E în regulă să nu fii în regulă

 

Am trecut printr-o perioadă tulbure.

Am luat niște hotărâri mai demult, unele mici, unele mari, ale căror consecințe negative s-au tot adunat pic cu pic, până când corpul meu nu am mai făcut față și a tras semnalul de alarmă încercând să-mi spună nu se mai poate așa. O schimbare e iminentă. Și că aș face bine să fie una conștientă și asumată.

Pare dramatic. Nu e. Practic, problema mea este că vreau prea multe, fac prea multe, dau prea multe altora și am nevoie să o iau mai ușor, să încetinesc ritmul, să îmi acord mie prima orice ar fi ceea ce am de oferit altora: atenție, grijă, iubire.

Sună bine concluzia.

Însă ca să ajung la ea am trecut printr-un calvar de mai bine de două luni în care abia am putut mânca, am slăbit groaznic (da, se pare că pot fi chiar mai slabă decât “normalul” meu de slabă), am fentat cât mai multe responsabilități și mi-am pus mii de întrebări despre viața mea, despre mine și ce e de făcut. 

Ce mi s-a părut interesant este următorul lucru: în timp ce eu văd ca utile și constructive aceste perioade pentru că trăiesc cu convingerea că au rolul de a mă duce spre răni ce necesită vindecate sau un nivel nou de evoluție personală sau chiar spirituală, cei din jurul meu nu au mai contenit cu a încerca să-mi suprime disconfortul. “Hai mamă că nu e dracul atât de negru”, “lasă că treci tu și de asta”  sau “ stii că nu ai nici un motiv sa te plângi, da? Ai o viață de vis! Sunt unii care ar da orice ca să fie în locul tău”…etc.

În principiu știu că au făcut-o din iubire și cu bune intenții, însă, ceva le scapă și sunt convinsă că nu doar lor: nu se poate să trăim într-o euforie și fericire continuă, doar cu energie la cote maxime și zâmbete largi. 

smiley-2979107_1920

credit foto@  pixabay.com

A fi viu înseamnă și durere, suferință. Iar între aceste două extreme,  presupune mii de emoții și trăiri care condimentează această experiență pe care o numim viață.

Iar uneori este necesar la modul cel mai util și practic să te iei la întrebări, să pui semnul întrebării lângă ce crezi că e bătut în cuie, să evaluezi, să estimezi cu ochii omului care ești acum deciziile luate cu ceva timp în urmă. Și ce ocazie mai bună să te iei la întrebări dacă nu atunci când corpul tău refuză mâncarea și nu te poți ridica din pat?

O, da! Poate fi dureros. E posibil să realizezi ce decizii tâmpite ai luat deși la acea vreme păreau cele mai bune cu putință (și probabil au fost), cât de mult timp ai pierdut cu ceva sau cu cineva total aiurea, sau poate e cazul să lași pe cineva să plece din viața ta și pe altcineva să intre. Iar toate astea nu pică bine pentru că cer efort, schimbare.

Însă ce pică bine este ce vine după durere, după disconfort, după efort. Noul. Noul din viața ta. Noul tu. Cu lecțiile învățate, mai înțelept, mai tu.

Așa că lăsați-mă să mă zbat, să sufăr, să mă iau la întrebări și peste picior. Întotdeauna o fac cu cele mai bune intenții și știu că voi face să fie bine. Voi ajunge din nou la Arina cea energică și zâmbitoare, însă nu înainte de a trage linie și de a îmi învăța lecția. Dacă am o superputere este exact asta: nu fug de suferință, de greu, de provocări. Știu că trecerea prin ele mă va șlefui într-un om mai grozav, mai înțelept, mai blând, mai eu.

Un an nou cu de toate îmi doresc și vă doresc!

Cum vizita la o prietenă bună s-a transformat într-un episod depresiv iar asta în motivul pentru o schimbare de care aveam așa mare nevoie

 

Când am mers la epictalk cineva a sugerat mamelor să își ia un weekend liber și să plece din oraș să se deconecteze.

Am luat în serios ideea pentru că îmi suna foarte bine și după aranjamentele necesare, am plecat la prietena mea de la Iași, Ioana, într-o escapadă de weekend.

Experiența a fost fantastică! Atâtea lucruri importante pentru mine condensate într-un weekend: taclale cu o prietenă veche, vizite la muzee, plimbat în natură, un concert excelent, hrănit cățeii străzii, timp pentru a savura o porție de mâncare delicoasă. 

Când mă întorc în București, nu trece mult și în loc să mă simt revigorată după această călătorie savuroasă, mă apucă o stare generală foarte proastă. Oboseală, greață, stări de vomă, imposibilitate de a mânca, zăcut la pat. Da, știu, parte din reacție poate fi pusă numai pe seama Bucureștiului în sine care a devenit aproape intolerabil în ultima perioadă. Însă nu orașul era problema mea.

Toată treaba durează vreo două săptămâni în care mi-am făcut analize peste analize și nu am găsit nici o problemă de ordin fizic.

Și atunci încep să iau în calcul că este o problemă de natură emoțională. Spre această concluzie îmi indica și faptul că mă lua greața mai cu seamă când primeam un mail de la serviciu sau “trebuia” să fac ceva. Iar starea dispărea cu totul atunci când făceam ceva cu plăcere cum era să ascult muzică sau să urmăresc un film, când vorbeam cu cineva drag. 

Așa că mă pun pe întrebări. Am o viață fantastică.  Am o familie de vis, o relație minunată cu partenerul meu de viață, ador oamenii cu care interacționez, ador ceea ce fac, îmi iubesc țara și viața cu totul și mă consider cea mai norocoasă creatură! Cum aș putea să fiu depresivă? Nu prea are sens!

După ceva vreme de gândit și răzgândit, am descoperit ce dădea cu virgulă: propria-mi viziune despre iubire. Iubirea este baza a tot ce e în viața mea. Din iubire fac tot ceea ce fac. Însă când mă gândesc la iubire, poziția mea este mereu a celui/celei care oferă, care se dă peste cap, care se luptă cu toate morile de vânt încercând să fie mereu acolo pentru alții și să schimbe lumea într-un loc mai bun. Aici e virgula. 

Am nevoie să învăț că iubirea e și ceea ce primești, că toate resonsabilitățile lumii nu sunt doar pe umerii mei, că ele se pot împărți cu alții. Iar că uneori, merit o pauză. Tot din iubire. Iubire de mine. 

 

sad-505857_1280

Pentru a întreține această viață fantastică, am turnat atât de mult timp și energie încât nu a mai rămas sau nu mi-am mai lăsat mai bine zis – nimic mie. Și cât de fantastică poate fi o viață goală de plăcere și savoare? Da, e ok să reciclezi, să ieși la proteste, să fii un om decent într-o țară ce se afundă în degradare și un părinte excelent etc…dar dincolo de toate astea, totul pornește de la a fi bun cu tine. De la a îți acorda ție primul iubirea. Iar asta e ceva ce aveam nevoie să-mi amintesc. Sau să învăț de la 0.

Weekendul la prietena mea a fost picătura care a declanșat ruperea barajului. Contrastul de care am avut nevoie ca să înțeleg că nu mai pot continua așa, că e urgent să fac o schimbare. 

Însă de unde să încep? 

Primul lucru la care m-am gândit a fost că ar trebui să renunț la ceva și am trecut în revistă mental, în ordine descrescătoare a importanței, feliile care-mi compun viața: familia, cariera, sănătatea, dezvoltarea personală unde intră facultatea, cursuri, evenimente, cititul, documentatul etc etc. 

M-a surprins lista. Pentru că din ea lipsesc câteva lucruri și ele esențiale: bucuria și savoarea. Cu excepția vizitei la prietena mea, cred că au trecut ani de când nu am mai făcut ceva doar pentru mine, pentru sufletul meu. Fără să vreau să devin mai bună, să schimb ceva sau să mă lupt cu ceva.

Ceva care să mă bucure, să mă încânte, să mă hrănească. Ceva e cu siguranță greșit aici. 

Iar o lecție importantă mi-am însușit-o în perioada în care nu m-am putut ridica din pat. Uite cum viața mea nu s-a probușit iar pământul nu s-a oprit în loc atunci când eu mi-am dat deoparte toate responsabilitățile și m-am concentrat pe a mă reface. Foarte interesant. Ce ar fi dacă aș face un pic de așa ceva în viața mea de zi cu zi? Sunt sigură că nu s-ar întâmpla nici o catastrofă, ba mai mult, m-aș hrăni șufletește și pe mine, eu care hrănesc la rândul meu pe atâția și care mi-am luat toate responsabilitățile astea pe cap din proprie-mi inițiativă. 

Acesta a fost punctul de plecare. Mi-am propus să fac în fiecare zi ceva care îmi place, să zic nu, să nu mai fiu eroina care se dă peste cap. 

E tare greu. După 36 de ani în care pentru mine iubirea a însemnat aproape doar ce am eu de oferit, acum trebuie să mă învăț că iubirea e și ceea ce primești. Iar cea mai importantă e cea în care tu primești de la tine acest lucru.

