Orașul Stalin. Sau Brașovul.Cum, nu știai?

Îmi place la nebunie să călătoresc. Chiar de e un drum scurt, sau enervant de lung, sunt fascinată de călătorit. Alte locuri, alți oameni, alt eu.

Am trecut prin Brașov de nenumărate ori. Însă am petrecut prea puțin timp în oraș și doar o dată am avut ocazia să scot aparatul de fotografiat să fac două-trei poze. Deci, nu se pune!

Așa că la invitația soțului meu de a-l însoți până acolo, am zis da, hotărâtă să savurez câteva ore de…hoinăreală prin Brașov.

Iar când am aflat că urma să mergem cu trenul – ce bucurie!!!

Nu am mai mers de vreo 10 ani cu trenul la noi. Și am niște amintiri așa frumoase despre călătorii și aventuri la care acest mijloc de transport a fost părtaș!

813A1979

I Drumul

Depănarea amintirilor a fost lăsată pe mai târziu pentru că acum era mai presant să găsim linia de la care pleca trenul și să cumpărăm câte ceva de mâncare pentru cele câteva ore de drum. Însă nu m-am putut abține și am observat câteva detalii:

  • locul pare mai civilizat. Știu că îmi era teamă și pe alocuri scârbă să am de-a face cu gara mai demult. Acum este curat și nu am observat nici o persoană dubioasă. Am achiziționat bilete de la un aparat. Bravo, CFR!;
  • e drept că era o zi din timpul săptămânii, dar atmosfera pe care o știam eu era de agitație maximă și aglomerație iar acum erau câțiva oameni în tot locul. Pare că nu prea multă lume folosește trenul;
  •  aspectul Gării este dezolant: un loc cu o așa istorie, cu un aspect așa elegant la origine, este tratat cu neglijență și astupat de buticuri cu afișaje țipătoare în timp ce fisurile și crăpăturile indică nevoia de reabilitare!

Călătoresc adesea cu trenul în alte țări iar unele din gările lor sunt adevărate bijuterii! Cu puțin efort, putem ajunge și noi acolo. Sau re-ajunge.

Unde e panoul?

Clasicul panou central cu afișajul trenurilor a dispărut! Câțiva domni cățărați pe niște scări și firele atârnate în locul rămas gol păreau că știu despre ce e vorba. Noi nu. Ne-am uitat zăpăciți în jur și am dat de un ecran mic LCD unde erau afișate sosirile și plecările.

Cât despre mâncarea pentru drum…Doi mofturoși ca noi, ce mănâncă salate și nuci ar face bine să își facă pachetul de acasă! Prin gară e plin de junk food și ronțăieli totaaaal nesănătoase. Am sfârșit prin a lua salatele acelea anoste de la Mac. Yep!

Câteva persoane au apucat să urce pentru a vinde sau a mai cerși înainte ca trenul să anunțe că…am pornit!

Plecarea a fost la fix ora indicată. A fost foarte punctual trenul pe tot parcursul.

Drumul a fost dual ca trăiri. Dulce-amar. Pe de o parte mă bucura frumusețea naturii. Pe de alta mă întristau micile detalii care îmi săreau în ochi: o casă frumoasă în paragină, o alta împopoțonată și nouă lângă ea, gunoiul aruncat în râu, gări elegante și impunătoare odată, degradate și parazitate de aceleași buticuri cum văzusem la sora lor mai mare din București. Și cel mai rău m-a atins că dincolo de granițele orașului, apare acea sărăcie ce se vede cel mai dureros pe chipurile oamenilor.

Am ajuns la Brașov cu acest amestec de gânduri-emoții contrastante. Iar odată coborâți din tren, parcă mai greu atârna talerul cu degradare și paraziți: oamenii par mai săraci aici, locul e mai murdar. Între șină și peron era un cordon alb de mucuri de țigară!

813A2150

II Brașov

Atac cu pozitivitate și zic să o iau de la 0. Să las deoparte gândurile și emoțiile de pe drum pentru a nu îmi știrbi bucuria de a fi în oraș.

Victor pleacă la treburile lui iar eu rămân singură. Ce vreau să fac? Unde merg? Hotărăsc rapid că în centru.

De câte ori călătoresc, îmi place să simt locul, să iau contact cu viața așa cum se desfășoară ea pe noile coordonate. Așa că merg în stația de autobuz. Întreb la “biletărie” ce ajunge în centru, iau bilet și urc în autobuz.

