Cornel adoră caii. Ofteză când spune că din 4, mai are doar 2: pe Brego (cu care am ieșit la o plimbare în ultima zi) și pe italianul Lorenzo. La fel de mult îndrăgește câinii. Am pierdut numărul patrupezilor pe care i-am văzut zilele acelea pe la Bike Check Inn, dar numărul lor nu e relevant. Ci sufletul și farmecul pe care îl aduc locului.

***

Ce altceva am mai făcut?

Veniserăm puși pe plimbat. Ăsta a fost unul din motivele pentru care am ales zona și locul. Pentru apropierea de aceste minunății: Sighișoara, Rupea, Viscri.

După o primă încercare de a ne avânta în frig – în care abia am ajuns până la cetatea Rupea – am decis rapid să o lăsăm baltă și să revenim cu drumețiile în minte când s-o mai încălzi vremea.

 

 

This slideshow requires JavaScript.

Așa că am trânăvit la cazare pentru mare parte din restul timpului. Nu pot zice că regret schimbul. Am pornit cu gândul de a explora zona și am explorat în schimb cum e să stai degeaba. Partea bună e că Bike Check Inn este locul ideal pentru oricare dintre alegerile astea două.

Dacă vrei să stai prin preajmă ai curte mare unde te poți juca în voie, priveliștea minunată spre sat, căluții pe care poți să-i scoți la o plimbare, animalele care se alintă pe lângă tine, posibilitatea unei ture la pas prin zonă.

Iar de cauți drumeții, Cornel are planuri să achiziționeze bicilete electrice pentru a explora zona fără febra musculară aferentă începătorilor. Care e singura variantă acum. 🙂

Concluzii

Am petrecut clipe frumoase la Bike Check Inn. Ne-am relaxat, am petrecut până târziu, am savurat mâncare delicioasă, am povestit, am râs. Cam asta facem de fel, oriunde ne adunăm cu prietenii și au fost dăți când distracția a fost mai mare cu cât condițiile erau mai neprielnice. Însă de data asta, la bucuria de a fi unii cu alții s-a dăugat energia locului, dată de trecutul și farmecul lui așa respectat și bine pus în valoare de Cornel.

Uneori o amenajare impresionantă este mâna unui specialist care și-a făcut bine treaba pentru care a fost plătit, o primire bună este o tactică de marketing iar micile detalii gândite special pentru a seduce. De data asta, ele au fost indicii spre un om pur și simplu… bun. Care mișcă, transformă lucrurile în jurul lui în varianta lor mai bună.

Dacă impresia inițială asupra locului mă încântase, povestitul cu Cornel m-a făcut să realizez cât efort și câtă luptă sunt în spatele încântării și uimirii pe care le-am tot simțit zilele acelea petrecute la Bike Check Inn. Și mi-a reamintit ce greu este să fii bun la noi în țară. Ceea ce face experiența la Bunești cu atât mai valoroasă.

Sunt subiectivă, recunosc. O casă amenajată minunat, natura, mâncarea delicioasă, niște povești frumoase și animalele (cai, câini, pisici) mă cuceresc instant.

Însă e posibil ca asta să nu fie valabil pentru toată lumea.

Locul ăsta nu e pentru tine dacă nu ești pregătit să ți se așeze o pisică în poală de parcă acum îi aparții, dacă nu ești gata în orice moment să apară un cățel care se gudură pe lângă picioarele tale, dacă vrei să auzi altceva în afară de râul din apropiere sau dușumeaua care scârțâie când pășești.

Eu una am plecat cu noroi pe bocanci și mirosind a grajd după o mică tură de călărie. Am mai plecat cu ceva: cu liniște în suflet și regretul că s-a terminat așa curând.

Dar și cu convingerea că vom reveni foarte curând “acasă”,  în locul acela unde îți tragi sufletul, te refaci și te regăsești.

Sunt bucuroasă că acest loc și acest om care îi dă viață există. Uite că se poate. Că există oameni buni. În Bun(ești).

Vom reveni negreșit!

🙂❤️🙏

P.S.: un video care arată  o parte frumusețea locului, de explorat la următoarea vizită, pe vreme cu soare:

 

 

 

 

 

E în regulă să nu fii în regulă

 

Am trecut printr-o perioadă tulbure.

Am luat niște hotărâri mai demult, unele mici, unele mari, ale căror consecințe negative s-au tot adunat pic cu pic, până când corpul meu nu am mai făcut față și a tras semnalul de alarmă încercând să-mi spună nu se mai poate așa. O schimbare e iminentă. Și că aș face bine să fie una conștientă și asumată.

Pare dramatic. Nu e. Practic, problema mea este că vreau prea multe, fac prea multe, dau prea multe altora și am nevoie să o iau mai ușor, să încetinesc ritmul, să îmi acord mie prima orice ar fi ceea ce am de oferit altora: atenție, grijă, iubire.