Am decis să iau o pauză de o lună de la orice responsabilități pe care le pot amâna sau suspenda iar în acest timp voi asculta muzică până îmi vor ieși note muzicale prin toți porii, voi viziona animații la care voi râde cu gura până la urechi și îmi voi aminti că eu sunt baza propriei mele vieți și mie am nevoie să-mi acord cea mai mare atenție. Și iubire.

Cu pași mici, sunt convinsă că voi ajunge la performanța de a avea o viață fantastică și să mă și bucur de ea!

22 de momente amuzante alături de Tudor

813A7219.JPG
Acum 5 ani și-a făcut apariția în viețile noastre Tudor.

Ne-am pregătit pentru ceva și a urmat cu totul altceva, care ne-a depășit orice așteptări.
Azi aleg să privesc la amuzamentul, râsetele și bucuria pe care experiența asta le-a adus. Într-un carnețel am notat cele mai hazlii poante și momente alături de acest mic bandit.
Mai jos, 22 dintre ele.
***
(2 ani jumate)
Taică-su îl strânge în brațe când ajunge acasă și îl întreabă:
  • Unde vrei să te pup?
  • În bucătărie!
***
(3 ani)
Eu:
  • Cum erau îmbrăcați azi colegii tăi? (halloween)
  • Cu haine.
***
(3 ani jumate)
  • Spune-mi ceva roșu!
  • Culoarea.
***
  • Ce faci, Tudor?
  • Vorbesc cu iarba. O întreb ce face.
  • Și ce spune?
  • Nimic, că nu are dinți.
***
Ne jucam de-a navigatorii pe covor. Parchetul era apa, covorul barca și în apă erau balene de care ne feream. Zic:
  • Pe barca noastră nu poate urca nici o balenă!
  • Pentru că nu are scară?
***
Tocmai împlinise 3 ani și mâncam la Ikea. Îi zice lui Victor că mai vrea niște tort, ca la ziua lui, iar în aceeași secundă Victor se ridică să își mai ia niște șervețele.
Tudor:
  • Fără lumânări!
***
Aveam o discuție aprinsă cu el. Ne contrazicem cu clasicele ba da! ba nu!
La un moment dat, înainte să zic ba da, îmi taie vorba supărat:
  • Nu zice ba da! Încă nu am zis nu!
***
Se joacă ce se joacă cu taică-su fotbal în sufragerie.
  • Gata, Tudor, am obosit, gata cu fotbalul!                                                                         Peste 2 minute, într-o liniște sinistră, se aude dintr-un colț un plânset cu suspine și sughițuri:
  • Fooooooootbaaaaaaaal…!
***
Ajungem de la gradiniță acasă. În secunda doi, aud cuvintele mele preferate:
  • Mama, hai să ne jucăm fotbal!
Hotărâtă să-l refuz de data asta, zic că am găsit argumentul suprem:
  • Măi Tudore, știi tu vreo fată care joacă fotbal?
  • Da! Tu, mama!
  • …(fir-ar!)
***
Printre puținele dăți eu și Victor îl lăsăm pe Tudor singur în sufragerie în timp ce înfulecam repede ceva în bucătărie și vorbeam în același timp despre cum ne-a fost ziua. La un moment dat, auzim un plânset brusc și alergăm repede în sufragerie. Ne oprim în ușă când vedem că maimuțoiul s-a oprit din prefăcătorie și râdea de noi. 😛
***
  • Tudor, ai lovit pisica! Fii mai atent!
  • Și Ronaldo mai greșește!
***
Îl iau în brațe și îl strâng cu o secundă mai mult ca de obicei. Zâmbește ștrengărește și mă întreabă:
  • Ți-a fost dor de mine, mama?
***
Tudor:
  • E bine să saluți oamenii.
  • De ce zici asta?
  • Dacă îi saluți, se joacă cu tine.
***
Rebeca:
  • Tudor, ai fost la o doamnă să te tunzi?
  • M-a tuns mama, că și ea e o doamnă!
***
  • Ești iubita mea, mama!
  • Mă iubești când îți dau dulce, nu?
  • Te iubesc și când nu-mi dai!
***
  • Te dai bătut?
  • Nu, mă dau câștigător!
***
Eu:
  •  Și dacă nu facem cutare lucru, nu mai avem timp să facem cutare lucru…
Tudor:
  • Ce e timpul?
  • …!!! (it has begun)
***
În camera devenită sanctuar, cunoscută sub numele de baie, unde mă refugiez câteodată ca să mai scap de fotbal și lista infinită cu cereri, mâncam ciocolată pe furiș.
Tudor se sperie de ceva și dă buzna peste mine la baie.
Într-o secundă uită de frica lui și grija lui devine:
  • Ce mănânci aici, pe ascuns??? (busted)
***
(4 ani)
  • Tudor, ai dormit învelit?
  • Nu știu, că aveam ochii închiși.
***
Îmi cad lacrimi că e cald și îmi transpiră ochii!
***
Tudor:
  • Vreau iaurt, vreau iaurt, vreau iaurt!
  • Nu mai vreau să aud nimic care începe cu vreau!
  • Bine: dă-mi iaurt, dă-mi iaurt, dă-mi iaurt!
***
Tudor, foarte afectat:
  • Abia aștept să mă fac mare!
  • De ce?
  • Pentru că nu văd bine de jos!

 

813A7217.JPG

Nero, iubirea mea

Alături de câțiva dintre cei mai importanți oameni din viața mea, în noiembrie s-a născut una dintre marile iubiri ale vieții mele: Nero, câinele meu ciobănesc german.

Povestea noastră de iubire a început în 2008 când, ascuns pe bancheta din spate a unei mașini întunecate, mă privea cu acei ochi umezi un pui cât un zbeghi gras de ciobănesc german. Cadoul meu de Crăciun!
L-am ridicat cu o bucurie cum nu mai trăisem până atunci și l-am strâns în brațe, ca pe o minune pe care nu o merit dar totuși o primisem și așa de tare că mă temeam să nu-l strivesc.
Și-a făcut loc imediat în viețile și inimile noastre iar atunci când interacționam cu prietenii, după obișnuitul ce mai facem, urma întrebarea pusă cu o simpatie sporită: dar Nero ce mai face? (asta atunci când nu era cu noi)
Era o bucurie să vezi cum micul ghem se lungește, urechile se ridică una câte una, cum picioarele îi devin din ce în ce mai puternice, iar mobila și papucii cădeau victime ronțăielilor declașate de creșterea dinților. Să nu exagerăm! Asta nu ne bucura. Dar nici nu deranja prea mult.
Cu fiecare zi, el devenea parte din noi și noi din el.
La poveștile prietenilor noștri care aveau copii mici, poveștile clasice cu scutece urât mirositoare și nopți nedormite, noi replicam cu povești despre puiul nostru Nero, declansând sprâncene ridicate.
Ni se spunea: “o să aveți și voi copii și o să vedeți!”
Uite că a venit ziua și nu am văzut. Câinii noștri – avem mai mulți acum (și pisicile) sunt parte din familie!
Nu au fost dați afară, nu au fost abandonați sau neglijați odată cu apariția copiilor. Iar importanța lor în viețile noastre nu a scăzut.
Copiii trăiesc și cu un alt fel de tovarăși față de cei umani, pentru că îmi doresc să înțeleagă că există mai multe feluri de iubire pe lumea asta.
Iar uneori cea dintre un animal și un om o poate depăși ca intensitate, profunzime și frumusețe chiar pe cea dintre oameni.
Am trecut prin perioade foarte dificile, cu multe provocări, dar Nero a fost mereu alături de noi și noi de el.
Puritatea cu care ne privea Nero, ne spăla de orice grijă de pe lumea asta. Ghidușiile lui, deși ajuns adult, ne aminteau că viața nu are savoare fără un pic de joacă. Iubirea lui ne însoțea mereu, ocrotindu-ne.
Se uita în ochii noștri cu acea privire care îți zicea că e al nostru și noi ai lui. Fără discuții, negocieri, condiții.
Bucuria de a-l avea pe Nero era de nemăsurat. Și așa avea să fie și tristețea la dispariția lui.
Nero ne-a bucurat doar 6 ani. Apoi a contactat o boală, cu simptome mascate, care l-a luat de lângă noi în mai puțin de o lună de la primele semne de afecțiune.
Și deși au trecut câțiva ani de atunci, în care mă tot amăgesc spunându-mi că durerea va trece odată, asta nu se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este că îmi preocup mintea ca să uit.
Însă dacă vreți să mă vedeți cum plâng instant, pronunțati în preajma mea cuvântul Nero.
Iubirea acestui câine, privirea lui, prezența lui este ceva ce depășește înțelegerea mea, puterea de a îmi traduce în cuvinte, în sens, iar pierderea lui a lăsat un gol în sufletul meu pe care nu am să-l umplu niciodată.
Ceea ce știu cu siguranță e că Nero s-a simțit ca o binecuvântare. Acea minune pe care nu credeam că o merit s-a terminat așa de repede!
În ziua când a murit, am simțit că sunt mai puțin iubită. Mai puțin răsfățată. Că lumea e mai goală și anostă. Că porția mea de binecuvântare s-a micșorat subit.
Vorbind apoi cu un prieten drag, mare iubitor de câini și el, mi-a zis o vorbă așa de frumoasă, care m-a ajutat să închei perioada de suferință: “gândește-te, Arina, că Nero a fost așa norocos să fie câinele tău. Ați fost amândoi atât de norocoși, unul cu celălalt!”
Asta este până la urmă tot ce rămâne. Norocul de a fi savurat o bucată de viață împreună, de a fi fost unul pentru altul o binecuvântare.
Mă mai consolez cu un gând, poate naiv, dar mă ajută: că îmbrățișarea noastră, începută pe bancheta unei mașini, continuă și azi deși el nu mai este printre noi. Sper că știe cât de mult îl iubesc în continuare și ce bucuroasă sunt că a fost pentru 6 ani, cățelul meu.
IMG_0549

La mulți ani, mamaie!  Ce noroc pe mine să fiu nepoata ta!