Îmi place amestecul de oameni: câțiva turiști străini cu desagele lor, puțin nesiguri de unde urmează să coboare, câteva doamne în vârstă cu plase de la piață, nepoata uneia dintre ele, rușinoasă, se așează doar când bunica insistă și câțiva liceeni. La un moment apare un controlor binedispus care pălăvrăgește ba cu bunica, ba cu o domnișoară despre tatuajul ei. Nici un clandestin pe cursă! 🙂

Ajungem în centru și cobor.

813A2016

Mă plimb o perioadă pe străzile apropiate fără o țintă anume iar apoi îmi amintesc că nu am vizitat niciodată Biserica Neagră. Merg spre ea. Exteriorul era în restaurare, iar în interior nu se fac poze. La naiba! Însă rămâne experiența! Este un loc pe cinste!

813A2010

Mai apoi, învârtindu-mă prin Piața Sfatului văd un afiș cu Regele Mihai pe clădirea Muzeului de Istorie și zic să intru. La intrare, era organizată o mini-expoziție dedicată regalității: prilej scurt să privesc la eleganța ținutelor și mai ales la grațiozitatea Reginei Maria.

813a2024-e1527689961871.jpg

Iau bilet și doamna, văzând aparatul foto de la gâtul meu îmi spune că se plătește taxă separată. Eu zic că nu voi face poze.

Însă odată intrată, datele se schimbă. Erau de fapt multiple expoziții: una, legată de istoria Brașovului, una legată de comunismul în Brașov și mișcarea revoluționară din 1987, iar o a treia, cea dedicată Regelui.

După ce fac turul acestor 3 expoziții mă întorc să plătesc taxa. Nu puteam să nu surprind câteva cadre, erau de neratat, iar preferata mea a fost cea dedicată comunismului. Extraodinar de bine documentată!

Unele lucruri îmi erau familiare: sticla de lapte, containerul pentru mâncarea de acasă, bibeloul-pește sau revista “Șoimii patriei”. Alte lucruri îmi erau puțin familiare, sau îndepărtate: faptul că a existat această revoltă a muncitorilor de la uzina Brașov sau detalii despre ea. Însă total străin mi-a fost numele de Orașul Stalin. Sau propaganda nebună pentru a rescrie traseul istoric și identitatea acestui oraș. (!!!)

M-au impresionat profund: ușa de la o celulă de detenție din Jilva, hainele deținuților și materialele propagandistice cu “Orașul Stalin”.

Am plecat de acolo, nu doar mai conștientă de trecutul acestui loc numit Brașov, dar și oripilată – încă o dată – de monstruozitățile comise de regimul comunist.

Și, bineînțeles, recunoscătoare pentru acest Rege blând al nostru.

 

III Retragerea

Am mai avut timp de o plimbare scurtă. Pe parcursul ei, am dat de un cort al celor ce adună semnături pentru “Fără penali în funcții publice“, am semnat iar apoi am respirat un pic de aer curat la altitudine unde am “vânat” câteva plante fotogenice.

Atât mi-a fost vizita!

Scurtă și intensă!

IV Impresii

Drumul spre casă, iar prilej de gândit.

Scurta incusiune în trecutul Brașovului a făcut ca la drumul spre București, casa în paragină sau cea împopoțonată, gunoiul din râu sau gările dărăpănate să nu mai îmi sară în ochi. Nu e vorba că nu le mai vedeam, doar că vizita la muzeu mi-a arătat altceva, ceva dincolo de lumea asta a concretului în care clădirile se încăpățânează să se degradeze iar oamenii sunt prea des atât de gheboșați de propriile destine ca să se opună.

Vizita la Muzeul de Istorie mi-a reamintit de curajul, stoicismul, solidaritatea, speranța, umanitatea generației dinaintea noastră. Mi-a reamintit că oricât de grele ni se par vremurile prezente, ele sunt mai bune ca cele trăite de ei. Așa că am plecat profund recunoscătoare celor din generația Stalin care au păstrat calea dreaptă. Și empatică cu suferința lor.

Călătoritul zic eu, se desfășoară în afara și înauntrul nostru. Pașii pe care i-am făcut în afara mea, i-am făcut și spre mine. După doar o zi, sau câteva ore chiar, simt că sunt o altă persoană, nu diferită de ceea ce eram, ci mai…bună, mai cultă, mai umană.

