Am 36 de ani, sunt studentă în primul an la pedagogie și nu credeam că o să fiu așa bucuroasă la gândul stresului din sesiune!

 

În urmă cu 20 de ani eram clasa a Xa, la liceu și mă îndrăgosteam la prima întâlnire.

Însă nu de un băiat, ci de o materie.

Când profa de psihologie a început să ne vorbească pentru prima oară despre oameni, despre tainele ascunse în fiecare, despre suflet și altele asemenea, ceva s-a întâmplat. Ceva în mine a făcut clic. Cuvintele rostite de ea mi se păreau firimiturile lui Hansel și Gretel, mici indicii către un “acasă” unde era musai să ajung. Totul mă fascina și mă bucura, mă atrăgea, mă frământa. Îmi explica sau îmi declanșa valuri de întrebări.

Cartea de psihologie, pe care încă o mai am, a suferit teribil pe mâinile mele și a fost făcută franjuri. Paginile ei au fost date de mii de ori înainte și înapoi, a fost subliniată și colorată într-un asemenea hal de abia se mai ține pagină cu pagină.

 

Dar, ca-n toate iubirile tinereții, au apărut piedici.

Curând după ce descopeream această pasiune a mea, am fost îndepărtată de ea, așa cum se întâmplase cu desenul, dansul, patinajul: “nu e pentru tine”, “psihologia e pentru nebuni”, “cu meseria asta vei muri de foame”.

Voci importante din jurul meu se ridicau și îmi indicau un drum îngust pe care ar trebui să merg spre viitor, spre siguranță, spre acea “pâine de pe masă”. Problema era că acel drum nu avea nici o legătură cu cine eram. Și nu-mi aducea pic de bucurie.

Însă m-au convins. “Sunt mari și îmi vor binele. Probabil știu ce spun”.

După ce la câțiva ani am lăsat pensula și creionul jos, au fost ascunse mai apoi pozele cu balerine, sau cele cu patinatoare, acum venise rândul să pun la colțul interzis cartea de psihologie.

IMG-0925

Am mers pe drumul indicat până recent. În tot acest timp, bucuria de a fi eu, cea cu multiple pasiuni artistice și umaniste a fost înlocuită cu nevoia de siguranță pe care am ridicat-o la rang de artă (măcar așa să fac artă, nu?): nu luam niciodată liftul, mă așezam cel mai aproape de ieșirea de siguranță din orice încăpere, iar viitorul îmi era planificat pentru termen scurt cel puțin, tot din aceeași dornință, de a fi…sigură.

Și am fost.

Doar că am fost și îngrozitor de nefericită. Siguranța e o colivie. E ca orice lucru în exces. La un moment dat, îți face greață. Nu mai poți. Vrei să vezi ce e dincolo de gratii. E nevoie de contrast, de altceva. Iar acest altceva are două versiuni: fie alegi o distragere momentană, ca să pună pe pauză pentru puțin ceea ce trăiești, fie alegi să rupi buruiana de la rădăcină și dregi lucrurile.

Am ales să rup buruiana. Iar de ceva ani, cam asta fac. Redevin cine sunt. Tot ca parte a acestei bătălii de a mă câștiga eu pe mine, am hotărât să încep studiul psihologiei la facultate. În combinație cu noua mea pasiune, educația, așadar – sunt studentă în primul an la pedagogie.

IMG_0937 2

Însă nu e doar atât. Nu m-am înscris la facultate doar ca să bifez ceva de pe lista interzisă din trecut, ca să compensez sau să mă răzbun. Este un pic și asta. Mare parte a motivației mele este mult mai profundă.

O fac pentru că acești 20 de ani au coincis cu o buclă care m-a întors de unde am plecat, la ceea ce iubesc, la ceea ce este în mine, la mine practic. Iar să te întorci la tine e cel mai grozav sentiment posibil. Poate chiar mai grozav ca acela de a nu fi plecat vreodată.

O fac pentru că în acest timp am pătimit și am suferit teribil iar de ar fi să reduc la esență, durerea venea din faptul că ceilalți mă făcuseră să cred că ceea ce e în mine este greșit, ceea ce sunt eu e greșit, ceea ce sunt eu e nul și lipsit de valoare. Și să mă schimb, pentru a deveni alfel pentru că asta e calea!