Sună bine concluzia.

Însă ca să ajung la ea am trecut printr-un calvar de mai bine de două luni în care abia am putut mânca, am slăbit groaznic (da, se pare că pot fi chiar mai slabă decât “normalul” meu de slabă), am fentat cât mai multe responsabilități și mi-am pus mii de întrebări despre viața mea, despre mine și ce e de făcut. 

Ce mi s-a părut interesant este următorul lucru: în timp ce eu văd ca utile și constructive aceste perioade pentru că trăiesc cu convingerea că au rolul de a mă duce spre răni ce necesită vindecate sau un nivel nou de evoluție personală sau chiar spirituală, cei din jurul meu nu au mai contenit cu a încerca să-mi suprime disconfortul. “Hai mamă că nu e dracul atât de negru”, “lasă că treci tu și de asta”  sau “ stii că nu ai nici un motiv sa te plângi, da? Ai o viață de vis! Sunt unii care ar da orice ca să fie în locul tău”…etc.

În principiu știu că au făcut-o din iubire și cu bune intenții, însă, ceva le scapă și sunt convinsă că nu doar lor: nu se poate să trăim într-o euforie și fericire continuă, doar cu energie la cote maxime și zâmbete largi. 

smiley-2979107_1920

credit foto@  pixabay.com

A fi viu înseamnă și durere, suferință. Iar între aceste două extreme,  presupune mii de emoții și trăiri care condimentează această experiență pe care o numim viață.

Iar uneori este necesar la modul cel mai util și practic să te iei la întrebări, să pui semnul întrebării lângă ce crezi că e bătut în cuie, să evaluezi, să estimezi cu ochii omului care ești acum deciziile luate cu ceva timp în urmă. Și ce ocazie mai bună să te iei la întrebări dacă nu atunci când corpul tău refuză mâncarea și nu te poți ridica din pat?

O, da! Poate fi dureros. E posibil să realizezi ce decizii tâmpite ai luat deși la acea vreme păreau cele mai bune cu putință (și probabil au fost), cât de mult timp ai pierdut cu ceva sau cu cineva total aiurea, sau poate e cazul să lași pe cineva să plece din viața ta și pe altcineva să intre. Iar toate astea nu pică bine pentru că cer efort, schimbare.

Însă ce pică bine este ce vine după durere, după disconfort, după efort. Noul. Noul din viața ta. Noul tu. Cu lecțiile învățate, mai înțelept, mai tu.

Așa că lăsați-mă să mă zbat, să sufăr, să mă iau la întrebări și peste picior. Întotdeauna o fac cu cele mai bune intenții și știu că voi face să fie bine. Voi ajunge din nou la Arina cea energică și zâmbitoare, însă nu înainte de a trage linie și de a îmi învăța lecția. Dacă am o superputere este exact asta: nu fug de suferință, de greu, de provocări. Știu că trecerea prin ele mă va șlefui într-un om mai grozav, mai înțelept, mai blând, mai eu.

Un an nou cu de toate îmi doresc și vă doresc!

Cum vizita la o prietenă bună s-a transformat într-un episod depresiv iar asta în motivul pentru o schimbare de care aveam așa mare nevoie

 

Când am mers la epictalk cineva a sugerat mamelor să își ia un weekend liber și să plece din oraș să se deconecteze.

Am luat în serios ideea pentru că îmi suna foarte bine și după aranjamentele necesare, am plecat la prietena mea de la Iași, Ioana, într-o escapadă de weekend.

Experiența a fost fantastică! Atâtea lucruri importante pentru mine condensate într-un weekend: taclale cu o prietenă veche, vizite la muzee, plimbat în natură, un concert excelent, hrănit cățeii străzii, timp pentru a savura o porție de mâncare delicoasă. 

Când mă întorc în București, nu trece mult și în loc să mă simt revigorată după această călătorie savuroasă, mă apucă o stare generală foarte proastă. Oboseală, greață, stări de vomă, imposibilitate de a mânca, zăcut la pat. Da, știu, parte din reacție poate fi pusă numai pe seama Bucureștiului în sine care a devenit aproape intolerabil în ultima perioadă. Însă nu orașul era problema mea.

Toată treaba durează vreo două săptămâni în care mi-am făcut analize peste analize și nu am găsit nici o problemă de ordin fizic.

Și atunci încep să iau în calcul că este o problemă de natură emoțională. Spre această concluzie îmi indica și faptul că mă lua greața mai cu seamă când primeam un mail de la serviciu sau “trebuia” să fac ceva. Iar starea dispărea cu totul atunci când făceam ceva cu plăcere cum era să ascult muzică sau să urmăresc un film, când vorbeam cu cineva drag. 