IMG_0450
O privesc acum și imaginea pe care o păstrez despre ea nu se suprapune cu imaginea pe care o văd. Cu ochii minții văd o femeie mică dar vivace, cu o privire ageră și vorba calculată, ocupându-și mereu timpul cu ceva prin curte sau la câmp. În momentele de pauză, reflecta la ce fusese, plănuia ce va fi. Făcea un fel de curățenie în gânduri, punându-și întrebări, uneori antrenând pe cei din jurul ei în acest proces.
Prezentul îmi arată un trup firav și privirea care mă recunoaște din ce în ce mai rar. Doar glasul i-a rămas. Și vorba cu ritmul melodios, tonalitatea așa de sugestivă, ca-ntr-o poveste.
Doar de când o știu eu și a trecut prin atâtea: moartea soțului, traiul singură, împroprietărirea de după revoluție, tensiuni legate de pământuri, relații de tot felul cu sătenii. Însă a trăit mai mult de atât: trecerea printr-un război, comunismul, foametea, 3 nașteri, plecarea copiilor la studii, un accident, multă muncă și câte și mai câte.
Uimitor la ea mi s-a părut mereu cum deși oamenii au dezamăgit-o de atâtea ori, ea continua să îi privească cu blândețe și încredere, de parcă ar fi avut o scăpare de moment, dar își vor reveni eventual la normal. În mod constant, lipseau sape, coase sau altele de prin curte pentru că le dăduse împrumut vecinilor, care în mod aproape cert, urmau să le aducă înapoi stricate, sau deloc. La poarta ei au bătut mulți pentru ajutor, sprijin sau o vorbă bună.
Toți pisicii satului își găseau cuib la ea, iar animalele din ogradă aveau nume și personalitatea lor. Ea le vorbea adesea și ele îi răspundeau.
La fel de uimitor mi se părea cum privește așa de senină viața. Trecută prin atâtea, nu am văzut-o niciodată pierzându-și firea. Niciodată supărată. Cel mult încruntată uneori. Ba mai mult, păstra în orice situație o detașare înțeleaptă de parcă ar fi știut mai bine, ceva ce altora le scăpa, dar nu era treaba ei să spună nimănui ce e acel lucru.
Nu m-a mângâiat vreodată. Nu mi-a spus niciodată te iubesc. Însă am simțit mereu că e așa. Te iubescul ei era faptul că ne primea în casa ei, pe mine și pe sor-mea, ne hrănea, ne îngrijea, adăugându-și o grijă-n plus pe cap, pe lângă cele ale unei femei care trăia singură la țară.
Te iubescul ei era laptele cu griș care ne aștepta pe masă dimineața când ne trezeam. Sau faptul că nu ne-a pus niciodată să facem nimic, zicând că “nu ni se cuvine”. Nouă, fete de oraș!
Și ne mai arăta cumva că ne iubește. Nu a ridicat niciodată tonul la noi iar când mai făceam vreo drăcovenie, încrețea gura și ne atingea cu mâna apăsat, ca și cum ar fi vrut să puncteze ceva și zicea: “gugumanelor!” Iar noi deși ne amuzam de vorba caraghiosă, luam foarte în serios tonul vocii și băgam la cap să nu mai repetăm pe viitor.
Doar să fiu în preajma unui om cu o asemenea tărie de caracter, generozitate, viziune asupra vieții și oamenilor, mi-a oferit o bază solidă pe care să-mi formez propria personalitate, propriile concepții. Văzând la ea că nu se teme de nimic, m-a încurajat și pe mine să fiu curajoasă și să-mi înfrunt fricile. Un pic din viziunea ei asupra vieții și oamenilor am împrumutat și eu. Am furat din generozitaea ei. Iubesc ca și ea animalele și natura. Tot de la ea m-am contaminat cu dragul de a coase la mașină și pasiunea pentru grădinărit. Și probabil multe altele de care nu sunt conștientă.
Tata, fiul ei, îmi mai spune câteodată că “semeni cu mă-ta mare!” și deși el se referă la încăpățânare sau alte trăsături ce îl râcâie, eu o iau ca pe un compliment.
Este o mare bucurie să fiu asemănată cu ea. Și trebuie să recunosc, că uneori când privesc în oglindă zâmbesc când mi se pare că văd o sclipire din femeia vivace și ageră în mine.
Iar chiar și-acum mamaia încă îmi dă lecții. Deși nu ne mai recunoaște cel mai adesea pe niciunul și nu știe unde este, își păstrează stăpânirea de sine, prezența de spirit.
Dă cu mătura, își face patul, ne mai spune câte o povață sau cântec bisericesc învățat de la tatăl ei diacon sau ne întreabă din senin dacă am dat de mâncare păsărilor. 🙂
Iar cea mai grozavă treabă mi se pare că fără să știe cine suntem, ne zâmbește. Ceea ce mă face să cred că atunci când cunoștințele se dizolvă din creierul care ne joacă feste, mai rămân resurse la care putem apela: o inimă bună, dragul și încrederea cu care privești oamenii și viața.

Am mers la un concert Bosquito și am plecat cu o lecție despre cum se face muzică de calitate

Ei și iată-mă pregătind vizita la prietena mea din Iași. Îmi zice:
– “Eu mi-am luat bilet la Bosquito în Underground. Vrei să mergi sau renunț și facem altceva?”
 – “Mergem la Bosquito” zic și îmi trece rapid prin minte un licăr din ceea ce însemna muzica lor pentru mine acum mulți ani: energie, bucurie, savoare.
Trebuie să recunosc că nu știam la ce să mă aștept. Urma să îi văd pentru prima oară live, în timp ce de ei nu mai știam nimic de pe vremea când melodiile le erau difuzate pe la toate radiourile sau televiziunile muzicale.
La toate astea se adăuga și preconcepția pe care o aveam așteptând la coadă să intrăm în club:
“S-or mai fi prăfuit și ei, or fi lăsat-o mai moale cu muzica. Altfel de ce nu am mai auzit de ei toți anii ăștia? Probabil că o să cânte piesele de pe vremurile bune și cover-uri de pe la alții.”
***
Pe scenă am găsit o trupă pestriță în care se adunară: un cubanez, un american și 3 români de prin toată țara, uniți sub numele cunoscut deja de Bosquito. Pe Radu Almășan – solistul- îl știam și așteptam curioasă să-i aud vocea live.

 

This slideshow requires JavaScript.

