La EpicTalk a fost…epic!

 

IMG-3972

(imaginea este surprinsă de pe mapa participanților)

Cum m-am hotărât să particip?

INSTANTANEU!

Încă de prin vară mi-a reținut atenția că urma să aibă loc EpicTalk. Doar citind că Oana Moraru urma să fie invitată și decizia de a merge a fost luată!

Iar dacă îi adaug pe: Gaspar cu revelația pe care mi-a produs-o recent referitor la importanța relațiilor în viețile noastre, pe Mirela Retegan cu energia și atitudinea ei pozitive și contagioase, pe Diana Stănculeanu despre care știam multe, însă nu o văzusem pe viu și foarte mult îmi doream, pe Andreea Esca și Adrian Hădean – cum să nu vrei să participi, să îi asculți, să culegi parte din ingredientele succesului lor?

Cum a fost?

Grea misiunea de a reduce la o esență, ceea ce s-a spus pe scenă. S-au oferit atâtea informații prețioase, s-au împărtășit atâtea povești, s-au trăit emoții variate și s-a râs mult!

Prima surpriză plăcută a zilei: prezentator și facilitator al evenimentului a fost Claudiu Pândaru. 🙂

IMG-3874

Mirela Retegan –

Fiind primul discurs al zilei, mare-mare presiune se punea pe acest moment. Însă Mirela este o naturală în orice context în care trebuie să vorbească. I-a fost foarte ușor să ne emoționeze, să ne amuze prin cuvintele ei. Să fie simpatică. Exact acest cuvânt l-a repetat în discursul ei, ca o sugestie în relațiile noastre cu copiii noștri. Să fim părinți simpatici.

Ne-a întrebat care ar fi cuvântul prin care ți-ai descrie copilul, copiii? Iar din sală s-au auzit cuvinte ca: soare, viață, bucurie. Folosindu-se de experiențele proprii, în calitate de mamă singură a unei fete adolescente deja, Mirela ne-a îndemnat să nu uităm să arătăm copilului/copiilor noștri că ei sunt asta pentru noi: soare, viață, bucurie. Iar a fi simpatici este modul prin care facem asta.

Ne-a mai sugerat ea să ne abținem de la a controla copilul și a folosit o analogie sugestivă, sugerându-ne să fim “părinte far”, iar nu prezent în barca lui, controlând situația pentru el. Adică acel tip de părinte care lasă copilul să plece, să se angajeze în explorare, dar este mereu acel punct de reper, de siguranță la care se poate întoarce la nevoie, pe care se poate baza. Sau, o altă analogie: “nu fiți părinte arbitru, fiți parinte antrenor”. Cât de sugestiv! Să fii acolo pentru a sprijini copilul, să îi arăți că ești de partea lui, în aceeași echipă.

Diana Stănculeanu – 

Cu mare interes am așteptat discursul Dianei, pentru că am devenit pe nepusă masă mamă de adolescentă.

Deși nu sunt un novice al psihologiei, al dezvoltării umane sau a creierului, Diana a oferit informații care au depășit nivelul meu de cunoaștere.  Iar informațiile pe care le-a transmis s-au lipit în mod magic în mintea mea, pentru că ea a pornit discursul cu răspunsul la “de ce?”. Acel răspuns care mie îmi lipsea.

S-ar părea că rolul adolescenței nu e de a tortura părinții sau adulții din preajma lor. Sau nu e rolul principal. 🙂 Diana ne-a oferit un pic de istorie. Privind în trecut, pe când viața era mult mai scurtă, iar adolescența era mijlocul vieții, rolul rebeliunii împotriva modelelor parentale, rolul respingerii a ceea ce este familiar este acela de a pregăti tânărul adult pentru viața în care va porni desprinzându-se de familie, de trib.

Însă cu aceeași biologie de-atunci, adolescența surprinde copiii noștri…în liceu. Deși creierul și corpul lor îi pregătesc pentru una, contextul social le impune altceva: locuit cu părinții pentru încă ceva ani, performanțe academice, întemeierea familiei proprii peste mult timp față de vârsta adolescenței.