Așa că mă pun pe întrebări. Am o viață fantastică.  Am o familie de vis, o relație minunată cu partenerul meu de viață, ador oamenii cu care interacționez, ador ceea ce fac, îmi iubesc țara și viața cu totul și mă consider cea mai norocoasă creatură! Cum aș putea să fiu depresivă? Nu prea are sens!

După ceva vreme de gândit și răzgândit, am descoperit ce dădea cu virgulă: propria-mi viziune despre iubire. Iubirea este baza a tot ce e în viața mea. Din iubire fac tot ceea ce fac. Însă când mă gândesc la iubire, poziția mea este mereu a celui/celei care oferă, care se dă peste cap, care se luptă cu toate morile de vânt încercând să fie mereu acolo pentru alții și să schimbe lumea într-un loc mai bun. Aici e virgula. 

Am nevoie să învăț că iubirea e și ceea ce primești, că toate resonsabilitățile lumii nu sunt doar pe umerii mei, că ele se pot împărți cu alții. Iar că uneori, merit o pauză. Tot din iubire. Iubire de mine. 

 

sad-505857_1280

Pentru a întreține această viață fantastică, am turnat atât de mult timp și energie încât nu a mai rămas sau nu mi-am mai lăsat mai bine zis – nimic mie. Și cât de fantastică poate fi o viață goală de plăcere și savoare? Da, e ok să reciclezi, să ieși la proteste, să fii un om decent într-o țară ce se afundă în degradare și un părinte excelent etc…dar dincolo de toate astea, totul pornește de la a fi bun cu tine. De la a îți acorda ție primul iubirea. Iar asta e ceva ce aveam nevoie să-mi amintesc. Sau să învăț de la 0.

Weekendul la prietena mea a fost picătura care a declanșat ruperea barajului. Contrastul de care am avut nevoie ca să înțeleg că nu mai pot continua așa, că e urgent să fac o schimbare. 

Însă de unde să încep? 

Primul lucru la care m-am gândit a fost că ar trebui să renunț la ceva și am trecut în revistă mental, în ordine descrescătoare a importanței, feliile care-mi compun viața: familia, cariera, sănătatea, dezvoltarea personală unde intră facultatea, cursuri, evenimente, cititul, documentatul etc etc. 

M-a surprins lista. Pentru că din ea lipsesc câteva lucruri și ele esențiale: bucuria și savoarea. Cu excepția vizitei la prietena mea, cred că au trecut ani de când nu am mai făcut ceva doar pentru mine, pentru sufletul meu. Fără să vreau să devin mai bună, să schimb ceva sau să mă lupt cu ceva.

Ceva care să mă bucure, să mă încânte, să mă hrănească. Ceva e cu siguranță greșit aici. 

Iar o lecție importantă mi-am însușit-o în perioada în care nu m-am putut ridica din pat. Uite cum viața mea nu s-a probușit iar pământul nu s-a oprit în loc atunci când eu mi-am dat deoparte toate responsabilitățile și m-am concentrat pe a mă reface. Foarte interesant. Ce ar fi dacă aș face un pic de așa ceva în viața mea de zi cu zi? Sunt sigură că nu s-ar întâmpla nici o catastrofă, ba mai mult, m-aș hrăni șufletește și pe mine, eu care hrănesc la rândul meu pe atâția și care mi-am luat toate responsabilitățile astea pe cap din proprie-mi inițiativă. 

Acesta a fost punctul de plecare. Mi-am propus să fac în fiecare zi ceva care îmi place, să zic nu, să nu mai fiu eroina care se dă peste cap. 

E tare greu. După 36 de ani în care pentru mine iubirea a însemnat aproape doar ce am eu de oferit, acum trebuie să mă învăț că iubirea e și ceea ce primești. Iar cea mai importantă e cea în care tu primești de la tine acest lucru.

Am decis să iau o pauză de o lună de la orice responsabilități pe care le pot amâna sau suspenda iar în acest timp voi asculta muzică până îmi vor ieși note muzicale prin toți porii, voi viziona animații la care voi râde cu gura până la urechi și îmi voi aminti că eu sunt baza propriei mele vieți și mie am nevoie să-mi acord cea mai mare atenție. Și iubire.

Cu pași mici, sunt convinsă că voi ajunge la performanța de a avea o viață fantastică și să mă și bucur de ea!

22 de momente amuzante alături de Tudor

813A7219.JPG
Acum 5 ani și-a făcut apariția în viețile noastre Tudor.