Tot ce e nevoie, este să te lași pe tine și ceea ce cunoști deoparte pentru a vedea lumea, pe alții, ce este diferit, ce vă unește, iar la final, când îți vei reaminti de tine, vei fi …un tu mai grozav chiar!

De aceea, eu, când călătoresc:

813A1990

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

2 zile în Atena

 

Știi când vorbești despre ce ți-ai dori sau ce îți lipsește și se întâmplă ca cineva să asculte și să îți ofere exact acel lucru?

Așa fu anul ăsta de ziua mea, în ianuarie când am primit cadou o escapadă la Atena de la soră-mea cu care urma să și merg acolo…taman în mai. (lucrul ce-mi lipsea fiind călătoritul de amorul călătoritului)

Timpul s-a scurs așa repede încât cu două zile înainte de plecare, încă nu aveam cazarea asigurată. Dar nu mă îngrijoram știind că vom găsi ceva. Am apelat la cazarea prin airbnb, care îmi place tare mult și am găsit o căsuță drăguță la jumătatea distanței dintre centrul Atenei și plajă. Pentru că da, o zi urma să o petrecem în oraș, iar o zi pe coastă.

Încă de la sosire, un semn bun: lăsam acasă 16-18 grade și ploaie iar aici erau 27-28 și soare!

Apoi, la aeroport ne dăm seama că nu am cercetat deloc cum vom ajunge de acolo la cazare. Căutăm pe net și găsim metroul care ne ducea foarte aproape de unde urma să fim găzduite de Tina. Cumpărăm o cartelă care ne oferea acces nelimitat la transportul public  pentru următoarele 3 zile.

IMG-9986

După o oră și o schimbare între magistrale, ne așteaptă chiar ea să ne conducă personal la căsuța cu lămâi. Foarte zâmbăreață și energică ne pune tot felul de întrebări: de unde suntem, cât stăm, ce vrem să facem? Când aude că urma să stăm doar 2 zile zice: “ah, veți mai veni! două zile nu sunt de ajuns!”

Când ajungem la cazare, se schimbă rolurile și începem noi să punem întrebări: cine a făcut designul decorării casei? Se pare că chiar ea, fiind arhitect! Facem turul cu gura căscată! Totul așa cochet și proaspăt! Tatăl ei are o plantație de măslini în Kalamatha și din partea casei ne arată ulei și măsline pentru a le folosi.

813A1727

 

Ca ultimă grijă pe acea zi căutăm și găsim un magazin de unde urma să ne aprovizionăm pentru micul dejun. Era închis și am revenit dimineață. Ne era foarte foame și am exagerat cu cumpărăturile: muuulte legume și fructe! Lucru bun, pentru că nu am mai apucat magazinul deschis zilele următoare și acele cumpărături ne-au ținut pentru toată călătoria.

Acropolis here we come!

După micul dejun, pornim spre Acropolis cu hotărâre. Luăm un autobuz hop on hop off ca să ne permită să vedem ce ne interesa din centrul orașului. Din cele 3 trasee posibile, am ales un bilet valabil pe rutele – centru și coastă.

Din prima, ne ofilește faptul că nu există un program exact cu orele la care autobuzele trec pe la stații, ci intervale: la 30 minute. Însă noi am petrecut și o oră așteptând! Iar la broșura-hartă ne-am uitat prelung ca să pricepem ceva și nu prea am reușit.  Tot un minus – stațiile sunt prost marcate și în soare uneori! (iar când aștepți o oră în soare la 30 de grade contează!)

IMG-9985

Odată ajunse la bord, călătoria a fost foarte plăcută: vremea perfectă, farmecul Atenei ne-au cucerit. Coborâm la Acropolis și ne uităm la dealul enorm pe care urma să-l urcăm.

O surpriză plăcută a fost accesul gratis pentru că era ziua muzeelor! 🙂

Locul este foarte impresionant. Un sentiment similar l-am mai avut în fața Pantheonului din Roma: de măreție și eleganță deopotrivă. De eternitate.

M-am bucurat că aceste clădiri încă există când atâția factori le-ar fi putut distruge până acum, iar odate ajunse aici că grecii se îngrijesc de ele.