Prima surpriză, cea mai mare și care m-a încântat nespus, avea să se producă de la primele acorduri. Preconcepția dinaintea concertului mi-a fost spulberată instantaneu!
Care prăfuire? Băieții ăștia nu numai că sunt mai proaspeți ca niciodată, dar pare că abia acum, după pauza lungă din afara țării și experiențele revelatoare atașate ei, și-au găsit identitatea, suflul, specificul, farmecul. Vremurile bune sunt astea de-acum, de fapt!
Muzica? Muzica produsă între timp de Bosquito, nu mai este toată o voie bună, suspine și amor, specifice mai degrabă anilor primei tinereți.
Experiențele trecerii prin diferite etape ale vieții și-au lăsat amprenta asupra melodiilor trupei. Iubiri eșuate, trecerea anilor, străinătatea, pierderea unor relații, viața într-“o lume șuie, întoarsă pe dos” sau altele asemenea au fost transpuse în piese încărcate de trăiri cum sunt regretul (“Puiule de om“), durerea (“Când îngerii pleacă“), nostalgia (“Întuneric în culori“), revolta (“Babylon“), admirația iubitei (“Frumoasa“), vulnerabilitatea (“Tu ești iubita mea”), complicitatea unei metropole (“București”), sau camaraderia (“Prieteni“).
Am fost dată pe spate de varietatea stilurilor împletite de băieți în piesele lor, uneori în aceeași bucată muzicală (vezi “Femeia”): rock cu pop, accente latino, balcanice și chiar hard rock pe alocuri. Și deși unele formații ocolesc piesele mai vechi, comerciale, care i-au făcut celebri atunci când stilul lor se maturizează, Bosquito le încorporează natural în playlistul lor, iar după “Pepita” sau “Pas cu pas” urmează fără probleme o piesă din albumele recente.
La fel de impresionată am fost de versurile pe care le auzeam pentru prima oară, de melodicitatea lor, profunzimea și sensibilitatea din spatele lor. Le ascultam și mă minunam de cât sunt de încărcate cu conținut, emoție, frumos.
45006802_2304712806266563_345770761685827584_o
Însă cea mai uimitoare pentru mine a fost vocea lui Radu. Nu doar că are acel timbru unic și inconfundabil, dar în câte feluri expresive se poate folosi de vocea aia! Când șoptită și suavă, când caldă și jucăușă, când răstită și obraznică sau de-a dreptul descătușată în acompaniamentul bucăților de hard-rock. Fără pierderi ale controlului sau gafări deși solicitările erau maxime, glasul îi sună live la fel sau mai bine chiar ca în piesele din studio. Cântând fără efort, umple perfect notele într-un fel care mi-a amintit de Freddy Mercury. UIMITOR! O voce așa versatilă și care transmite așa multe emoții!
Iar apoi, unde pui că este și un as în mânuirea chitării, cu care se joacă la fel de lejer cum o face cu vocea, în funcție de ceea ce vrea să transmită. Iar când pentru o secundă se desparte de chitară, e ca să scoată din buzunar o muzicuță la care cântă la fel de jucăuș! 🙂
Tot el este cel care ține publicul aproape, vorbindu-i, glumind, povestind și provocându-l la cântat și dans…ahem! sărit frenetic mai bine zis.
Am eu senzația că el e și capul răutăților în formație: de la compunerea pieselor, până la adunatul trupei și felul cum îi conduce în concert, cred că el e acel fir invizibil care dă forță și sens grupului. 🙂
Perfecționista din mine, atentă la detaliile care alcătuiesc întregul, a fost pe deplin satisfăcută de cum fiecare component al trupei s-a dedicat asiduu bucățicii sale și împreună au creat o atmosferă electrizantă în club.
Dincolo de toate aceste ingrediente care fac dintr-o trupă și o seară un succes, mai este ceva ce am perceput ca plutind în aer la concertul de la Iași: un mare-mare drag de oamenii cărora se adresează, amestecat cu o mare-mare pasiune pentru ceea ce fac! Au stat atât de mult peste finalul (inițial) al concertului și au dat toooot de la primul până la ultimul acord pe scenă. Iar publicul a simțit toate astea! Pur și simplu, nici ei nici noi nu ne mai dădeam plecați!
45186792_2304710802933430_5463296493270073344_o
***
După eveniment, am încercat să aflu cum naiba de nu mai știam nimic despre ei – pe ce planetă trăisem de activitatea lor recentă îmi scăpase complet? Cum de chiar nu am mai auzit nimic de ei atâția ani? Și cum de o muzică așa grozavă nu este peste tot, așa cum ar merita? Explicația pentru toate astea am găsit-o în niște articole și interviuri unde Radu susține că e într-un fel de răzmeliță cu mainstream media din cauza superficialității și lipsei de calitate pe care le promovează. Așa că preferă să stea departe pentru a nu fi asociat cu astfel de lucruri și face ceea ce știe mai bine: muzică. Însă nu orice muzică.
Concertul Bosquito mi-a arătat că mai există un fel de a face muzică, de a vinde, de a îți ține publicul aproape. Felul acela veritabil în care eforturile sunt îndreptate nu se spre a vinde, spre a convinge prin diverse tactici că produsul tău este valoros, ci spre crearea de muzică de calitate, de relație autentică între tine și publicul tău.
Ori Bosquito cu asta se ocupă: face muzică de calitate, bazată pe un talent enorm, completat armonios cu respectul pentru ceea ce fac și multă muncă. Și își ține publicul aproape.
Nu ai nevoie de apariții peste apariții, videoclipuri apetisante și melodii care să agaseze de la toate radiourile în încercarea de a seduce atunci când muzica ți-e autentică, când melodia transmite emoție, când ți-e drag publicul tău și te oferi lui, te torni în ceea ce faci, fie că e muzica sau concertul. Valoarea produsului final devine intrinsecă și ea este cea care coagulează totul în jurul ei: formația, păstrarea ei în actualitate, fanii care te urmează cu nesaț.
45002943_2304706436267200_8320463026679447552_o
Și pentru că a venit vorba de fani, Bosquito mai face ceva diferit și bine zic eu: are o relație cu totul unică cu publicul său. Are acel club select de oameni care îi urmăresc și vin la concerte la care plătesc fericiți bilete, în loc să meargă, așa cum zicea și Radu în seara de la Iași, la atât de multele concerte gratis unde ar putea vedea o sumedenie de alți artiști.
Asta se întâmplă când înlocuiești promovarea practicată uzual în industria muzicală cu o relație sinceră și apropiată cu fanii tăi, când livrezi autenticitate, calitate, emoții intense adunate dintr-o viață-ntreagă, când transmiți energie pură care face sufletul publicului să vibreze.
Oamenii îi urmăresc, le știu piesele, le vânează concertele, la care vin, cântă și dansează din toată inima. Întâlnirea dintre Bosquito și public dovedește că relația dintre unii și alții e vie. Că se apreciază și respectă reciproc.
Pe mine m-au cucerit. Iar clubul lor select și-a mai câștigat un fan. M-am selectat singură, ca toți ceilalți, rezonând cu tot ce sunt și fac băieții ăștia. Fără cale de-ntors.
Ce bucurie să descopăr această comoară ascunsă, acești oameni frumoși și nebuni, și modul lor de a trăi din muzică și prin muzică!
“Mă-ntreb când am uitat să cânt la-la-la-la-la-la-la
Și când am încetat s-aud la-la-la-la-la-la-la”…(“Puiule de om“)
 Bosquito mi-a amintit să cânt la-la-la-la-la-la-la…
IMG-4302(credit foto@underground Iași)
Vă sugerez să mergeți la un concert live. La ce paletă de stiluri muzicale, ritmuri, emoții ating băieții este greu de crezut că măcar ceva nu vă va place. Iar de fapt, odată ajunși în fața lor, nu mai e scăpare. Nu mai e vorba de muzică. Ea devine un pretext pentru a îți fi invadat sufletul de “1000 de fiooooori”! (“Întuneric în culori“)
Mulțumesc Underground Club pentru dreptul de a folosi în acest articol din cadrele surprinse de voi! U rock!

La EpicTalk a fost…epic!

 

IMG-3972

(imaginea este surprinsă de pe mapa participanților)

Cum m-am hotărât să particip?

INSTANTANEU!

Încă de prin vară mi-a reținut atenția că urma să aibă loc EpicTalk. Doar citind că Oana Moraru urma să fie invitată și decizia de a merge a fost luată!

Iar dacă îi adaug pe: Gaspar cu revelația pe care mi-a produs-o recent referitor la importanța relațiilor în viețile noastre, pe Mirela Retegan cu energia și atitudinea ei pozitive și contagioase, pe Diana Stănculeanu despre care știam multe, însă nu o văzusem pe viu și foarte mult îmi doream, pe Andreea Esca și Adrian Hădean – cum să nu vrei să participi, să îi asculți, să culegi parte din ingredientele succesului lor?

Cum a fost?

Grea misiunea de a reduce la o esență, ceea ce s-a spus pe scenă. S-au oferit atâtea informații prețioase, s-au împărtășit atâtea povești, s-au trăit emoții variate și s-a râs mult!

Prima surpriză plăcută a zilei: prezentator și facilitator al evenimentului a fost Claudiu Pândaru. 🙂

IMG-3874

Mirela Retegan –

Fiind primul discurs al zilei, mare-mare presiune se punea pe acest moment. Însă Mirela este o naturală în orice context în care trebuie să vorbească. I-a fost foarte ușor să ne emoționeze, să ne amuze prin cuvintele ei. Să fie simpatică. Exact acest cuvânt l-a repetat în discursul ei, ca o sugestie în relațiile noastre cu copiii noștri. Să fim părinți simpatici.

Ne-a întrebat care ar fi cuvântul prin care ți-ai descrie copilul, copiii? Iar din sală s-au auzit cuvinte ca: soare, viață, bucurie. Folosindu-se de experiențele proprii, în calitate de mamă singură a unei fete adolescente deja, Mirela ne-a îndemnat să nu uităm să arătăm copilului/copiilor noștri că ei sunt asta pentru noi: soare, viață, bucurie. Iar a fi simpatici este modul prin care facem asta.

Ne-a mai sugerat ea să ne abținem de la a controla copilul și a folosit o analogie sugestivă, sugerându-ne să fim “părinte far”, iar nu prezent în barca lui, controlând situația pentru el. Adică acel tip de părinte care lasă copilul să plece, să se angajeze în explorare, dar este mereu acel punct de reper, de siguranță la care se poate întoarce la nevoie, pe care se poate baza. Sau, o altă analogie: “nu fiți părinte arbitru, fiți parinte antrenor”. Cât de sugestiv! Să fii acolo pentru a sprijini copilul, să îi arăți că ești de partea lui, în aceeași echipă.

Diana Stănculeanu – 

Cu mare interes am așteptat discursul Dianei, pentru că am devenit pe nepusă masă mamă de adolescentă.