Ne-am pregătit pentru ceva și a urmat cu totul altceva, care ne-a depășit orice așteptări.
Azi aleg să privesc la amuzamentul, râsetele și bucuria pe care experiența asta le-a adus. Într-un carnețel am notat cele mai hazlii poante și momente alături de acest mic bandit.
Mai jos, 22 dintre ele.
***
(2 ani jumate)
Taică-su îl strânge în brațe când ajunge acasă și îl întreabă:
  • Unde vrei să te pup?
  • În bucătărie!
***
(3 ani)
Eu:
  • Cum erau îmbrăcați azi colegii tăi? (halloween)
  • Cu haine.
***
(3 ani jumate)
  • Spune-mi ceva roșu!
  • Culoarea.
***
  • Ce faci, Tudor?
  • Vorbesc cu iarba. O întreb ce face.
  • Și ce spune?
  • Nimic, că nu are dinți.
***
Ne jucam de-a navigatorii pe covor. Parchetul era apa, covorul barca și în apă erau balene de care ne feream. Zic:
  • Pe barca noastră nu poate urca nici o balenă!
  • Pentru că nu are scară?
***
Tocmai împlinise 3 ani și mâncam la Ikea. Îi zice lui Victor că mai vrea niște tort, ca la ziua lui, iar în aceeași secundă Victor se ridică să își mai ia niște șervețele.
Tudor:
  • Fără lumânări!
***
Aveam o discuție aprinsă cu el. Ne contrazicem cu clasicele ba da! ba nu!
La un moment dat, înainte să zic ba da, îmi taie vorba supărat:
  • Nu zice ba da! Încă nu am zis nu!
***
Se joacă ce se joacă cu taică-su fotbal în sufragerie.
  • Gata, Tudor, am obosit, gata cu fotbalul!                                                                         Peste 2 minute, într-o liniște sinistră, se aude dintr-un colț un plânset cu suspine și sughițuri:
  • Fooooooootbaaaaaaaal…!
***
Ajungem de la gradiniță acasă. În secunda doi, aud cuvintele mele preferate:
  • Mama, hai să ne jucăm fotbal!
Hotărâtă să-l refuz de data asta, zic că am găsit argumentul suprem:
  • Măi Tudore, știi tu vreo fată care joacă fotbal?
  • Da! Tu, mama!
  • …(fir-ar!)
***
Printre puținele dăți eu și Victor îl lăsăm pe Tudor singur în sufragerie în timp ce înfulecam repede ceva în bucătărie și vorbeam în același timp despre cum ne-a fost ziua. La un moment dat, auzim un plânset brusc și alergăm repede în sufragerie. Ne oprim în ușă când vedem că maimuțoiul s-a oprit din prefăcătorie și râdea de noi. 😛
***
  • Tudor, ai lovit pisica! Fii mai atent!
  • Și Ronaldo mai greșește!
***
Îl iau în brațe și îl strâng cu o secundă mai mult ca de obicei. Zâmbește ștrengărește și mă întreabă:
  • Ți-a fost dor de mine, mama?
***
Tudor:
  • E bine să saluți oamenii.
  • De ce zici asta?
  • Dacă îi saluți, se joacă cu tine.
***
Rebeca:
  • Tudor, ai fost la o doamnă să te tunzi?
  • M-a tuns mama, că și ea e o doamnă!
***
  • Ești iubita mea, mama!
  • Mă iubești când îți dau dulce, nu?
  • Te iubesc și când nu-mi dai!
***
  • Te dai bătut?
  • Nu, mă dau câștigător!
***
Eu:
  •  Și dacă nu facem cutare lucru, nu mai avem timp să facem cutare lucru…
Tudor:
  • Ce e timpul?
  • …!!! (it has begun)
***
În camera devenită sanctuar, cunoscută sub numele de baie, unde mă refugiez câteodată ca să mai scap de fotbal și lista infinită cu cereri, mâncam ciocolată pe furiș.
Tudor se sperie de ceva și dă buzna peste mine la baie.
Într-o secundă uită de frica lui și grija lui devine:
  • Ce mănânci aici, pe ascuns??? (busted)
***
(4 ani)
  • Tudor, ai dormit învelit?
  • Nu știu, că aveam ochii închiși.
***
Îmi cad lacrimi că e cald și îmi transpiră ochii!
***
Tudor:
  • Vreau iaurt, vreau iaurt, vreau iaurt!
  • Nu mai vreau să aud nimic care începe cu vreau!
  • Bine: dă-mi iaurt, dă-mi iaurt, dă-mi iaurt!
***
Tudor, foarte afectat:
  • Abia aștept să mă fac mare!
  • De ce?
  • Pentru că nu văd bine de jos!

 

813A7217.JPG

Nero, iubirea mea

Alături de câțiva dintre cei mai importanți oameni din viața mea, în noiembrie s-a născut una dintre marile iubiri ale vieții mele: Nero, câinele meu ciobănesc german.