În această perioadă, spune Diana, creierul este similar cu al unui depresiv, caută febril plăcerea, noul, neobișnuitul, compania semenilor pentru validare și siguranță. Da, acum gașca are 70% importanță în viața copilului nostru. Să mai adăugăm interesul sexual, și el programat genetic? Sau lipsa de pregătire a părinților pentru a le fi alături copiilor pentru a descrie perioada tumultoasă pentru ambele tabere? Cum să facem față acestei perioade?

Diana ne îndeamnă să nu uităm răspunsurile la întrebarea Mirelei. Copiii sunt soare, viață, bucurie, chiar când ne trântesc ușa în nas și ne spun că ne urăsc!

Și să ne alegem cu atenție bătăliile și de partea cui suntem. Să folosim influența, nu controlul. Să fim blânzi și empatici.

Cuvintele pe care le adresăm copiilor noștri acum sunt înregistrate de creierul aflat în profunde transformări și poate fi confundat cu propria imagine de sine.

Totodată, suntem încurajați ne amintim de efervescența trăirilor emoțioanale de la această vârstă. Nu se vor mai întâlni niciodată cu asta! Și să ținem “dușmanul” aproape! (gașca, prietenii copilului) 🙂

IMG-3948

(notițele mele pe parcursul discursului Dianei)

Oana Moraru

Discursul Oanei a fost împărțit în 3 idei mari:

  • copiii nu sunt de vină!
  • lucrez încet în adâncime, dar nu scad performanțele academice
  • copiii nu sunt în clasele noastre, sunt în câmpul nostru energetic!

Oana argumentează că cei mici au în mod natural dorința de cunoaștere, de a ști, de a evolua. Iar când în școală, copiii nu “vor” să învețe este pentru că “au paharul emoțional gol”. Asta se întâmplă din cauza adulților care nu au abilitatea de a fi prezenți, vii, în viețile copiilor sau din cauza progamelor școlare, distribuite invers față de nevoile și posibilitățile de dezvoltare ale celor mici. Este dat exemplul grădinițelor care subestimează copiii și care nu pun accent pe dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului, sau al școlii primare, care folosind note, încurajează comparația, la o vârstă când se formează stima de sine. (care se va fonda pe comparația cu alții și pe centrarea pe rezultat)

Apoi, spune Oana că dacă am lasa-o mai moale cu comparațiile și cu perfomanțele academice la vârste timpurii, am face loc pentru o evoluție naturală, mai înceată, dar  care își va demonstra eficacitatea ulerior. După ce copilul a dobândit bazele pe care se poate face aceasta. Și ea dă exemplul copiilor împinși de la spate, care sunt notați excelent pentru început, dar care pe final de ciclul gimnazial se pierd, scad.

Tot în acest context Oana subliniază această idee atât de simplă: ca în primii ani să ne concentrăm pe starea de bine a copilului. Iar apoi vor apărea rezultatele, performanțele. “Nu devii competitiv când ai luat șuturi devreme, ci când ai avut timp să te simți bine”.

Pe final, Oana pune accent pe relație. “Esți acolo pentru a fi partener. Evidențiem greșelile, dar nu intoxicăm cu ele. Greșelile sunt ok. Ele se semnalează cu zâmbetul pe buze.”  Cei mici învață conectându-se la energia noastră emoțională. “Facem educație cu ei acolo, în câmpul nostru energetic.”

Gaspar Gyorgy

Dacă ar fi să rezum discursul lui Gaspar la câteva cuvinte, ele ar fi:

“Nu inima ne poartă, ci ce am învățat în copilărie despre iubire.”

Gaspar susține că în relațiile de cuplu, oamenii se bazează în mod automat pe un model întipărit în subonștientul nostru în primii ani de viață. Uneori numim acest model “intuiție” , “inima” sau acea voce interioară care ne face să credem că o persoană este perechea potrivită nouă. Ca să demonstreze cum intuiția nu poate fi folosită în situații delicate de viață, Gaspar ne amuză cu întrebarea: “de ce nu folosește un chirurg sau un pilot intuiția pentru a face ce are de făcut?”

Răspunsul neformulat este: pentru că intuiția este posibil să fie primul pas, restul este pregătire.