Deși nu sunt un novice al psihologiei, al dezvoltării umane sau a creierului, Diana a oferit informații care au depășit nivelul meu de cunoaștere.  Iar informațiile pe care le-a transmis s-au lipit în mod magic în mintea mea, pentru că ea a pornit discursul cu răspunsul la “de ce?”. Acel răspuns care mie îmi lipsea.

S-ar părea că rolul adolescenței nu e de a tortura părinții sau adulții din preajma lor. Sau nu e rolul principal. 🙂 Diana ne-a oferit un pic de istorie. Privind în trecut, pe când viața era mult mai scurtă, iar adolescența era mijlocul vieții, rolul rebeliunii împotriva modelelor parentale, rolul respingerii a ceea ce este familiar este acela de a pregăti tânărul adult pentru viața în care va porni desprinzându-se de familie, de trib.

Însă cu aceeași biologie de-atunci, adolescența surprinde copiii noștri…în liceu. Deși creierul și corpul lor îi pregătesc pentru una, contextul social le impune altceva: locuit cu părinții pentru încă ceva ani, performanțe academice, întemeierea familiei proprii peste mult timp față de vârsta adolescenței.

În această perioadă, spune Diana, creierul este similar cu al unui depresiv, caută febril plăcerea, noul, neobișnuitul, compania semenilor pentru validare și siguranță. Da, acum gașca are 70% importanță în viața copilului nostru. Să mai adăugăm interesul sexual, și el programat genetic? Sau lipsa de pregătire a părinților pentru a le fi alături copiilor pentru a descrie perioada tumultoasă pentru ambele tabere? Cum să facem față acestei perioade?

Diana ne îndeamnă să nu uităm răspunsurile la întrebarea Mirelei. Copiii sunt soare, viață, bucurie, chiar când ne trântesc ușa în nas și ne spun că ne urăsc!

Și să ne alegem cu atenție bătăliile și de partea cui suntem. Să folosim influența, nu controlul. Să fim blânzi și empatici.

Cuvintele pe care le adresăm copiilor noștri acum sunt înregistrate de creierul aflat în profunde transformări și poate fi confundat cu propria imagine de sine.

Totodată, suntem încurajați ne amintim de efervescența trăirilor emoțioanale de la această vârstă. Nu se vor mai întâlni niciodată cu asta! Și să ținem “dușmanul” aproape! (gașca, prietenii copilului) 🙂

IMG-3948

(notițele mele pe parcursul discursului Dianei)

Oana Moraru

Discursul Oanei a fost împărțit în 3 idei mari:

  • copiii nu sunt de vină!
  • lucrez încet în adâncime, dar nu scad performanțele academice
  • copiii nu sunt în clasele noastre, sunt în câmpul nostru energetic!

Oana argumentează că cei mici au în mod natural dorința de cunoaștere, de a ști, de a evolua. Iar când în școală, copiii nu “vor” să învețe este pentru că “au paharul emoțional gol”. Asta se întâmplă din cauza adulților care nu au abilitatea de a fi prezenți, vii, în viețile copiilor sau din cauza progamelor școlare, distribuite invers față de nevoile și posibilitățile de dezvoltare ale celor mici. Este dat exemplul grădinițelor care subestimează copiii și care nu pun accent pe dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului, sau al școlii primare, care folosind note, încurajează comparația, la o vârstă când se formează stima de sine. (care se va fonda pe comparația cu alții și pe centrarea pe rezultat)

Apoi, spune Oana că dacă am lasa-o mai moale cu comparațiile și cu perfomanțele academice la vârste timpurii, am face loc pentru o evoluție naturală, mai înceată, dar  care își va demonstra eficacitatea ulerior. După ce copilul a dobândit bazele pe care se poate face aceasta. Și ea dă exemplul copiilor împinși de la spate, care sunt notați excelent pentru început, dar care pe final de ciclul gimnazial se pierd, scad.

Tot în acest context Oana subliniază această idee atât de simplă: ca în primii ani să ne concentrăm pe starea de bine a copilului. Iar apoi vor apărea rezultatele, performanțele. “Nu devii competitiv când ai luat șuturi devreme, ci când ai avut timp să te simți bine”.

Pe final, Oana pune accent pe relație. “Esți acolo pentru a fi partener. Evidențiem greșelile, dar nu intoxicăm cu ele. Greșelile sunt ok. Ele se semnalează cu zâmbetul pe buze.”  Cei mici învață conectându-se la energia noastră emoțională. “Facem educație cu ei acolo, în câmpul nostru energetic.”

Gaspar Gyorgy

Dacă ar fi să rezum discursul lui Gaspar la câteva cuvinte, ele ar fi:

“Nu inima ne poartă, ci ce am învățat în copilărie despre iubire.”

Gaspar susține că în relațiile de cuplu, oamenii se bazează în mod automat pe un model întipărit în subonștientul nostru în primii ani de viață. Uneori numim acest model “intuiție” , “inima” sau acea voce interioară care ne face să credem că o persoană este perechea potrivită nouă. Ca să demonstreze cum intuiția nu poate fi folosită în situații delicate de viață, Gaspar ne amuză cu întrebarea: “de ce nu folosește un chirurg sau un pilot intuiția pentru a face ce are de făcut?”

Răspunsul neformulat este: pentru că intuiția este posibil să fie primul pas, restul este pregătire.

Iar pentru relații personale nu ne pregăște nimeni. Însă o putem face. Folosind creativitatea, imaginația și simțul umorului. Și privind la celălalt ca la un copil. Dincolo de corp, spune Gaspar,”există un copilaș care este singur, căruia îi este frică și care nu știe cum să se poarte”.

Iubirea este dovada supremă de educație. Într-o relație de cuplu, fiecare este pe rând educator și educat. Relația de cuplu este locul unde ne putem vindeca, unde putem crește. Dacă se acționează cu blândețe, cu umanitate. Nimeni nu se schimbă înainte e a se simți acceptat și în siguranță. Este nevoie de comunicare,  să discutăm despre emoții., de implicare din ambele părți și mai ales să reedităm poveștile cu care venim din copilărie. Așa cum învățăm regulile gramaticale pentru a vorbi corect, să învătăm regulile ce ne vor permite să vorbim limbajul iubirii.

Lecția merită învățată! Pentru că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieților noastre.

De la Andreea Esca și Adrian Hădean nu am plecat cu caiețelul plin de notițe la care să meditez mai târziu. Dacă ceilalți invitați apelau la studii, știință și reflecție, Andreea și Adrian au fost pur și simplu efervescenți.

Am râs în continuu si ne-am delectat în timp ce am ascultat povestiri și istorisiri personale despre carieră, profesionalism, pasiune, împărțirea între calitatea de părinte și carieră, ascultarea intuiției, importanța sprijinului oferit acasă, alegeri, oameni, relații.

Ca să exemplific, Adrian Hădean își descrie copilul ca pe “animalul ăla mic care a venit în casa nostră și seamănă cu Băsescu” iar Andreea, un guru în materie de stil acum, s-a analizat stilistic împărtășind cu publicul o poză de pe vremea părului similar coamelor de leu și a puloverelor din mohair mov! 🙂

Concluzie:

Evenimentul a fost fabulos!

Am plecat cu un pachet consistent de informații, povești, destăinuiri, emoții, sfaturi, trăiri autentice, recomandări, multă inspirație și energie pe care le voi folosi cu siguranță exact așa cum spune tema evenimentului: pentru o viață de calitate.

Mi-a plăcut că vorbitorii au respectat timpul alocat lor, că s-a respectat orarul propus inițial și sesiunea de întrebări pusă la final, oferind astfel posibilitatea celor ce nu mai doreau sau putea să participe să se retragă fără a fi pierdut discursul cuiva.

Felicitări pentru inițiativă și atenția la detaliile organizatorice! A fost un eveniment excelent!

P.S. Pentru a fi corectă, am să semnalez totuși că spațiul s-a simțit micuț pe alocuri, scaunele fiind prea apropiate în sală, iar în pauze ne-am cam înghesuit pe culoare la cafea și cărțile editurii Curtea Veche. Pentru ca evenimentul să fie un adevărat regal, singurul lucru care mai poate fi ajustat este acesta.

