Plasamentul – saga continuă! Mutarea în alt sector este echivalentă cu anularea plasamentului

 

Ei și ia te uită cum familia noastră schimbă domiciliul.

După mutarea propriu-zisă mai urma o alta. Cea din evidențele Protecției de la un sector la altul.

Sau așa am crezut noi, în naivitatea noastră. Că va fi o mu-ta-re.

Am anunțat în scris Protecția cu ceva timp în avans. Ca să ajutăm poate, cumva. Să se desfășoare lucrurile mai lin și să fie tranziția mai naturală pentru toată lumea.

Însă pentru un lucru te pregătești și alta se întâmplă.

Noi ne gândeam la o mutare și am primit o…întreagă saga!

La câteva luni după mutarea noastră în alt sector primesc un telefon că va veni responsabilul de caz într-o anchetă.

Vine. Spune că ajunge imediat și ajunge după o oră și jumătate.

Nu mă anunțase nimic așa că mă așteptam să dureze puțin, ca de obicei în sectorul de unde veneam. Până se bifează răspunsurile la întrebările acelea enervante despre ce am mai cumpărat copilului și să ne vedem de treabă.

Greșit iar! Au fost mii de întrebări despre cele mai intime detalii ale vieților noastre, ajungând până la părinți, frați surori și alte asemenea. Părea că nu se mai termină! Mă minunam eu de câte date știu: vârste, ani de naștere, evenimente, persoane.

Nu mă lămurește de ce – ceva cu garanții morale. Nu mai făcusem așa ceva și nu înțelegeam de ce acum.

Dar, ce să facă un muritor de rând neinformat și aplecat spre rezolvarea de probleme? Am cooperat, doar să scap odată și să reintrăm în normalitate.

Greșit iar!

Drumul până la normalitate sigur nu e pavat cu legile românești, regulamentele de ordine internă ale Protecțiilor de sector sau atitudinea unora dintre angajați.

Sunt sunată iar – că știți nu avem voie să că contactăm pe mail fără acordul dumneavoastră – notați lista cu niște acte care trebuie aduse. O listă enormă de acte descrise sumar.

Aceeași listă cu actele cerute la acordarea inițială a plasamentului. Mi se părea ciudat.

Profit de termenul de “cât de repede puteți” și nu mă mai dau peste cap pentru adunarea actelor.

Primesc un telefon de la fosta responsabilă de caz. “Vedeți că mi-au dat aviz negativ pentru a doua oară. Trebuie să duceți actele urgent*” Nu înțelegeam care e treaba cu avizul și până în acest moment nu am înțeles, însă, în câteva zile termin de adunat actele și pornesc spre Protecție.

După adunat ștampile, stat la cozi și teste psihologice (psihologul permițându-și să comenteze la telefon când stabileam întâlnirea că “trebuie să fie ceva la mijloc dacă vă cer din nou test psihologic”! Foarte profesionist, nu?) duc actele.

La sectorul de unde veneam, pentru orice acte ni se cereau, mi se adresa o scrisoare cu lista, motivul, detalii. Când le duceam, erau lăsate la Registratură, mi se dădea numărul de ordine și așteptam răspuns: că actele sunt bune, că mai e nevoie de ceva sau altele. De cele mai multe ori documentele au fost în regulă iar când nu, am comunicat și rezolvat totul repede.

Așadar, duc actele. În mod neașteptat, ele încep să-mi fie frunzărite sub nas de responsabila de caz (întârziata cu o oră și jumătate) și în biroul în care mai erau alte 3 persoane începe o negociere: ăsta e bun? actul ăsta așa trebuia să specifice? Fiecare își dădea cu părerea și de afară dacă ar fi auzit cineva discuțiile, parea că acum punem de un regulament propriu privind actele corespunzătoare.

Repet, pentru a mi se solicita actele mi s-a dictat pe fugă o listă la telefon, iar acum detalii nemenționate vreodată apăreau ca foarte importante: așadar, mi-au fost cerute alte acte în plus, nemaipomenite vreodată mie, iar altele mi-au fost date înapoi pentru a le modifica.