Iar pentru relații personale nu ne pregăște nimeni. Însă o putem face. Folosind creativitatea, imaginația și simțul umorului. Și privind la celălalt ca la un copil. Dincolo de corp, spune Gaspar,”există un copilaș care este singur, căruia îi este frică și care nu știe cum să se poarte”.

Iubirea este dovada supremă de educație. Într-o relație de cuplu, fiecare este pe rând educator și educat. Relația de cuplu este locul unde ne putem vindeca, unde putem crește. Dacă se acționează cu blândețe, cu umanitate. Nimeni nu se schimbă înainte e a se simți acceptat și în siguranță. Este nevoie de comunicare,  să discutăm despre emoții., de implicare din ambele părți și mai ales să reedităm poveștile cu care venim din copilărie. Așa cum învățăm regulile gramaticale pentru a vorbi corect, să învătăm regulile ce ne vor permite să vorbim limbajul iubirii.

Lecția merită învățată! Pentru că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieților noastre.

De la Andreea Esca și Adrian Hădean nu am plecat cu caiețelul plin de notițe la care să meditez mai târziu. Dacă ceilalți invitați apelau la studii, știință și reflecție, Andreea și Adrian au fost pur și simplu efervescenți.

Am râs în continuu si ne-am delectat în timp ce am ascultat povestiri și istorisiri personale despre carieră, profesionalism, pasiune, împărțirea între calitatea de părinte și carieră, ascultarea intuiției, importanța sprijinului oferit acasă, alegeri, oameni, relații.

Ca să exemplific, Adrian Hădean își descrie copilul ca pe “animalul ăla mic care a venit în casa nostră și seamănă cu Băsescu” iar Andreea, un guru în materie de stil acum, s-a analizat stilistic împărtășind cu publicul o poză de pe vremea părului similar coamelor de leu și a puloverelor din mohair mov! 🙂

Concluzie:

Evenimentul a fost fabulos!

Am plecat cu un pachet consistent de informații, povești, destăinuiri, emoții, sfaturi, trăiri autentice, recomandări, multă inspirație și energie pe care le voi folosi cu siguranță exact așa cum spune tema evenimentului: pentru o viață de calitate.

Mi-a plăcut că vorbitorii au respectat timpul alocat lor, că s-a respectat orarul propus inițial și sesiunea de întrebări pusă la final, oferind astfel posibilitatea celor ce nu mai doreau sau putea să participe să se retragă fără a fi pierdut discursul cuiva.

Felicitări pentru inițiativă și atenția la detaliile organizatorice! A fost un eveniment excelent!

P.S. Pentru a fi corectă, am să semnalez totuși că spațiul s-a simțit micuț pe alocuri, scaunele fiind prea apropiate în sală, iar în pauze ne-am cam înghesuit pe culoare la cafea și cărțile editurii Curtea Veche. Pentru ca evenimentul să fie un adevărat regal, singurul lucru care mai poate fi ajustat este acesta.

Abia aștept ediția de la anul! 🙂

IMG-3885

(la pauză ne-am oferit o panoramă a orașului surprinsă de la etajul 21 al Intercontinentalului)

Advertisements

Constituirea de tabere este începutul dezumanizării iar empatia antidotul și baza unei societăți care reușește ÎMPREUNĂ

 