După ce ne facem doza de istorie, era necesară și cea de lichide: o limonadă de la un chioșc ideal amplasat înainte să o pornim iar cu autobuzul roșu până la Parlament și grădinile lui. Clădirea nu m-a impresionat, grădinile nu-s prea îngrijite, deci nici ele. Însă, la ieșirea din parc, pe o scenă asamblată în fața clădirii Zapeion o formație repeta de zor pentru un concert din acea seară și locul cu totul avea un farmec aparte.

This slideshow requires JavaScript.

Zicem că mai avem energie pentru arena olimpică (Panathenaic stadium) și abandonând busul roșu apelăm la google maps pentru a ne ghida spre loc. După puțină învârteală în loc, luăm un autobuz care mai mult stătea așa că o luăm benevol la picior. Cu ultimele forțe urcăm până în cel mai înalt punct al arenei. Altă imagine unică!

813A1918

Intrăm și în muzeul amplasat pe fostul tunel de acces dedicat istoriei jocurilor olimpice și ne bucurăm pentru decizie. Măcar pentru răcoarea locului și tot a meritat! (dar nu a fost doar asta!)

Și dacă tot ne-am răcorit, mai căpătăm forțe pentru a da o fugă pe la Templul lui Zeus.

Alt loc special, cu o încărcătură istorică unică! Și-mi plăcea să văd bunici cu nepoții jucându-se în parcul amenajat în jurul Templului. Este și asta ceva la fel de etern și impresionant ca templul în sine!

813A1891

Ca să încununăm o zi așa plină, propun să acceptăm sugestia tripadvisor în ceea ce privește un restaurant fain: Scala Vinoteca în zona Akadimia.

Dacă aș fi știut că urma să mai merg câțiva km pe jos pentru asta (ca să evităm transportul de orice fel care merge prost) probabil că aș fi abandonat. Mă bucur că nu am făcut-o pentru că am avut parte de o experiența culinară unică și de cel mai amabil chelner cu care mi-a fost dat să am de-a face până acum.

Punctul culminant al serii: tava cu pietricele din care trebuia să descoperim singurele 2  comestibile!

thumbnail1

Povestea celei de-a doua zile este scurtă: vreo două ore le-am petrecut așteptând busul hop on pentru coastă ca să ajungem și să plecăm de acolo, iar restul în autobuz sau pe plajă.

Odată ajunse, într-un final acolo, totul era un vis! Apă curată, caldă, plajă cu acces plătit, liniște, curat. Mi-nu-nat!

După cei aproape de 10 km parcurși pe jos cu o zi în urmă, venise rândul trândăvelii! Pentru masa de prânz și seară (am ajuns la această comprimare) acceptăm iar sugestia tripadvisor și mergem la un restaurant pe coastă – Panorama restaurant.

Soarele apunea și priveliștea era splendidă iar mâncarea ca la o tavernă grecească tradițională – așa delicoasă că te lingeai pe degete!

thumbnail2

La plecare, Tina a ținut să refacem traseul inițial și să ne lase la metrou, acolo de unde ne-a luat. Ne-a oferit un mic cadou de adio cu bunătăți locale: un săculeț ce ascundea câteva crenguțe de rozmarin, niște sare, săpun din ulei de măsline.

Concluzia: Atena a fost o experiență fantastică! Dincolo de micile neajunsuri cu timpul petrecut așteptând transportul în comun, oamenii sunt prietenoși, locul este frumos, atmosfera fascinantă!

A avut dreptate Tina: 2 zile nu sunt suficiente! Vom reveni!

thumbnail3

 

 

 

 

 

10 ani de când am zis DA!  10 ani în care am zis DA!

Acum aproape 10 ani, Victor și cu mine ne anunțam familiile că urma să ne căsătorim. Cuuum??? A urmat un val de panică și râuri de motive date de apropiații noștri îngrijorați, motive pentru care nu ar trebui să o facem!

club a

Dar dacă noi am ținut-o pe a noastră, ce să facă oamenii? Au venit la nuntă! Iar de nu au venit, ne-au urat de bine.