După atâția ani în care alții au încercat să mă definească, să mă croiască, să-mi scrie viitorul, sunt atât de bucuroasă să pot fi în sfârșit cine sunt cu adevărat!

IMG-0935

Ajungând azi să studiez pedagogia, nu fac doar asta, să studiez. Ci sărbătoresc victoria mea asupra celorlalți și le spun că psihologia este pentru mine, chiar de sunt nebună, că pasiunile, talentele descoperite și concretizate sunt cheia fericirii! Că nu a fost și nu e nimic greșit la mine, ba chiar din contră: am ajuns fericită și împlinită doar după ce am îmbrățișat ceea ce sunt. Și după multă muncă, firește.

După 20 de ani de când visez la asta, am ajuns să-mi permit luxul de a studia ceea ce mă definește, ce mă pasionează, ce dă sens vieții mele. Aș fi salvat timp prețios dacă nu aș fi ascultat vocile ce m-au deviat de la mine însămi.

Dar nu regret ocolișul!

Nu aș fi învățat multele lecții presărate de-a lungul unui drum ce mi s-a părut ratat pentru vreme îndelungată. Nu aș fi învătat perseverența. Curajul de a fi tu însăți. Bucuria de a te îmbrățișa pe tine așa cum ești.

Fără ocolișul ăsta nu aș fi ajuns la această idee pe care mi-am format-o despre împlinirea personală: oamenii au fiecare un “pachețel” special și unic cu care vin pe această lume, în care intră pasiuni, talente, tip de inteligență, semințe de abilități, vise, toate ambalate în bucuria de a fi. Dacă descoperim pachețelul fiecăruia, dacă permitem celor mici să își păstreze bucuria, dacă îi învățăm perseverența și rezistența la efort, pe aceste baze își pot construi viitorul și își pot împlini orice vis, devenind adulți împliniți.

Iar eu vreau să fiu parte din asta. Și sunt parte din asta în calitatea mea de mamă, dar și prin ceea ce fac la fundația pe care o conduc.

Acest lucru zic eu că este cel mai grozav lucru pe care îl poți face pentru cineva. Să îi sădești convingerea că este prețios, că pasiunile lui nu sunt niște prostii, ba chiar bazele pe care își poate construi viața. O viață împlinită, cu sens pentru el și cei din jur. Cu mențiunea: adăugând perseverență și multă muncă.

Iar asta a ajuns să fie motivul pentru care mă trezesc dimineața cu atâta bucurie. Pentru a oferi altora ceea ce mie mi-a fost interzis și am descoperit abia la peste 30 de ani: bucuria de a fi cine ești, convingerea că ești valoros, important, că ai ceva de oferit lumii.

Iar studiul pedagogiei mă va ajuta să fac asta la modul profesionist.

P.S.: Cartea de psihologie ce m-a vrăjit iremediabil în liceu a fost scrisă, printre alții de Tinca Crețu. Ca un făcut, am ajuns să îmi fie profesoară la facultate acum. Iar prezența ei este dincolo de mii de cărți de psihologie!

De știam eu că urmează să mi se întâmple asta, aș mai fi plâns așa lacrimi amare la liceu când mi s-a luat visul de a studia psihologia? Probabil că nu. Dar nici nu aș fi apreciat la fel de mult ceea ce trăiesc acum! Inclusiv stresul examenelor!

IMG-0926

Advertisements

În țara trândăvelii și a non-valorilor ridicate la rang de cinste, Simona, victoria ta muncită ne face să ne simțim prost!

 

Ca mulți alții, o urmăresc de ceva vreme. Am urmărit evenimentele recente: meciurile, revenirea acasă, aducerea cupei pe arenă, declarațiile ei.

De la finală și până la momentul scrierii acestui articol am tot încercat să mă concentrez pe bucurie, pe extaz, pe satisfacție. A ei, a altora și a mea. Dar nu mi-a reușit. Nu am simțit-o. Nici la ea nu am văzut-o. Sau nu a fost așa pură și la cote maxime cum m-aș fi așteptat. Și cum Simona cu prisosință ar fi meritat.

De ce oare?

Am găsit două motive.