Abia aștept ediția de la anul! 🙂

IMG-3885

(la pauză ne-am oferit o panoramă a orașului surprinsă de la etajul 21 al Intercontinentalului)

Constituirea de tabere este începutul dezumanizării iar empatia antidotul și baza unei societăți care reușește ÎMPREUNĂ

 

66819273-0-240(foto: humanitas.ro)
Citind cartea “Creierul – povestea noastră” de David Eagleman dau de niște pasaje care mi se par foarte relevante în contextul actual.
În linii mari, cartea prezintă cum identitatea noastră este dictată de interacțiunile neuronale ale creierului nostru și cum ele la rândul lor sunt modelate de atâția factori. Unul dintre care: societatea. Pe parcursul mai multor pagini, David argumentează și exemplifică cum că ființele umane sunt eminamente sociale, ce grozăvie e în asta, cum ne modelăm unii pe alții, că este în natura noastră să fim empatici, cooperanți.
Iar apoi este explorat reversul medaliei și aici apărea exemplul atrocităților comise în Sarajevo, când până-mai-ieri-vecini s-au ucis între ei. Cum este posibil așa ceva? Dincolo de contextul politic, istoric, economic există o explicație științifică, ce se bazează pe felul în care funcționează creierul uman.
Pornind de la premisa demonstrată deja cum că oamenii sunt ființe sociale ce au evoluat așa de mult doar datorită colaborării dintre ei, cum de se mai discută astăzi de genocid?
În cadrul unui experiment, le-au fost arătate unor subiecți conectați la un scanograf filmulețe cu imagini ce prezentau o palmă atinsă fie de un băț de curățat urechea, fie străpunsă de un ac de seringă. Reacția la durere a fost de activare a propriului centru al durerii pentru privitor.
Apoi, acelorași mâini li s-au adăugat etichete ca: creștin, ateu, musulman etc. De data asta, participanții au manifestat empatie mai mare față de grupul de care ei înșiși aparțineau. O simplă etichetă te distanțează față de durerea simțită de cineva!
Însă cum se ajunge la genocid?
Tot un experiment a evidențiat faptul că creierul percepe și cataloghează în mod eronat anumite persoane ca aproape aparținând de categoria “obiecte”. De exemplu, oamenii străzii, sau cei ce se droghează. Creierul îi dezumanizează aproape pentru a nu fi nevoit să suporte disconfortul provocat de faptul că nu facem nimic pentru a îi ajuta.
Această proprietate neuronală este folosită adeseori în propaganda politică pentru a dezumaniza oamenii, pentru a îi separa, pentru a îi învrăjbi unii împotriva altora, fapt ce este predecesor celor mai crude comportamente umane.
***
Jane Elliot, o profesoară din SUA, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King, a realizat un experiment în clasa ei cu scopul de a oferi experiența discriminării elevilor ei. (care erau în clasa a IIIa)
În ce consta experimentul?
A invitat elevii cu ochii albaștri să se comporte pentru o zi ca superiori ai elevilor cu ochii de culoare închisă. Aceștia au purtat un guler care le indica statutul inferior.
Elevii etichetați ca “superiori” au profitat de ocazie și au fost insuportabili: au folosit apelative discriminatorii, au manifestat atitudini superioare etc.
eye-1030343_1280
(foto: pixabay.com)
A doua zi, rolurile s-au schimbat oferindu-le celorlalți posibilitatea să persecute la rândul lor.  Copiii s-au jigit, s-au certat, s-au lovit.
Această experiență le-a permis elevilor să testeze pe propria piele cum e să faci parte din ambele categorii, să fii pe rând persecutat și persecutor, cum e să participi la un joc cu reguli nedrepte și să te supui unor concepte fabricate care separă, modifică comportamentele în sensul negativ.
Copiii au mărturisit că parcă le-au fost furați prietenii. Atunci când au fost persecutați au spus că s-au simțit ca niște câini în lesă, ca într-o pușcărie. Au simțit furie, nedreptate, insignifianță. Iar profesoara lor a concluzionat că a remarcat cum niște elevi cooperanți și prietenoși au fost transformați în 15 minute în niște persoane capabile de discriminare și nedreptate.
Interesant la experiment este și alt lucru: nu doar că o reuniune peste o decadă a dovedit că acei copii de clasa a III a s-au transformat în adulți ce au manifestat ulterior un comportament tolerant, dar, în timpul testelor aplicate pe perioada experimentelor, elevii catalogați ca inferiori au luat note mici și au avut performanțe academice scăzute, iar cei catalogați ca superiori au luat note mari, iar, după experiment, notele lor au crescut și s-au menținut acolo.
Însă Jane Elliot susține că nu își dorește ca experimentul să fie folosit asupra elevilor pentru că pot fi foarte ușor răniți, iar ceea ce ar prefera at fi ca nevoia de replicare a acestui experiment să dispară.
Filmarea de la a treia punere în scenă a experimentului, de la reuniune și folosiri ulterioare ale sale aici: https://www.youtube.com/watch?v=nmXr-rC5F-4&frags=pl%2Cwn
***
Relevanța pasajelor din cartea lui Eagleman și experimentul lui Jane Elliott este dată de faptul că exact asta văd întâmplându-se acum la noi. Ne sunt servite tabere, dușmani și pericole care mai de care, sunt create diversiuni pentru a ne lua atenția de la lucrurile cu adevărat importante – educația, sănătatea, contextul politic etc, suntem asmuțiți unii împotriva celorlalți în timp ce fapte condamnabile se doresc trecute cu vederea și vinovații scoși basma curată.
Taberele insuflate sunt ba PSD-iștii, ba sorosiștii, fie statul paralel sau corporatiștii, pensionarii, jandarmeria, comuniștii, protestatarii, homosexualii și tot așa. Iar creierele noastre, făcând ceea ce sunt concepute să facă, detectează pericolul și îl vor eliminat. Consumăm energie și timp căutându-i pe cei ca noi și pe cei “diferiți” de noi pentru a ne feri, pentru a combate, pentru a înfrânge, a convinge pe “ceilalți” de eroarea în care se află și a ne întoarce la starea de lipsă de pericol. Însă efortul pare că nu se mai termină. Zi de zi apar noi pericole, noi tabere, noi eforturi necesare pentru a ajunge la starea de bine. Acesta nu pare drumul cel bun.
În mod și mai interesant, tot în această carte este sugerat și antidotul la problema etichetărilor, categorisirilor și împărțirii în tabere: reîntoarcerea la empatie. Căutarea acelei punți care unește oamenii, ce trece dincolo de scăpările funcționale ale creierului și ne aduce pe terenul de siguranță al emoțiilor care unesc.
Constituirea de tabere este începutul dezumanizării. Să ne amintim experimentul. Atunci când palma avea etichetă, empatia era crescută doar pentru grupul de care aparții. Suferința celor din grupul “celorlați” nu ne atinge așa pregnant. Iar creierele noastre sunt făcute să tindă către cei cu care ne asemănăm.
***
Întrebarea este atunci: ce asemănări căutăm? Partidul cu a cărei doctrină rezonăm, nivelul de trai, religia în care credem, slujba, interesele?
Sau poate am putea să dăm deoparte taberele insuflate de alții și să căutăm acele similitudini profund umane, emoțiile și aspirațiile pe care le trăim cu toții cum sunt: nevoia de a trăi în siguranță înconjurați de oameni dragi, nevoia de bunăstare, cea de recunoaștere a valorii pe care viața noastră o aduce acestei lumi, nevoia de oameni permanentă în viața tuturor? Suferința, empatia, dorința de a ajuta?
Grupul de care aparținem nu este un partid sau o grupare protestatară – ci populația totală a țării sau chiar umanitatea per total! Și din orice tabără ai face parte, în funcție de orice criteriu folosit pentru separarea noastră, adevărul e diferit de pericolele și taberele ce ne sunt servite permanent: zi de zi punem împreună umărul la mersul lucrurilor. Suntem împreună în asta. Suferim împreună. Muncim împreună.
Acest ÎMPREUNĂ ne este salvarea dragilor și un licăr mic de speranță îmi apare care-mi spune că suntem pe drumul cel bun: comportamentul protestatarilor de pe 10 august a demonstrat o umanitate extraordinară în acele condiții năucitoare, rezultatul referendumului poate fi un indicator al toleranței care există în noi, exact acea empatie care trece dincolo de granițele imaginate ale taberelor, ale etichetelor.
Iar cazul recent al Roxanei, fetița care visa la carne cu pure și reacția oamenilor demonstrează că mergem dincolo de a vedea când celălalt suferă, ba chiar ne unim forțele pentru a îl ajuta! Posibilele prejudecăți, plasarea vinei, etichetele au fost date toate la o parte și au făcut loc acelei emoții care conectează, grijii dezinteresate pentru un străin, motivației de a ajuta, de a clădi împreună.
Iar dacă ar fi să îmi doresc ceva este să trăim în această stare permanent. Acea stare în care știm că suntem conectați. Că împreună putem face diferența. Că grija pentru celălalt, comunitatea care se adună pentru a restabili normalitatea și echilibrul în viața unora, altora sau a majorității trebuie să devină permanente, constante pentru a pune bazele unei societăți în care ne vedem și ne tratăm unii pe alții așa cum suntem: oameni.

Cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât pe ale noastre, nu ei au nevoie în primul rând de terapie, dezvoltare personală și cursuri, ci noi, adulții

Printre cvasicunoscutele legi ale psihologiei și educației există aceea care spune că mediul în care un copil se dezvoltă în primii ani de viață este extrem de important în devenirea lui. Cu alte cuvinte, un copil va fi reflecția a ceea ce i s-a oferit: siguranță, bună creștere, atenție, afecțiune, sprijin sau opusul lor. Acestea se vor reflecta în comportamente specifice care vor varia în spectrul negativ de la absență, apatie, agresivitate, oscilare între mai multe comportamente negative și vor ajunge în cadranul pozitiv până la atenție, cooperare, disponibilitate, echilibru etc.

Date fiind acestea, mi se pare uimitor cum:

  • Nu vorbim aproape deloc despre asta!