Victor avea 23 iar eu 25 de ani. Relația începuse cu controverse, tensiuni și priviri dezaprobatoare. El era “prea mic”, eu “prea coaptă” pentru el. El își împărțea timpul între fotbal, prieteni și facultate, iar eu revenisem în țară după 4 ani petrecuți în afară muncind, neștiind încotro s-o apuc cu viața mea. El trăia zâmbind de parcă nu avea nici o grijă pe lumea asta, iar eu, păstram mereu o doză de responsabilitate în orice situație. O posibilă relație între noi nu prea dădea la calcul, iar căsătoria, vai! Ce șanse să aibă?

Cred că mulți apropiați abia așteptau să o zbârcim ca să ne zică: “am zis eu că nu vă potriveați!”

Chiar aveau motive întemeiate să se îngrijoreze. Multe în jurul nostru ar fi putut să ne deraieze de la a fi împreună și de la oficializarea legăturii. Dar nu s-a întâmplat. Și uite cum au trecut 10 ani de atunci! Cum așa?

9.

Căutând motivele pentru care nu ne potriveam și calculând șansele de nereușită ale relației, apropiații noștri au ignorat sau nu au observat deloc mai multe ingrediente cărora eu le atribui longevitatea acestei relații.

Primul: bucuria de a fi unul cu altul!

Da, eram tineri și frumoși. Era ușor de crezut că totul e o flamă superficială bazată pe atracție fizică ce se va consuma rapid. Însă ce ne atrăgea unul la celălalt trecea dincolo de aspect: era o atracție puternică spre persoană, cu tot pachetul pe care aceasta îl aducea: prezența ei, miile de posibilități din viitor, un ceva de nedescris care ne făcea să tindem unul spre altul. Să fim împreună ne aprindea pe amânoi, ne energiza, scotea la suprafață cea mai bună variantă a noastră. La fel se întâmplă și acum.

img_5023.jpg

Al doilea motiv: riscul!

Amândoi suntem persoane care își asumă riscuri. Posibilitatea de a da-o în bară cu relația noastră exista și există dar gândul la ea nici nu ne atinge(a), pentru că bucuria de a ne fi găsit și de a fi unul cu altul a cântărit mereu mai mult ca orice altceva. Am riscat și-am câștigat!

Al treilea motiv: suntem amândoi deprinși cu efortul!

O relație cu partenerul de viață este cel mai de finețe și mai dificil lucru din punctul meu de vedere. Presupune efort constant. Ajustare.

Calitatea relației este o oglindă zilnică care te reflectă pe tine, pe celălalt, pe voi împreună.

813A7194

Al patrulea motiv: deschiderea spre schimbare!

O relație presupune mereu schimbare. Interacțiunea intimă cu o persoană nu poate să nu te transforme. Este important să fii dechis pentru asta, păstrându-ți totodată identitatea.

Iar lucrul minunat care ni s-a întâmplat nouă având această deschidere de a ne transforma, este că am devenit niște variante mult mai bune ale persoanelor noastre față de atunci când am pornit pe acest drum. Asta nu pentru că am fi fost de fel răi, ci pentru că am evoluat, ne-am descoperit, ne-am inventat unul pe altul și unul prin altul. Din copii petrecăreți, am devenit adulți responsabili (dar tot petrecăreți, când ne oferim răgazul!). Din indivizi am devenit o familie. Am devenit părinți. Nași. Cei mai buni prieteni. Am devenit mai “noi”, de fapt.

Al cincilea: ce credem și simțim despre celălalt!

În cele mai groaznice sau în cele mai grozave ipostaze, există un fir care parcurge fiecare moment al relației noastre: încrederea și admirația pentru celălalt. Atunci când crezi că partenerul tău este un om bun, cu intenții nobile, pe care îl admiri și care e în stare de orice grozăvie, atunci, îl vei trata într-un anumit fel. Iar în rarele momente când se comportă ca o dihanie posedată (vorbesc și de mine aici!) te ajută să ai o perspectivă, să relativizezi, să ai răbdare.

img_0669.jpg

Cum e cu obstacolele, cu greutățile? Cum de nu am cedat?

Obstacolele și greutățile există constant. Însă, ca mereu, noi o ținem pe a noastră. Au existat momente de îndepărtare, când ne-am înstrăinat unul de altul și nu știam ce va mai fi cu relația noastră. Însă amândoi am menținut speranța că lucrurile se vor rezolva. Uneori, chiar când tu faci tot posibilul să fie bine, lucrurile tot nu sunt prea grozave. Iar atunci trebuie să ai răbdare și încredere că este o perioadă, că mai există răni de vindecat, lecții de învățat, iar apoi totul va reveni la normal.