Povestea noastră de iubire a început în 2008 când, ascuns pe bancheta din spate a unei mașini întunecate, mă privea cu acei ochi umezi un pui cât un zbeghi gras de ciobănesc german. Cadoul meu de Crăciun!
L-am ridicat cu o bucurie cum nu mai trăisem până atunci și l-am strâns în brațe, ca pe o minune pe care nu o merit dar totuși o primisem și așa de tare că mă temeam să nu-l strivesc.
Și-a făcut loc imediat în viețile și inimile noastre iar atunci când interacționam cu prietenii, după obișnuitul ce mai facem, urma întrebarea pusă cu o simpatie sporită: dar Nero ce mai face? (asta atunci când nu era cu noi)
Era o bucurie să vezi cum micul ghem se lungește, urechile se ridică una câte una, cum picioarele îi devin din ce în ce mai puternice, iar mobila și papucii cădeau victime ronțăielilor declașate de creșterea dinților. Să nu exagerăm! Asta nu ne bucura. Dar nici nu deranja prea mult.
Cu fiecare zi, el devenea parte din noi și noi din el.
La poveștile prietenilor noștri care aveau copii mici, poveștile clasice cu scutece urât mirositoare și nopți nedormite, noi replicam cu povești despre puiul nostru Nero, declansând sprâncene ridicate.
Ni se spunea: “o să aveți și voi copii și o să vedeți!”
Uite că a venit ziua și nu am văzut. Câinii noștri – avem mai mulți acum (și pisicile) sunt parte din familie!
Nu au fost dați afară, nu au fost abandonați sau neglijați odată cu apariția copiilor. Iar importanța lor în viețile noastre nu a scăzut.
Copiii trăiesc și cu un alt fel de tovarăși față de cei umani, pentru că îmi doresc să înțeleagă că există mai multe feluri de iubire pe lumea asta.
Iar uneori cea dintre un animal și un om o poate depăși ca intensitate, profunzime și frumusețe chiar pe cea dintre oameni.
Am trecut prin perioade foarte dificile, cu multe provocări, dar Nero a fost mereu alături de noi și noi de el.
Puritatea cu care ne privea Nero, ne spăla de orice grijă de pe lumea asta. Ghidușiile lui, deși ajuns adult, ne aminteau că viața nu are savoare fără un pic de joacă. Iubirea lui ne însoțea mereu, ocrotindu-ne.
Se uita în ochii noștri cu acea privire care îți zicea că e al nostru și noi ai lui. Fără discuții, negocieri, condiții.
Bucuria de a-l avea pe Nero era de nemăsurat. Și așa avea să fie și tristețea la dispariția lui.
Nero ne-a bucurat doar 6 ani. Apoi a contactat o boală, cu simptome mascate, care l-a luat de lângă noi în mai puțin de o lună de la primele semne de afecțiune.
Și deși au trecut câțiva ani de atunci, în care mă tot amăgesc spunându-mi că durerea va trece odată, asta nu se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este că îmi preocup mintea ca să uit.
Însă dacă vreți să mă vedeți cum plâng instant, pronunțati în preajma mea cuvântul Nero.
Iubirea acestui câine, privirea lui, prezența lui este ceva ce depășește înțelegerea mea, puterea de a îmi traduce în cuvinte, în sens, iar pierderea lui a lăsat un gol în sufletul meu pe care nu am să-l umplu niciodată.
Ceea ce știu cu siguranță e că Nero s-a simțit ca o binecuvântare. Acea minune pe care nu credeam că o merit s-a terminat așa de repede!
În ziua când a murit, am simțit că sunt mai puțin iubită. Mai puțin răsfățată. Că lumea e mai goală și anostă. Că porția mea de binecuvântare s-a micșorat subit.
Vorbind apoi cu un prieten drag, mare iubitor de câini și el, mi-a zis o vorbă așa de frumoasă, care m-a ajutat să închei perioada de suferință: “gândește-te, Arina, că Nero a fost așa norocos să fie câinele tău. Ați fost amândoi atât de norocoși, unul cu celălalt!”
Asta este până la urmă tot ce rămâne. Norocul de a fi savurat o bucată de viață împreună, de a fi fost unul pentru altul o binecuvântare.
Mă mai consolez cu un gând, poate naiv, dar mă ajută: că îmbrățișarea noastră, începută pe bancheta unei mașini, continuă și azi deși el nu mai este printre noi. Sper că știe cât de mult îl iubesc în continuare și ce bucuroasă sunt că a fost pentru 6 ani, cățelul meu.
IMG_0549

La mulți ani, mamaie!  Ce noroc pe mine să fiu nepoata ta!