Să fii părinte, îngrijitor sau tutore este printre cele mai dificile și complexe procese! Dificultatea și complexitatea vin tocmai din faptul că nu se face mecanic, fără a ți se clinti un fir de păr și având toate datele din start. Dimpotrivă. Treaba este umană, necesită implicare, dăruire de sine și cunoștințele teoretice par să pălească în fața situațiilor de viață.

Pe lângă asta, știți vorba aia a Maicii Tereza? „Pacea începe acasă”? Nu e doar filosofie. Este certitudine. De mediul de creștere al unui copil depind sănătatea sa fizică, starea sa emoțională, rata de succes în viață, nivelul veniturilor ulterioare și tendințele spre consumul de alcool și droguri. Și da, la o scară mai largă, pacea unei comunități.

Două motive care te-ar face să crezi că îngrijirea copiilor ar trebui să fie prioritatea oricărui guvern întreg la minte. Doar prin îngrijirea corespunzătoare a copiilor de azi se pot elimina sau reduce comportamente ulterioare agresive, destructive sau chiar criminale. Adică în 20 de ani poți scade rata criminalității, costurile cu sănătatea și cu întreg sistemul social.

Însă, surprinzător sau nu, acest aspect nu primește atenția ce i se cuvine.

Iar ca urmare, sprijinul primit de adulții ce cresc sau îngrijesc copii, îndrumarea, educația specifică sunt aproape egale cu 0! (nu mai zic de cele dinainte de a avea copil). De parcă se transmit toate acestea odată cu genele părinților. Sau de parcă celebra gură a lumii ni le va insufla pe parcurs. (acea gură care se contrazice la fiecare pas – ba înfășoară copilul, ba lasă-l să respire, ba suflă-i în ceafă, ba lasă-l să se descurce)

Ca urmare, fiecare face după cum îl taie capul, după cum i se pare sau după ce cărți a mai citit lăsând loc convingerilor personale, zvonurilor, fricilor să țină loc de știință sau bun simț.

În acei primi ani de viață, cei mai vulnerabili, care pun baza evoluției ulterioare a copiilor este nevoie să recunoaștem că adulții, părinții au nevoie de sprijin și momentan nu îl primesc. Și faptul că  nealocând importanța cuvenită acestui subiect, determină consecințe peste generații.

Dacă vrem să evoluăm ca societate, următorul pas este să sprijinim adulții care cresc, educă sau sprijină copii: părinți, îngrijitori, dascăli. În primul rând să se legifereze alb pe negru ce înseamnă îngrijirea corespunzătoare. Nu, îngrijirea nu e o artă, lăsată la interpretarea fiecăruia. Este știință înainte de toate care funcționează cauzal: un anumit comportament al îngrijitorului va produce anumite urmări asupra copilului.

Îngrijire nu înseamnă „eu l-am făcut eu îl omor”, sau  „eu sunt adult, eu știu, nu vreau să aud nici pâs”.

Iar apoi, să se facă treaba. Adulții să fie educați, sprijiniți, îndrumați permanent.

  • Suntem atât de ipocriți noi, adulții!

Reluând ipoteza de mai sus, cum că adulții sunt cei ce creează mediul în care crește și se dezvoltă un copil, există un moment când devenim subit orbi și nu vrem să vedem adevărul până la capăt: copiii nu au problemele lor, ele sunt ale noastre!

Vorbim așa des despre “copii cu probleme de atenție”, “copii agresivi”, “copii neascultători” etc. și rareori spre 0 despre contextul din care provin, despre adulții care i-au adus în acest fel! Copiii sunt doar un simptom al problemelor adulților care îi îngrijesc! Însă pare că nu suntem pregătiți să vedem această corelație. Ne mulțumim să ne rezumăm la copii. Ne oprim doar asupra comportamentelor pe care le observăm la cei mici.

Alocându-le copiilor diagnosticul, tot pe ei căutăm să îi tratăm, în cazul în care se întâmplă chiar și asta: terapie, dezvoltare personală, cursuri peste cursuri.

Atașându-le copiilor eticheta, îi rupem de o poveste pe care nu au scris-o. Le tăiem șansa de a o scrie vreodată altfel de cum le-a fost scrisă. Copilul sărac va ajunge adult sărac, copilul educat adult educat. Sau „ce iese din pisică șoareci mănâncă”. Cam așa, nu?

Putem să avem tăria de caracter pentru a recunoaște că cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât problemele noastre? Că nu ei au nevoie de terapie, dezvoltare personală și cursuri. Ci noi. NOI! ADULȚII!

Cunoaștem cu toții cazuri de părinți care spun: “copilul meu nu se dezlipește de tabletă”, dar persoana în cauză poate fi văzută rareori despărțindu-se de gadgetul propriu multimedia, sau poate i l-a oferit de atâtea ori încât a devenit normalitatea. Alții spun: “copilul meu are o perioadă proastă” fără vreo secundă să își recunoască măcar sieși că de fapt “eu sau familia avem o perioadă proastă”. Și caută să trateze copilul, să îl îmbunătățească, să îl repare.

Știu că majoritatea părinților sau adulților care îngrijesc (își) iubesc copii și le vor tot binele din lume. Însă prea puțini sunt gata să își recunoască oglindirea în copilul din fața lor. Mai ales oglindirea problemelor, dezechilibrelor.

Aici începe ipocrizia. Când îi ceri celuilalt să se schimbe pentru a fi mai bun, dar tu nu o faci. Când celălalt are o problemă, uite-o, e evidentă, tocmai ce ai enunțat-o, dar tu nu, nu, nu!

De parcă adulții sunt acești zei de necontestat, care le știu pe toate, sunt de neatins, nu acceptă critică sau ajustare. Iar cei mici bagă la cap. „Așa voi face și eu când voi fi mare”.

Copiii nu ascultă cuvinte, ei imită, însușesc automat comportamentele adulților model din viețile lor.

Poate nu e spusă de-ajuns de des afirmația, dar dincolo de îngrijirea copiilor, părintele sau îngrijitorul are această responsabilitate: de a modela copiii.

Prin cine suntem noi ca oameni îi modelăm pe cei mici. Cine e gata să se vadă în copilul său? Să vadă ce a copiat cel mic de la sine? Ce și-a însușit din mediul de îngrijire în primii ani de viață?

  • Schimbarea va veni de la adulți

Adulții determină mediul în care cresc copiii și modelează comportamentul și caracterul celor mici. Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la rezultat (acele probleme pe care le tot transferăm copiilor) este cazul să umblăm la ingredientele care îl produc – adulții – și nu la copii. Are sens?

În exemplul de mai sus, problema e „copilul stă prea mult pe tabletă”. Dacă vrem să producem o schimbare, nu ținem predici copilului, îl pedepsim sau alte grozăvii, ci ne adresăm adultului. El este cel care a permis și întărit acest comportament. Copilul se va adapta. Iar în exemplul cu „copilul meu are o perioadă proastă”, similar, copiii nu prea sunt doborâți de plata ratelor și a chiriei. Perioada proastă le-a fost indusă. Este necesar ca adulții să devină prezenți, deschiși și flexibili în a își accepta rolul.

Vorba cântecului: „I’m starting with the man in the mirror, I’m asking him to change his ways”. Este nevoie să privim spre noi și să recunoaștem că nu primim suficient sprijin legat de îngrijirea copiilor, cât e de greu, că nu suntem perfecți iar uneori o dăm în bară. Avem constant nevoie să ne ajustăm pe noi înșine, iar asta nu e semn de slăbiciune, ci dimporivă, de putere și curaj. Când noi adulții, vom fi în regulă, nu vor mai exista copii cu probleme de atenție, agresivi și neatenți. Când noi suntem autentici și echilibrați, așa sunt și cei ce ne copiază.

(în întreg articolul, mă refer la copiii ce sunt în preajma primilor 7 ani de viață, când mediul familial și cel de îngrijire constituie modele de comportament pentru ei)

 

 

 

La UnlimitU am avut ocazia de a îi asculta pe Gaspar Gyorgy și Mirela Oprea vorbind despre importanța relațiilor și a visurilor

IMG-3280

Atunci când  e vorba de dezvoltare personală ciulesc urechile și interesul meu crește instant. Sunt pasionată de acest domeniu, citesc articole, cărți și particip la evenimente la noi în țară, dar și pe afară.

Așa că am fost entuziasmată să accept propunerea Ancăi Haldan de a fi partener media al primului summit de dezvoltare personală din România – UnimitU- și abia așteptam evenimentul în sine.

Încă de la început, din lista lungă de vorbitori mi i-am ales pe aceia pe care urma să nu îi ratez:

  • Gaspar Gyorgy, a cărui carte “Copilul invizibil” m-a adus pe mine mai aproape de mine și pe care îmi doream neapărat să îl văd pe viu, mai ales după ce apropiați de-ai mei îl văzuseră și fuseseră cuceriți total;
  • Mirela Oprea, ale cărei articole pe republica.ro sunt un amestec așa bine proporționat de informații prețioase, dure uneori, demotivante în aparență, dar care prin filtrul firii ei calde și optimiste se transformă în speranță, în soluții, în șansă de a evolua sau motiv pentru reflecție;
  • Florian Colceag, renumitul antrenor de genii, pe care tot la fel, deși îl urmăresc și admir nu am reușit să îl văd pe viu până acum;

Pentru că evenimentul a însumat peste 16 ore de discursuri și interacțiuni, am să relatez exact despre momentele care m-au impresionat cel mai mult.