Primul: prăpastia dintre noi și Simona.

Noi ne ducem viețile în țara lui “nu se poate” , “merge și așa“,  “cutare e de vină“, iar ea în cea a lui “dacă vrei și nu renunți vei reuși“, a cizelării continue și a propriei puteri;

Noi amețiți cel mai adesea, naufragiați în propriile vieți, iar ea căpitan cu destinația stabilită de la 5 ani,  de care s-a apropiat cu fiecare futună;

Noi, bâjbâind în fața propriilor abilități, ea maestră a minții și corpului propriu;

Noi, acoperindu-ne cu scuze pentru care NU putem, NU îndrăznim , NU reușim iar ea sfidând șansa cu: DE CE SĂ NU pot, îndrăznesc, reușesc;

Noi, abandonând la primul obstacol, ea perseverând pentru mai bine de 20 de ani pe același drum.

Câtă vreme nu ne intersectăm, ea fiind acolo, pe ecran, pe teren sau undeva nevăzută antrenându-se și noi ducându-ne viețile așa cum putem, este în regulă. Depărtarea asta ne convine.

Însă când ea vine între noi, purtând cupa victoriei, diferențele dintre aceste două lumi ne stau în gât.

Pentru că undeva în adâncul nostru știm prea bine că diferența dintre țara în care trăiește Simona și cea în care trăim noi, este dată de atitudinea ei,  îndrăzneala ei de a visa, perseverența cu care și-a urmat visul.

Tot în această Românie trăiește și ea! A non-valorilor ridicate la rang de cinste, a trândăvelii ridicate la rand de virtute și a pilelor ridicate la rang de atu al reușitei în viață. În timp ce ea a reușit muncind asiduu, de una singură în mare parte!

Uite-așa ajungem la motivul al doilea:

Simona, ne faci să ne simțim prost!

Tu ne arăți că forța interioară depășește orice obstacol. Că munca asiduă aduce succesul. Că ce e înăuntru atârnă mai mult ca ce e în afară. Că nu contează sărăcia materială, ci bogăția credinței în tine, că soarta îți este în propriile mâini, că dacă ai un scop pentru care muncești 20 de ani vei culege roadele, că dacă muncești, dacă perseverezi, vei fi apreciat, remunerat, aplaudat!

Nu ne mai lași loc să ne lamentăm, să dăm vina pe alții, pe țară, să căutăm scuze în afara noastră pentru care noi suntem așa departe de a fi grozavi.

Iar atunci când ai atins succesul, drumul pe care ai ajuns ajuns acolo te-a transformat în acest om așa grozav, că medaliile sau cheile orașelor pălesc pe lângă modestia omului și bucuria din ochii tăi!

Și apoi vii și spui că “succesul e a al tuturor”. Tu o spui pentru că ești un om decent, însă noi știm că succesul e doar al tău!

Ți-ai îndeplinit visul în pofida acestei țări, nu cu ajutorul ei! Singurul sprijin pe care ți l-am acordat a fost cel emoțional. Și nici pe acela convinși. S-au tot găsit diverse voci care odată ajunsă sus, la prima stângăcie susțineau ba că nu ai stofă, ba că e un noroc trecător că ai ajuns până acolo!

Știm că nu suntem părtași la succesul tău. Ba chiar ne simțim un pic cu musca pe căciulă, că nu te-am sprijinit suficient.

Și nu știu dacă suntem pregătiți să ne asumăm lecțiile pe care le aduce victoria ta.

Sper că da. Sper că ne vom folosi de acest moment, de lecțiile aduse de el,  ca să ne construim o viziune nouă despre ce înseamnă succesul și cum se atinge el.

Sper să ne asumăm propria soartă pentru a clădi o țară care își sprijină și apreciază valorile! Să tranformăm țara noastră în țara Simonei. Una în care oamenii ating excelența, performanța și își îndeplinesc visele nu în ciuda neajunsurilor cu care se luptă, ci cu sprijinul oamenilor din jurul lor!

Până una alta, pentru tenisul de mare clasă, dar mai ales pentru lecțiile de viață, pentru decență, simplitate și modestie îți mulțumim, Simona!

Când ne facem mari, visăm să fim ca tine!