IMG_0450
O privesc acum și imaginea pe care o păstrez despre ea nu se suprapune cu imaginea pe care o văd. Cu ochii minții văd o femeie mică dar vivace, cu o privire ageră și vorba calculată, ocupându-și mereu timpul cu ceva prin curte sau la câmp. În momentele de pauză, reflecta la ce fusese, plănuia ce va fi. Făcea un fel de curățenie în gânduri, punându-și întrebări, uneori antrenând pe cei din jurul ei în acest proces.
Prezentul îmi arată un trup firav și privirea care mă recunoaște din ce în ce mai rar. Doar glasul i-a rămas. Și vorba cu ritmul melodios, tonalitatea așa de sugestivă, ca-ntr-o poveste.
Doar de când o știu eu și a trecut prin atâtea: moartea soțului, traiul singură, împroprietărirea de după revoluție, tensiuni legate de pământuri, relații de tot felul cu sătenii. Însă a trăit mai mult de atât: trecerea printr-un război, comunismul, foametea, 3 nașteri, plecarea copiilor la studii, un accident, multă muncă și câte și mai câte.
Uimitor la ea mi s-a părut mereu cum deși oamenii au dezamăgit-o de atâtea ori, ea continua să îi privească cu blândețe și încredere, de parcă ar fi avut o scăpare de moment, dar își vor reveni eventual la normal. În mod constant, lipseau sape, coase sau altele de prin curte pentru că le dăduse împrumut vecinilor, care în mod aproape cert, urmau să le aducă înapoi stricate, sau deloc. La poarta ei au bătut mulți pentru ajutor, sprijin sau o vorbă bună.
Toți pisicii satului își găseau cuib la ea, iar animalele din ogradă aveau nume și personalitatea lor. Ea le vorbea adesea și ele îi răspundeau.
La fel de uimitor mi se părea cum privește așa de senină viața. Trecută prin atâtea, nu am văzut-o niciodată pierzându-și firea. Niciodată supărată. Cel mult încruntată uneori. Ba mai mult, păstra în orice situație o detașare înțeleaptă de parcă ar fi știut mai bine, ceva ce altora le scăpa, dar nu era treaba ei să spună nimănui ce e acel lucru.
Nu m-a mângâiat vreodată. Nu mi-a spus niciodată te iubesc. Însă am simțit mereu că e așa. Te iubescul ei era faptul că ne primea în casa ei, pe mine și pe sor-mea, ne hrănea, ne îngrijea, adăugându-și o grijă-n plus pe cap, pe lângă cele ale unei femei care trăia singură la țară.
Te iubescul ei era laptele cu griș care ne aștepta pe masă dimineața când ne trezeam. Sau faptul că nu ne-a pus niciodată să facem nimic, zicând că “nu ni se cuvine”. Nouă, fete de oraș!
Și ne mai arăta cumva că ne iubește. Nu a ridicat niciodată tonul la noi iar când mai făceam vreo drăcovenie, încrețea gura și ne atingea cu mâna apăsat, ca și cum ar fi vrut să puncteze ceva și zicea: “gugumanelor!” Iar noi deși ne amuzam de vorba caraghiosă, luam foarte în serios tonul vocii și băgam la cap să nu mai repetăm pe viitor.
Doar să fiu în preajma unui om cu o asemenea tărie de caracter, generozitate, viziune asupra vieții și oamenilor, mi-a oferit o bază solidă pe care să-mi formez propria personalitate, propriile concepții. Văzând la ea că nu se teme de nimic, m-a încurajat și pe mine să fiu curajoasă și să-mi înfrunt fricile. Un pic din viziunea ei asupra vieții și oamenilor am împrumutat și eu. Am furat din generozitaea ei. Iubesc ca și ea animalele și natura. Tot de la ea m-am contaminat cu dragul de a coase la mașină și pasiunea pentru grădinărit. Și probabil multe altele de care nu sunt conștientă.
Tata, fiul ei, îmi mai spune câteodată că “semeni cu mă-ta mare!” și deși el se referă la încăpățânare sau alte trăsături ce îl râcâie, eu o iau ca pe un compliment.
Este o mare bucurie să fiu asemănată cu ea. Și trebuie să recunosc, că uneori când privesc în oglindă zâmbesc când mi se pare că văd o sclipire din femeia vivace și ageră în mine.
Iar chiar și-acum mamaia încă îmi dă lecții. Deși nu ne mai recunoaște cel mai adesea pe niciunul și nu știe unde este, își păstrează stăpânirea de sine, prezența de spirit.
Dă cu mătura, își face patul, ne mai spune câte o povață sau cântec bisericesc învățat de la tatăl ei diacon sau ne întreabă din senin dacă am dat de mâncare păsărilor. 🙂
Iar cea mai grozavă treabă mi se pare că fără să știe cine suntem, ne zâmbește. Ceea ce mă face să cred că atunci când cunoștințele se dizolvă din creierul care ne joacă feste, mai rămân resurse la care putem apela: o inimă bună, dragul și încrederea cu care privești oamenii și viața.