Întreb și eu care e legea, norma, hotărârea în funcție de care ei solicită aceste acte, cer explicații despre toată treaba asta din care nu înțelegeam nimic.

Facem o anchetă, o blablabla de granții morale…termeni goi din care nu am înțeles nimic! “Și oricum, noi  nu știm legile pe dinafară…” Plec și programez rezolvarea actelor.

Curând primesc iar un telefon. Responsabila de caz vine în anchetă acasă. Alta??? În fine. Poate nu am înțeles eu prima oară și erau de fapt două chestii diferite. Spune că ajunge după 8 dimineața. La puțin după 8 aud tămbălău în curte și realizez că nu-mi deschisesem telefonul încă. Vecinii mă anunță că mă așteaptă cineva. Ies și la bună dimineața mi se răspunde cu: “nici o bună dimineața! închideți câinele ăla! ”

“Sigur, dacă vorbiți frumos!” zic.

A urmat o vizită de filme tragi-comice. Nu voi relata toată vizita, dar esența ei este că doamna a țipat la mine, mi-a spus că nu copperez cu Protecția, că “obstrucționez” ancheta, că “aveți nevoie de dezvoltare personală”, “mai lucrați la viața socială” și bineînțeles și-a manifestat grija pentru binele fetei cu o proprie teorie despre “ați întrebat fata dacă nu cumva se simte ca o dădacă?”.

Adică comisia care a acordat plasamentul, analiza amănuțită a vieților noastre care toate indică într-o direcție bună deveneau nule, iar această doamnă avea o teorie proprie în care salutul vecinilor și nedeschiderea telefonului la 8 dimineața erau indicatorii adevărați ai caracterului nostru. (care a fost o greșeală asumată pentru care mi-am cerut scuze și să reluăm mintal întărzierea dânsei de peste o oră de la prima vizită).

A completat formularul tipizat cu sumele cheltuile cu copilul, mi-a dictat o declarație necesară la dosar și…aflu cu stupoare că toate astea sunt pentru a relua acordarea plasamentului de la 0! Poftiiiiiim?

Îmi ia ceva timp să realizez ce tocmai se întâmplase. Hotărăsc cum voi proceda în continuare legat de asta și în mod interesant soarta face să am programare la psihologul Direcției de Protecție chiar peste câteva ore de la vizita doamnei. Pentru că da, după testele ștampilate, bifate și timbrate ale unui psiholog autorizat mai e nevoie de părerea unui alt psiholog!!!

Ajung, vorbesc cu doamna psiholog. Toate bune. Spre finalul întrevederii mă anunță că managerul de caz vrea să mă cunoască. Cum ar veni, superiorul doamnei care a țipat. Plus doamna care a țipat. “Pentru că funcționăm ca o echipă pentru binele copilului” mi se zice. Era un lucru total neobișnuit!

Mă așteptam să mergem în biroul managerului de caz, dar nu, vine dânsa în cămăruța unde avusese loc testul psihologic. Împreună cu responsabila. “Haide să ne cunoaștem. Haideți să vă explic. Am auzit atâtea lucruri frumoase despre tine – spune dânsa fetiței noastre. Ce întrebări mai aveți?”

Practic mi-au explicat cum celălalt sector a îndrăznit să sugereze doar o anchetă pentru mutarea în evidența sectorului actual, iar ei , studiind actele au descoperit nereguli și au respins de două ori propunerea, alegând să luăm plasamentul de la 0. Lucru care mie nu mi s-a comunicat oficial până în acea zi, deși îmi fuseseră solicitate actele pentru acest demers! Iar chiar pe loc, actele neacceptate cu ceva vreme în urmă, au devenit “foarte bune” și au fost alăturate dosarului imediat întocmit pentru noul plasament.

Traducerea mea a acestei scenete de după discuția cu psihologul este asta: “știm că am zbârcit-o de dimineață și oferim informații târzii despre tot procesul în care vă aflați, vă oferim o desfășurare normală, eficientă și rapidă a chestiunilor implicate de acum încolo”.

Adică, ceea ce ar fi normal să ofere din start!