Bun, bun, dar nu te plictisești? 

Exclus! Iar uneori mai că chiar aș vrea asta!

Hotărârea pe care am luat-o, de a începe relația, de a ne uni viețile ne-a dus într-un vârtej de consecințe minunate care ne mențin ocupați: viață familială, prieteni, cariere. Și luați individual din nou nu avem stare, avem pasiuni multiple care ne animă și o mare bucurie de a le trăi, de a le împărți unul cu altul.

img_1572.jpg

Care e fundația relației? Sentimentul de a fi acasă!

La începuturi, pe parcursul acestor ani sau acum, când rămâne(a)m doar noi, avem acel sentiment că am ajuns acasă când suntem unul lângă altul. Ne conectăm unul cu celălalt, dar și fiecare cu el însuși. Când suntem împreună, ne tragem sufletul și redevenim esențele noastre. Oboseala, problemele, greutățile se dizolvă ușor pe fundal și suntem cuprinși de bucuria de a fi împreună. E ca un curent intens între noi doi prin care se transmit stări, gânduri, emoții, dorințe, planuri. Acest curent ne absoarbe și uităm adesea de ce e în jurul nostru sau cum se scurge timpul.

Aceasta este esența lucrurilor pe care am construit viața noastră împreună. Dar nu trăim doar acolo! Momentele acelea sunt scurte ca durată, deși constante. Mare parte a timpului nostru avem fiecare multe pe cap.

Cu trecerea timpului, lucrurile au avansat și de la acei copii zăpăciți care își petreceau prea mult timp în club A, am devenit un cuplu solid cu niște vieți pline.

Însă ne întoarcem constant la acel loc al nostru de unde ne-am luat și ne luăm energia pentru viața pe care am construit-o și pe care o trăim.

img_3228.jpg

Ce planuri de viitor avem?

Să continuăm așa, să ne bucurăm unul de altul. Și să muncim. Și să evoluăm. Relația asta are sens doar cât timp sunt satisfăcute aceste condiții.

Din bucuria și din energia dintre noi am construit și am atins atâtea vieți în jurul nostru în acești ani de relație. Zic că eu un semn evident că suntem pe drumul bun, cel cuvenit nouă.

img_3099.jpg

La mulți ani, dragul meu partener!

La mulți ani, nouă!

Îți mulțumesc pentru această aventură extraordinară în care viața și eu însămi au atins niște vârfuri pe care nici nu le credeam posibile!

IMG_1986

 

Provocarea de 10…9 zile!

Ei…și se duse Unleash the Power Within. Energia acumulată acolo, intențiile, planurile  erau la cote maxime când am pășit afară de la seminar.

Dar, cum Tony e un băiat isteț știe că într-un mediu optim, îți e lesne să fii cel mai bun, să  fii cutezător, să crezi că ești de neoprit.  La seminar aveai (aproape) toate ingredientele pentru a fi cea mai bună versiune a ta: 13000 de oameni deschiși pentru a evolua, diverși experți pe scenă care să te convingă să împingi dincolo de zona de confort, atmosfera. Când zic aproape mă refer la faptul că pe parcursul evenimentului nu prea aveam răgaz pentru a mânca, pentru a ne hidrata sau …folosi toaleta.

Însă viața cui arată așa? Bucurie, entuziasm, deschidere, depășirea limitelor, experți care să te însoțească de dimineața până seara? Dap, poate viața lui Tony. A mea cu siguranță nu.

Cred că este fain să mergi la UPW chiar și de o faci doar pentru atmosfera de acolo. Însă dincolo de ce se întâmplă în acea sală, scopul seminarului este ceea ce implementează fiecare odată întors la viața lui.

Provocarea e să fii cea mai bună versiune a ta într-un mediu care nu îți mai e așa favorabil, ba chiar poate deveni ostil. Și să faci asta continuu.

Totul începe cu banala îngrijire a noastră. A corpului, a minții, a spiritului. Este ea banală, dar cine o face? Iar eu, cu 2 seminare UPW la activ și tot nu mă ținusem de provocare sau mai fentam ba una, ba alta.

Înainte de a pleca, am fost “obligați” să promitem că  vom oferi acestor părți ale noastre cel mai bun tratament pentru un minim de 10 zile. Ca un experiment. Iar apoi, mai vedem.