Am mers la un concert Bosquito și am plecat cu o lecție despre cum se face muzică de calitate

Ei și iată-mă pregătind vizita la prietena mea din Iași. Îmi zice:
– “Eu mi-am luat bilet la Bosquito în Underground. Vrei să mergi sau renunț și facem altceva?”
 – “Mergem la Bosquito” zic și îmi trece rapid prin minte un licăr din ceea ce însemna muzica lor pentru mine acum mulți ani: energie, bucurie, savoare.
Trebuie să recunosc că nu știam la ce să mă aștept. Urma să îi văd pentru prima oară live, în timp ce de ei nu mai știam nimic de pe vremea când melodiile le erau difuzate pe la toate radiourile sau televiziunile muzicale.
La toate astea se adăuga și preconcepția pe care o aveam așteptând la coadă să intrăm în club:
“S-or mai fi prăfuit și ei, or fi lăsat-o mai moale cu muzica. Altfel de ce nu am mai auzit de ei toți anii ăștia? Probabil că o să cânte piesele de pe vremurile bune și cover-uri de pe la alții.”
***
Pe scenă am găsit o trupă pestriță în care se adunară: un cubanez, un american și 3 români de prin toată țara, uniți sub numele cunoscut deja de Bosquito. Pe Radu Almășan – solistul- îl știam și așteptam curioasă să-i aud vocea live.

 

This slideshow requires JavaScript.