Am zâmbit. Ele mi-au oferit tardiv,  după multe nereguli mici și una majoră, în mod nenenuțat normalitatea așteptată de la acest sistem. Nici eu nu am enunțat că nu le accept oferta.

 

P.S.

În articolul antecedent despre plasament, problema o resimțeam ca a legilor prost formulate, care mențin drepturile părintești unor părinți care și-au abandonat copiii după naștere și birocrația, care punea accentul pe formulare, bifat de liste și pierde bunăstarea propriu-zisă a copilului din vedere.

Acum, am resimțit o alta: angajați ai Protecției total necorespunzători, “personalizarea” legilor în funcție de sector, închiderea ochilor la derapaje grave. Într-un sector primesc scrisori, informații despre statutul meu, totul este clar, în scris și la vedere, în altul se anulează hotărârile luate de celălalt, nu se mai trimit scrisori, nu am mai fost informată, am fost ținută pe dinafară, dar mi-au fost cerute documente, ba chiar am fost agresată în propria casă de responsabila de caz. Nu se va termina aici.

Va urma!

 

 

Advertisements

Cum a fost la DOR live – Antrenament pentru schimbare

Am fost la Revista prinde viață din aprilie 2017 și mi-a plăcut nespus. Acest concept, de a transpune poveștile spuse în trimestrialul DOR într-un spectacol a fost dusă la bun sfârșit cu brio de echipa lor. Așa că am plecat convinsă să particip și la următoarele.

Evenimentul următor, La Școală – l-am ratat! Și așa m-am ofticat! Nu doar că tema era așa pe gustul meu, dar am auzit atâtea comentarii despre câââât de fain a fost! Așa că dorința mea de participare crescuse.

Vreau să merg dar n-am bilet!

La următorul eram convinsă să particip. Doar că am amânat atâta vreme achiziția biletelor încât – am constatat uimită și supărată pe proasta mea organizare, că sunt iar pe dinafară! Am avut noroc cu Georgia, fosta colegă de la fundație care a făcut săpături pentru a obține bilete “la ocazie” și a obținut două, cu o oră înainte de începere!!! Uraaaa!!!

A urmat cel mai rapid duș, cea mai rapidă hotărâre a ținutei și o sumară aranajare și am ajuns la TNB.

Am ajuns!

M-am întâlnit cu tipa ce ne dădea biletele ei, am făcut negoțul și am intrat. Alături de programul serii am primit un cartonaș divizat în două ilustrații și mi-am amintit de  ediția de la cinema PRO, unde am votat cine să câștige confruntarea din spațiul aerian al  Timișoarei: sunt mai tolerabili porumbeii sau ciorile?

În foaier lume multă și plăcut agitată. Am dat o tură locului pentru a intra în atmosferă. Magazinul DOR vindea bunătăți de-ale lor: reviste, șosete, albumul Protest. Lângă, era expusă sculptura Codruței Kovesi care apare pe coperta celui mai recent număr al publicației. Ne-am luat o apă și am completat cartonașul primit odată cu programul serii.

IMG-1449

Însă de data asta era altceva cu ilustrațiile primite la intrare: cartonașul îți permitea să completezi datele personale pe el, de două ori, apoi se rupea: o parte îți oferea posibilitatea să susții o cauză din cele afișate în foaier iar cealaltă să faci schimb de date cu cineva prezent în acea seară la eveniment pentru a îți lărgi bulade cunoștințe! Ce idee faină!

Un alt stand oferea Constituția României, broșura informativă Onorată instanță – tot ce ai vrut să știi despre justiție și nu ai avut pe cine să întrebi și…adorabilele stickere tematice ale evenimentului.

Înainte de intrarea în sală, se oferea doritorilor volumul Neînvinșii, documentat de Andreea Giuclea.

IMG-1500

ȘȘȘȘȘ…începe!

Aveam eu emoții. Nu știu de ce. Locația elegantă. Publicul pe care-l simțeam mustind cu așteptări ridicate. Bucuria de a fi obținut bilet pe ultima sută de metri!