Ne-am înhămat ca pentru 10 zile să mâncăm fructe, legume, semințe, să bem minim 2 litri de apă pe zi, să facem mișcare 40 de minute o dată la două zile, să medităm dimineața, să facem exerciții de repirație și pentru o bună postură, să citim sau ascultăm materiale care ne motivează, care ne hrănesc mintea și spiritul. Buuuun!

Cum a fost asta pentru mine?

În primul rând, trebuie să recunosc, că deși anul acesta a fost a treia oară când am mers la eveniment, până acum nu mi-am asumat această provocare. Nu total. Acum am zis că a treia oară e ca în povești. SĂ FACEM ASTA!

Precizare: alimentația mea era deja aproape integral compusă din fructe, legume și semințe la care adăugam rar pește, ouă, zilnic pâine integrală de secară, ocazional ciocolată sau alte dulciuri. De asemenea, fac sport regulat, yoga și meditez.

Provocarea mea era un update: să renunț la pește, cereale, dulciuri, să fac meditația de pregătire pentru zi dimineața, să fac exercițiile de respirație și pentru postură zilnic.

Ca de obicei când e vorba de o schimbare, mintea mea a identificat într-o milisecundă posibile “primejdii”: “dar tu ai renunțat deja la așa multe din alimentația ta, dacă îți va face rău?”, “știi că o să faci foamea 10 zile, da?”, “când o să mai faci și toate astea, măi Arina?” și tot așa.

Pasul 1: pregătirea

Am pus deoparte aceste gânduri asigurându-mă eu pe mine că 10 zile nu mă vor periclita și mă pun pe treabă.

În primul rând, fac planul: stabilesc meniul, programez zilele când voi face mișcare, pun alarma să sune pentru a îmi reaminti de hidratare, exercițiile de respirație, pentru postură și meditație. Stabilesc ce urma să citesc.

Apoi fac cumpărăturile. De fel, coșul meu e oricum plin de fructe și legume, însă acum se lăfăiau doar ele în toată spledoarea: legume care de care mai colorate, sezoniere cum sunt urzicile, loboda, ridichiile; salate, semințe, nuci, fructe diverse.

Aveam emoții.

IMG_5831

Pasul 2: stabilirea meniului

Știam de la mai mari ca Steve Jobs că mintea obosește hotărând și alegând lucruri, așa că am stabilit din capul locului că micul dejun și cina vor consta dintr-o salată enormă cu ceva proaspăt sau gătit minim lângă: tofu, avocado sau ciuperci călite.

La prânz voi mânca ceva gătit cu o salată sau o supă. Cum ar fi: pure de cartofi cu salată de varză sau mâncare de fasole cu murături.

Pentru gustări: smoothie-uri, fructe, nuci.

IMG_7229

Pasul 3: execuția

Înainte de a mă apuca, îmi fac un plan mental. Mă văd făcând lucrurile astea, mă văd simțindu-mă bine și ajungând încântată la final. Îmi imaginez că nu va fi greu, cu atât mai mult cu cât deja făcusem asta în trecut, atunci când am renunțat la carne (cu excepția peștelui), sau când am renunțat la gluten și la dulciuri aproape de 100%.

Vine ziua unu. Totul merge strună. La fel în ziua doi. La fel în ziua trei.

Treptat, începusem să simt acea energie pe care mi-o dorisem așa de mult! Nici nu știam ce anume mă încântă mai mult: starea mentală efervescentă, energia fizică, pofta de râs?Încă nu ajunsesem să sar din pat ca friptă când suna alarma dimineața, dar, imediat după trezire, mă inunda un sentiment de bine, de forță, de invincibilitate, de optimism. Iar zilele curgeau diferit. Pentru că mă simțeam eu diferit. În bine.

Tentațiile

Însă… vine ziua 4. Atunci am simțit pentru prima dată că voi leșina de poftă dacă nu mănânc niște pâine de secară.

IMG_6491

Imediat cum a apărut acest gând, au sărit grămadă altele: “oare ar fi așa grav să mănânc niște pufuleți?”, “hai că mi-au ieșit analizele perfect, ce naiba! pot devia puțin! corpul meu va face față!”

Dar mă țin tare. Nu și nu! Vream să fac asta.