  • Gaspar Gyorgy, pe care l-am zărit strecurându-se tiptil cu un ghiozdan în spate, înainte de a vorbi publicului, la standul celor de la editura Curtea Veche, de unde am plecat cu cele mai recente lucrări ale lui “Mindfulness urban” și “Revoluția iubirii” alături de un autograf și fotografie cu el!

IMG-3330

Deși părea că nu e în largul lui alături de două admiratoare entuziasmate de a-l fi întâlnit ( eu și colega Bianca), în momentul când a pășit pe scenă și a început să vorbească publicului, a scos la iveală pe Gaspar cel care se simte bine în largul lui pe teritoriul în care este expert: relațiile, psihologia umană, starea de prezență conștientă.

Gaspar are un fel de vorbi, blând și explicativ. Te face să te simți un prieten de care îi pasă și căruia îi explică, îi argumentează, îi dă exemple și cu care face glume. Totul pentru ca tu să poți accepta mai ușor adevărurile pe care le enunță. Unele dintre ele, foarte neplăcute.

Prezentându-se ca un “reparator de relații” Gaspar a vorbit cu patos despre importanța lor în viețile noastre. Ba chiar a fost acceptată și terminologia de inteligență relațională. Apoi, sunt precizate câteva caracteristici ale relațiilor: cum ele sunt vii, ca și oamenii care le formează și la fel de imperfecte, cum oamenii sunt făcuți pentru a trăi în relații iar studiind relațiile ne putem îmbunătăți viața.

Precizând că dintre toate relațiile, marea sa pasiune sunt cele de cuplu, Gaspar ne oferă lista celor patru “cavaleri ai apocalipsei”,  care aduc degradarea armoniei dintre parteneri: critica, defensiva, disprețul și împietrirea. Pe lângă explicații și exemple care să ne facă să înțelegem ce sunt și când apar, ne este oferit și antidotul: critica își găsește nașul cu asumarea propriilor nevoi, defensiva este domolită de asumarea răspunderii pentru contribuția la ceva ce nu merge, disprețul se diminuează cu apreciere și admirație iar împietrirea prin înfruntarea emoțiilor negative.

IMG-3308

Spre final Gaspar aduce un alt concept în atenția publicului: prezența noastră conștientă în clipa de față. Sau “mindfulness”, pe engleză și mai pe scurt. Însă e mult mai ușor să definești sau să traduci termenul decât este să îl pui în aplicare. Pare-se că 47% din timp, mintea umană este ancorată fie în trecut, fie în prezent. Motivul din spatele acestui fapt este creierul nostru care debitează până la 60 000 de gânduri pe zi, dintre care 80% sunt negative iar 95% repetitive. Slujba creierului nostru este supraviețuirea, tendința lui naturală este de a observa lucrurile ce ar putea fi un pericol pentru noi. Dacă ne dorim să fim prezenți, lucrul nu va veni de la sine și ne putem folosi, de exemplu, de exerciții de respirație conștientă care rup șirul gândurilor și ne aduc în clipa de față.

După ce l-am ascultat pe Gaspar am rămas cu explicații, cu o anumită claritate dar și întrebări și dorința de a-l asculta din nou. Avuseseră dreptate cei ce l-au auzit vorbind care spuseseră că e fascinant atunci când vorbește.

“Relațiile sunt un fel de moștenire pe care o transmitem mai departe”

***

Mirela Oprea: Management de visuri

a56a4cf7-89c3-453c-b460-07ff28db4ea4

Mirela se prezintă cu un zâmbet larg drept “manager de visuri”. Iar apoi completează că este o slujbă creată chiar de ea, iar pe fișa postului, creată tot de ea, apare: să întrebe oamenii ce visuri au, să îi ajute cu răspunsurile iar odată astea lămurite, să ajute și cu primii pași pe drumul spre realizarea lor.

Folosindu-se de citate din Alice în Tara Minunilor, de deducții logice și maxime de bun simț, dar mai ales de știință, Mirela ne argumentează importanța definirii visurilor: creierul nostru are rolul de a ne ține în viață, așadar mintea noastră mai degrabă este preocupată de negativ, de ceea ce nu vrem să se întâmple. Însă tot creierul nostru are o însușire pe care o putem folosi în avantajul nostru: el nu face diferența dintre o imagine provenită de la stimuli reali sau o imagine produs al imaginației. Pentru el, ambele imagini sunt “reale”.

Este dat exemplul elocvent a două grupuri cărora li s-a cerut să învețe o succesiune de note la pian. Un grup a exersat până a învățat, iar grupul celălalt a exersat mai puțin, concentrându-se pe imaginație mai mult, exersând mental în mare parte a timpului. Rezultatul identic- faptul că ambele grupuri și-au dus misiunea la bun sfârșit demonstrează exact acest lucru: că creierul nostru nu face distincția, iar sinapsele s-au format în ambele cazuri.

Iar acest lucru devine foarte important atunci când e vorba de a ne defini visul, în cât mai multe detalii posibile: cum va fi, cine va fi acolo, cum vom fi îmbrăcați.

Această imagine aievea pentru creierul nostru va declanșa un conflict intern între cum stau lucrurile acum și cum stau în imaginația noastră. Pentru că acest conflict este văzut ca un pericol, creierul va merge mai departe pentru eliminarea lui și va dispune de resurse care duc la aplanarea conflictului, adică la realizarea visului: crește dorința de a duce obiectivul la bun sfârșit, crește concentrarea, se activează filtrul prin care vom percepe ca semnificative oportunitățile ce ne duc mai aproape de realizarea obiectivului.

Fascinant, nu?

Apoi, Mirela aduce iar știința în folosul împlinirii visurilor, pentru a sublinia că este demonstrat științific că optimismul este contraindicat obținerii de rezultate și că ce funcționează cu adevărat este să luăm obstacolele în calcul de la început, astfel pregătindu-ne pentru a le face față.

Mai apoi, după ce formulăm care e visul și care sunt obstacolele, suntem îndemnați să facem primul pas. Acel pas “ridicol” de mic. De ce ridicol? Tot știința ne răspunde: pentru a păcăli amigdala, răspunzătoarea de răspunsul la posibile amenințări, că nu dorim să facem o schimbare uriașă, care este văzută ca un pericol pentru un creier al cărui scop este supraviețuirea și eficiența energetică.

Mi-a plăcut introducerea unei subtilități. Nu contează doar să visezi și să îți cunoști visul. E importantă și mărimea lui și care e visul următor. Mirela ne-a povestit cum o fată, Mădălina, care cerșea la metrou și cu care s-a împrietenit, avea visul de a avea o casă. Când (cu implicarea Mirelei și a unei comunități întregi) visul s-a împlinit, Mădălina s-a întors la cerșitul la metrou. Pentru că atât a știut ea să viseze…(povestea a fost documentată de DOR și se poatea asculta în podcastul “Satul Mădălinei”)

Și, timpul s-a scurs.

Am rămas impresionată de cât de bine se pot amesteca un zâmbet larg, o eleganță franțuzească, știința și visurile cele mai îndrăznețe. Și am mai rămas cu o mare dorință de a participa la unul dintre atelierele Mirelei de Dream Management, acelea care durează 4 ore și care se uită la visuri cu lupa, pentru a te duce mai aproape de ele.

Cum a fost evenimentul per total?

Deși am fost prezentă la aproape 75% din el, am ales să povestesc doar despre acești doi vorbitori care m-au impresionat peste măsură. Însă, marea lor parte au fost profesioniști dedicați, cu discursuri pline de conținut valoros.

Despre UnlimitU pot spune că mă bucur să-l văd concretizându-se, știind de unde a pornit: o inițiativă timidă a unei tinere pline de visuri. Și mai știu și ce eforturi au fost în spatele organizării lui. Pe care nu pot să nu le apreciez.

Am văzut un public dornic, care a făcut mari eforturi pentru a fi prezent acolo. Am văzut vorbitori atât de pasionați de domeniul despre care au împărtășit cu alții, am văzut eforturi, emoții, implicare. Ceea ce relevă faptul că era nevoie de un asemenea eveniment.

Mi-ar fi plăcut să văd un public mai numeros, pe măsura majorității vorbitorilor, care meritau multe urechi și mulți ochi cărora să li se adreseze. Pe viitor, este necesară o campanie de promovare serioasă. Dar și o selecție mai atentă a celor ce vorbesc, pentru a crea un nivel unanim de profesionalism.

Fiind însă la prima sa ediție, cu o echipă mică și experiență redusă în organizarea de evenimente de acest gen, au apărut și neajunsurile: vorbitori care nu au mai venit – printre ei Florian Colceag, care era pe lista mea,  lipsa fotografului, nerespectarea programului. Vreau să cred că organizatorii și-au însușit lecțiile și vom vedea la anul o ediție adusă la nivel de top.

Eu una sigur îmi doresc să merg!

P.S.: Am plecat cu tolba plină de cărți de dezvoltare personală (știu, o să cedeze rafturile bibliotecii!!)

IMG-3328