Cristian Lupșa, personajul central din spatele DOR &Co, ne vorbește despre tatăl lui, care este medic și care a înfințat acum ceva vreme o asociație caritabilă. Ne spune despre cât de frustrat este de modificările legislative care îi afectează viața ca medic, dar și ca activist. Cu toate astea spune Cristi, tatăl lui continuă. Nu renunță. Perseverează. Se încăpățânează să creadă în schimbare. De la el a învățat această lecție, de a nu renunța, de a lupta până la capăt pentru lucrul în care crezi.

Iar pe timpul desfășurării serii, am auzit de multe ori aceleași mesaje, am văzut același tip de oameni. Printre momentele serii:

  • Iustina Ionescu și Romanița Iordache se luptă de 18 ani cu legea românească pentru a apăra drepturile comunității LGBT.  Au povestit despre ce înseamnă pentru ele ceea ce fac, de ce o fac și ce se câștigă din asta. Care au fost victoriile obținute, cum a evoluat percepția publică de la noi din țară despre această comunitate;
  • Am luat parte la viața de liceean a lui Tudor, care ne sfătiește, din proprie experiență, să avem curaj! Așa cum a avut el când s-a mutat în altă clasă pentru a nu mai fi persecutat de profa de mate sau atunci când și-a luat inima în dinți și i-a mărturisit fetei pe care o plăcea, ce simte pentru ea. 🙂 Parte din proiectul Școala9;
  • Am aflat cu bucurie de proiectul de recuperare și redistribuire a produselor alimentare în prag de expirare, susținut de Lidl  prin care entități fizice sau juridice primesc produsele ce ar fi fost altfel aruncate;
  • Ne-a fost prezentat proiectul Neînvinșii, cartea pe care am primit-o înainte de a intra în sală. Care și-a propus să arate ce e dincolo de victoriile sportivilor pe care le vedem la televizor. Documentat exemplar de Andreea Giuclea;
  • Am aflat că micile victorii civice contează! – DOR a doumentat în trecut, sub forma unei mini-serii, reușitele diverselor inițiative civice și ne-a amintit și în seara asta  că fiecare dintre noi putem acționa,  punând presiune asupra autorităților, chiar de e pentru astuparea unei gropi!
  • Din timp în timp, au fost proiectate videoclipuri cu diverși actori ai schimbării din România, ce vorbeau exact despre asta: schimbare! Cum se face. Și de ce. Iar discursurile lor, deși proveneau din medii diferite, te făceau să vezi firul care le leagă, același lucru despre care vorbea Lupșa la începutul serii: încăpățânarea de a crede în schimbare. Printre ei: Silvia Floarea – Learnity, Ștefan Dărăbuș – Hope and Homes for Children, Alina Kasprovski – Fundația Comunitară București sau Vlad Mixich – expert în politici de sănătate;
  • Momentul care m-a emoționat cel mai mult a fost cel susținut de Alina Dumitriu. Printre altele, Alina își dedică timpul oferind seringi sterile consumatorilor de droguri injectabile.  A fost cuprinsă de lacrimi în timp ce povestea despre experiențele ei ca voluntar, pentru că în mod cert, săptămânal, persoane cu care ea are de-a face, ajung să moară. Din cauza indiferenței autorităților, o ignoranță care costă vieți…
  • Nicoleta Ghiță, Toto Horvath și Marian Costache, copii născuți în Ferentari și uniți de proiectul trupei de teatru PlayHood, ne-au demonstat că talentul și mesajul pe care vrei să îl transmiți nu ține cont de locul nașterii sau culoarea pielii. Nicoleta are o voce puternică, cântă la chitară, compune, dansează, iar Toto dansează break-dance. Ambii sunt motivați de dorința de a își spune povestea, de a reuși în viață în ciuda opreliștilor de care se lovesc;
  • Momentele de seriozitate sau emoții profunde au fost condimentate cu pauze de delectare muzicală: Greetins sugar ne-au încântat cu melodiile și videoclipurile lor pline de dramă, Mihai Axinte & Slick Drum Events au ridicat sala în picioare energizându-ne, iar Alex Ștefănescu a fost magistral, cu melodiile lui sincere, amuzante și pline de bună-dispoziție!