Însă cu acea primă tentație, s-a declanșat o luptă în mine: mintea începuse să mă saboteze! Parcă nu mă mai simțeam așa energică, așa determinată. Doar din cauza acelor gânduri care se strecurau în mintea mea încercând să mă zăpăcească. Corpul meu însă venea să o contrazică: mă simțeam excelent, eforturile de tot felul nu mă mai lăsau cu bateria golită ca până atunci, ba chiar mă umpleam de energie. Așa că am perseverat.

IMG_6536

Atunci când am renunțat la carne, și am redus până aproape de 0 glutenul sau dulciurile a fost diferit. Gândul cu care pornisem atunci a fost “gata cu asta!”, chiar de drumul a fost sinuos până la atingerea scopului.

Însă acum, știind că e doar o pauză, tentațiile m-au chinuit groaznic.

Așa de rău încât am scurtat perioada de la 10 la 9 zile. Asta pentru că s-a suprapus cu 1 mai, când odată ajunsă la mare – ce om să fii să nu mănânci niște hamsii?

Iar dacă am dat drumul tentațiior, următorii pe listă au fost pufuleții pe care i-am devorat cu nesaț! Și o eugenie care încalcă atât de multe NU-uri în alimentația mea!

Pe scurtProvocarea mi-a reușit! 

Am mâncat fructe, legume, nuci și semințe pentru 9 zile;

Am băut 2 litri de lichide pe zi. (apă, ceai verde sau din plante medicinale, supliment “verde”*);

Am făcut mișcare susținută la fiecare 2 zile: 3 porții de alergat, 2 de exerciții; plus stretching;

Am făcut exerciții de respirație și pentru postură corectă zilnic;

Mi-am început ziua cu meditație ce a durat minim 10 minute;

Am citit “Codul divin al vieții” de Kazuo Murakami.

Am rezistat tentațiilor!

Totul a fost extraordinar!

Singurul minus, în cazul meu, este că am slăbit 3-4 kg în condițiile în care eu sunt deja slăbuță!

Deși provocarea s-a sfârșit și am voie să consum pește, ouă și mult-râvnita pâine de secară sau alte mici prostioare ca pufuleții, ceva din mine s-a mutat pe parcursul acestei provocări astfel încât momentam voi continua cu acest regim.

Vorba lui Tony: “nothing tastes as good as being healthy feels!”

Concluziile mele

Fericirea e hand made! E nevoie de efort pentru a fi fericit. Cel puțin pentru început, până devine automatism. Aceste 9 zile au fost cele mai energice de când sunt adult. Nu am făcut altceva față de normal, nu am făcut mai mult sport, mai multe eforturi iar viața mea și-a urmat cursul cu multele provocări de care mă lovesc zilnic.

Diferența a fost făcută de faptul că m-am pregătit pentru fiecare zi, scoțând la iveală cea mai bună versiune a mea. Una este să te trezești gândind că “iar nu am dormit de-ajuns”, vizualizând întreaga zi ca o mare listă cu căsuțe de bifat, drumuri de făcut și cu rare momente de pauză, respirat, bucurie. Pentru că adevărul e că am o viață plină: carieră, facultate, familie, sănătate, dezvoltare personală iar jonglarea cu ele este consumatoare de energie.

Iar alta e să pornești pe drumul zilei încărcat/ă cu recunoștință, dorind să trăiești cu intenție acea zi, dorind nu doar să răspunzi la viață ci să o și creezi. Cu un corp în formă maximă, oxigenat, hidratat, alimentat pentru nevoile lui. Un corp care se mișcă și e capabil de atâtea. Cu o minte care poate vedea nu numai primejdia, nenorocirea, răul, dar și binecuvântarea, norocul, binele. Și cu un spirit care știe că totul este posibil, că nu există limite!

Provocările sunt multe în viața mea. Aceste zile mi-au arătat că pentru a trece de la nivelul la care eram, în care “mă descurcam” la acela în care savurez ce mi se întâmplă și mă simt plină de energie, diferența o face pregătirea pentru viață și menținerea calității ei zi cu zi la cote înalte. Fizic, mental, spiritual.

Încearcă și tu!

* Suplimentul verde menționat la lichide este o băutură alcătuită din apă la care se adaugă o linguriță de praf alcalinizator din plante uscate pentru fiecare litru. Se găsește în plafar.