Prima surpriză, cea mai mare și care m-a încântat nespus, avea să se producă de la primele acorduri. Preconcepția dinaintea concertului mi-a fost spulberată instantaneu!
Care prăfuire? Băieții ăștia nu numai că sunt mai proaspeți ca niciodată, dar pare că abia acum, după pauza lungă din afara țării și experiențele revelatoare atașate ei, și-au găsit identitatea, suflul, specificul, farmecul. Vremurile bune sunt astea de-acum, de fapt!
Muzica? Muzica produsă între timp de Bosquito, nu mai este toată o voie bună, suspine și amor, specifice mai degrabă anilor primei tinereți.
Experiențele trecerii prin diferite etape ale vieții și-au lăsat amprenta asupra melodiilor trupei. Iubiri eșuate, trecerea anilor, străinătatea, pierderea unor relații, viața într-“o lume șuie, întoarsă pe dos” sau altele asemenea au fost transpuse în piese încărcate de trăiri cum sunt regretul (“Puiule de om“), durerea (“Când îngerii pleacă“), nostalgia (“Întuneric în culori“), revolta (“Babylon“), admirația iubitei (“Frumoasa“), vulnerabilitatea (“Tu ești iubita mea”), complicitatea unei metropole (“București”), sau camaraderia (“Prieteni“).
Am fost dată pe spate de varietatea stilurilor împletite de băieți în piesele lor, uneori în aceeași bucată muzicală (vezi “Femeia”): rock cu pop, accente latino, balcanice și chiar hard rock pe alocuri. Și deși unele formații ocolesc piesele mai vechi, comerciale, care i-au făcut celebri atunci când stilul lor se maturizează, Bosquito le încorporează natural în playlistul lor, iar după “Pepita” sau “Pas cu pas” urmează fără probleme o piesă din albumele recente.
La fel de impresionată am fost de versurile pe care le auzeam pentru prima oară, de melodicitatea lor, profunzimea și sensibilitatea din spatele lor. Le ascultam și mă minunam de cât sunt de încărcate cu conținut, emoție, frumos.
45006802_2304712806266563_345770761685827584_o
Însă cea mai uimitoare pentru mine a fost vocea lui Radu. Nu doar că are acel timbru unic și inconfundabil, dar în câte feluri expresive se poate folosi de vocea aia! Când șoptită și suavă, când caldă și jucăușă, când răstită și obraznică sau de-a dreptul descătușată în acompaniamentul bucăților de hard-rock. Fără pierderi ale controlului sau gafări deși solicitările erau maxime, glasul îi sună live la fel sau mai bine chiar ca în piesele din studio. Cântând fără efort, umple perfect notele într-un fel care mi-a amintit de Freddy Mercury. UIMITOR! O voce așa versatilă și care transmite așa multe emoții!
Iar apoi, unde pui că este și un as în mânuirea chitării, cu care se joacă la fel de lejer cum o face cu vocea, în funcție de ceea ce vrea să transmită. Iar când pentru o secundă se desparte de chitară, e ca să scoată din buzunar o muzicuță la care cântă la fel de jucăuș! 🙂
Tot el este cel care ține publicul aproape, vorbindu-i, glumind, povestind și provocându-l la cântat și dans…ahem! sărit frenetic mai bine zis.
Am eu senzația că el e și capul răutăților în formație: de la compunerea pieselor, până la adunatul trupei și felul cum îi conduce în concert, cred că el e acel fir invizibil care dă forță și sens grupului. 🙂
Perfecționista din mine, atentă la detaliile care alcătuiesc întregul, a fost pe deplin satisfăcută de cum fiecare component al trupei s-a dedicat asiduu bucățicii sale și împreună au creat o atmosferă electrizantă în club.
Dincolo de toate aceste ingrediente care fac dintr-o trupă și o seară un succes, mai este ceva ce am perceput ca plutind în aer la concertul de la Iași: un mare-mare drag de oamenii cărora se adresează, amestecat cu o mare-mare pasiune pentru ceea ce fac! Au stat atât de mult peste finalul (inițial) al concertului și au dat toooot de la primul până la ultimul acord pe scenă. Iar publicul a simțit toate astea! Pur și simplu, nici ei nici noi nu ne mai dădeam plecați!
45186792_2304710802933430_5463296493270073344_o
***
După eveniment, am încercat să aflu cum naiba de nu mai știam nimic despre ei – pe ce planetă trăisem de activitatea lor recentă îmi scăpase complet? Cum de chiar nu am mai auzit nimic de ei atâția ani? Și cum de o muzică așa grozavă nu este peste tot, așa cum ar merita? Explicația pentru toate astea am găsit-o în niște articole și interviuri unde Radu susține că e într-un fel de răzmeliță cu mainstream media din cauza superficialității și lipsei de calitate pe care le promovează. Așa că preferă să stea departe pentru a nu fi asociat cu astfel de lucruri și face ceea ce știe mai bine: muzică. Însă nu orice muzică.
Concertul Bosquito mi-a arătat că mai există un fel de a face muzică, de a vinde, de a îți ține publicul aproape. Felul acela veritabil în care eforturile sunt îndreptate nu se spre a vinde, spre a convinge prin diverse tactici că produsul tău este valoros, ci spre crearea de muzică de calitate, de relație autentică între tine și publicul tău.
Ori Bosquito cu asta se ocupă: face muzică de calitate, bazată pe un talent enorm, completat armonios cu respectul pentru ceea ce fac și multă muncă. Și își ține publicul aproape.
Nu ai nevoie de apariții peste apariții, videoclipuri apetisante și melodii care să agaseze de la toate radiourile în încercarea de a seduce atunci când muzica ți-e autentică, când melodia transmite emoție, când ți-e drag publicul tău și te oferi lui, te torni în ceea ce faci, fie că e muzica sau concertul. Valoarea produsului final devine intrinsecă și ea este cea care coagulează totul în jurul ei: formația, păstrarea ei în actualitate, fanii care te urmează cu nesaț.
45002943_2304706436267200_8320463026679447552_o
Și pentru că a venit vorba de fani, Bosquito mai face ceva diferit și bine zic eu: are o relație cu totul unică cu publicul său. Are acel club select de oameni care îi urmăresc și vin la concerte la care plătesc fericiți bilete, în loc să meargă, așa cum zicea și Radu în seara de la Iași, la atât de multele concerte gratis unde ar putea vedea o sumedenie de alți artiști.
Asta se întâmplă când înlocuiești promovarea practicată uzual în industria muzicală cu o relație sinceră și apropiată cu fanii tăi, când livrezi autenticitate, calitate, emoții intense adunate dintr-o viață-ntreagă, când transmiți energie pură care face sufletul publicului să vibreze.
Oamenii îi urmăresc, le știu piesele, le vânează concertele, la care vin, cântă și dansează din toată inima. Întâlnirea dintre Bosquito și public dovedește că relația dintre unii și alții e vie. Că se apreciază și respectă reciproc.
Pe mine m-au cucerit. Iar clubul lor select și-a mai câștigat un fan. M-am selectat singură, ca toți ceilalți, rezonând cu tot ce sunt și fac băieții ăștia. Fără cale de-ntors.
Ce bucurie să descopăr această comoară ascunsă, acești oameni frumoși și nebuni, și modul lor de a trăi din muzică și prin muzică!
“Mă-ntreb când am uitat să cânt la-la-la-la-la-la-la
Și când am încetat s-aud la-la-la-la-la-la-la”…(“Puiule de om“)
 Bosquito mi-a amintit să cânt la-la-la-la-la-la-la…
IMG-4302(credit foto@underground Iași)
Vă sugerez să mergeți la un concert live. La ce paletă de stiluri muzicale, ritmuri, emoții ating băieții este greu de crezut că măcar ceva nu vă va place. Iar de fapt, odată ajunși în fața lor, nu mai e scăpare. Nu mai e vorba de muzică. Ea devine un pretext pentru a îți fi invadat sufletul de “1000 de fiooooori”! (“Întuneric în culori“)
Mulțumesc Underground Club pentru dreptul de a folosi în acest articol din cadrele surprinse de voi! U rock!