IMG-1460

Cu ce am plecat de la eveniement?

Pentru mine, evenimentele DORlive sunt o sărbătoare. Ele reunesc atâtea lucruri aproape inimii mele, despre care cred cu tărie că sunt bazele unui viitor frumos pentru România: adevărul, oglindirea lui, oameni ăștia de care zicea Lupșa, care se antrenează constant pentru schimbare, încăpățânații, profesionalismul, perseverența, simțul umorului, bucuria de a fi împreună.

Iar ochiul meu artistic este răsfățat de fiecare dată: componenta vizuală este excepțională.

Am plecat un pic pusă pe gânduri, cu toate acele momente emoționante pulsându-mi în minte.

Dar și plină de speranță.

Și cu un cartonaș al unei persoane pe care o voi scoate la o cafea!

Bravo, DOR!

IMG-1470

P.S. Acest eveniment se trăiește, nu se povestește. Descrierea mea este departe de a surprinde ce s-a petrecut în Sala Mare a Teatrului Național.

 

 

 

 

 

Bucurii mici…dar mari!

Acum puțin timp rula pe la TV o reclamă la cafea care avea o idee așa simplă în spate: după kilometri de șireturi legate meriți și tu ceva!

Cam așa și cu mine. Cel mai mult timp mi-l petrec servindu-i pe alții, îngrijindu-i, oferind, alergând de colo colo pentru a duce la capăt responsabilitățile pe care le presupune viața mea.

De ceva vreme mi-am tot spus că o să vină și rândul meu. O să scot aparatul foto de la păstrare, o să scot rochiile bune, o să închid telefonul și o să stau…eu cu mine.

Cred că au trecut doi ani de când am atins acel punct în care nu mai puteam. Acel punct în care viața mea părea că e derulată pe repede înainte de o mână malefică care-mi oferise atâtea bucurii, dar nu și răgazul să mă bucur de ele.

Am zis “Gata! Să încetinim! Măcar din când în când. Altfel, pentru ce totul?”

Însă ah! Ce grea e schimbarea! Chiar cea care vizează binele tău, răsfățul! Ce să faci când pentru atât timp m-am dresat eu pe mine să execut, să nu spun nu la orice venea spre mine, să fiu eroină, să mă dau peste cap!

Nu zic ba, rezultatele acestor eforturi se vedeau, se simțeau, le trăiam. Însă la fel se vedea, se simțea și trăiam faptul că nu-mi acordam mie timp nu… să fac, ci să fiu. Vorba aceea ” We are not human doings, we are human beings“. (Tony Robbins)

Am constatat că după acel punct, ceva în mine s-a schimbat și puțin cu puțin s-au produs mici schimbări în viața mea. Azi am zis nu, mâine mi-am pus picioarele pe masă și am dat “ignore” lumii pentru 10 minute iar acum visez la “obrăznicia” de a îmi acorda săptămânal un mic răgaz.

Așadar, azi mi-am oferit puțin timp, ca să stau degeaba, eu cu mine. Bucuriile mici, dar mari, ale acestui interval:

  1. Mi-am cumpărat o oală drăguță foc pe care mi-o doresc de mult și mereu amânam achiziția ei:

IMG-1247

 

2. Am înlocuit prânzul cu muuuuult pepene:

IMG-1251

 

3. Am petrecut timp în natură, observând cum plantele își văd de treaba lor, fructele maturându-se încet și sigur:

  • aici fructele de soc

IMG-1258

 

  • mere mici și delicioase

IMG-1280

 

  • perele care încă mai au până să fie moi dar sunt parfumate

IMG-1277

 

  • sunt chiar impresionată de ce reușește un iphone să surprindă în contextul macro!

IMG-1262

 

IMG-1271

 

4. Am mers desculță prin iarbă 🙂

IMG-1304

 

Acest puțin timp oferit mie, pentru răgaz, ca să respir, să contemplez, să pun totul pe pauză și sunt ca nouă! Gata pentru viața mea plină și solicitantă! 🙂

IMG-1288

 

Data viitoare, mi-am promis, scot și aparatul foto la treabă!