66819273-0-240(foto: humanitas.ro)
Citind cartea “Creierul – povestea noastră” de David Eagleman dau de niște pasaje care mi se par foarte relevante în contextul actual.
În linii mari, cartea prezintă cum identitatea noastră este dictată de interacțiunile neuronale ale creierului nostru și cum ele la rândul lor sunt modelate de atâția factori. Unul dintre care: societatea. Pe parcursul mai multor pagini, David argumentează și exemplifică cum că ființele umane sunt eminamente sociale, ce grozăvie e în asta, cum ne modelăm unii pe alții, că este în natura noastră să fim empatici, cooperanți.
Iar apoi este explorat reversul medaliei și aici apărea exemplul atrocităților comise în Sarajevo, când până-mai-ieri-vecini s-au ucis între ei. Cum este posibil așa ceva? Dincolo de contextul politic, istoric, economic există o explicație științifică, ce se bazează pe felul în care funcționează creierul uman.
Pornind de la premisa demonstrată deja cum că oamenii sunt ființe sociale ce au evoluat așa de mult doar datorită colaborării dintre ei, cum de se mai discută astăzi de genocid?
În cadrul unui experiment, le-au fost arătate unor subiecți conectați la un scanograf filmulețe cu imagini ce prezentau o palmă atinsă fie de un băț de curățat urechea, fie străpunsă de un ac de seringă. Reacția la durere a fost de activare a propriului centru al durerii pentru privitor.
Apoi, acelorași mâini li s-au adăugat etichete ca: creștin, ateu, musulman etc. De data asta, participanții au manifestat empatie mai mare față de grupul de care ei înșiși aparțineau. O simplă etichetă te distanțează față de durerea simțită de cineva!
Însă cum se ajunge la genocid?
Tot un experiment a evidențiat faptul că creierul percepe și cataloghează în mod eronat anumite persoane ca aproape aparținând de categoria “obiecte”. De exemplu, oamenii străzii, sau cei ce se droghează. Creierul îi dezumanizează aproape pentru a nu fi nevoit să suporte disconfortul provocat de faptul că nu facem nimic pentru a îi ajuta.
Această proprietate neuronală este folosită adeseori în propaganda politică pentru a dezumaniza oamenii, pentru a îi separa, pentru a îi învrăjbi unii împotriva altora, fapt ce este predecesor celor mai crude comportamente umane.
***
Jane Elliot, o profesoară din SUA, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King, a realizat un experiment în clasa ei cu scopul de a oferi experiența discriminării elevilor ei. (care erau în clasa a IIIa)
În ce consta experimentul?
A invitat elevii cu ochii albaștri să se comporte pentru o zi ca superiori ai elevilor cu ochii de culoare închisă. Aceștia au purtat un guler care le indica statutul inferior.
Elevii etichetați ca “superiori” au profitat de ocazie și au fost insuportabili: au folosit apelative discriminatorii, au manifestat atitudini superioare etc.
eye-1030343_1280
(foto: pixabay.com)
A doua zi, rolurile s-au schimbat oferindu-le celorlalți posibilitatea să persecute la rândul lor.  Copiii s-au jigit, s-au certat, s-au lovit.
Această experiență le-a permis elevilor să testeze pe propria piele cum e să faci parte din ambele categorii, să fii pe rând persecutat și persecutor, cum e să participi la un joc cu reguli nedrepte și să te supui unor concepte fabricate care separă, modifică comportamentele în sensul negativ.
Copiii au mărturisit că parcă le-au fost furați prietenii. Atunci când au fost persecutați au spus că s-au simțit ca niște câini în lesă, ca într-o pușcărie. Au simțit furie, nedreptate, insignifianță. Iar profesoara lor a concluzionat că a remarcat cum niște elevi cooperanți și prietenoși au fost transformați în 15 minute în niște persoane capabile de discriminare și nedreptate.
Interesant la experiment este și alt lucru: nu doar că o reuniune peste o decadă a dovedit că acei copii de clasa a III a s-au transformat în adulți ce au manifestat ulterior un comportament tolerant, dar, în timpul testelor aplicate pe perioada experimentelor, elevii catalogați ca inferiori au luat note mici și au avut performanțe academice scăzute, iar cei catalogați ca superiori au luat note mari, iar, după experiment, notele lor au crescut și s-au menținut acolo.
Însă Jane Elliot susține că nu își dorește ca experimentul să fie folosit asupra elevilor pentru că pot fi foarte ușor răniți, iar ceea ce ar prefera at fi ca nevoia de replicare a acestui experiment să dispară.
Filmarea de la a treia punere în scenă a experimentului, de la reuniune și folosiri ulterioare ale sale aici: https://www.youtube.com/watch?v=nmXr-rC5F-4&frags=pl%2Cwn
***
Relevanța pasajelor din cartea lui Eagleman și experimentul lui Jane Elliott este dată de faptul că exact asta văd întâmplându-se acum la noi. Ne sunt servite tabere, dușmani și pericole care mai de care, sunt create diversiuni pentru a ne lua atenția de la lucrurile cu adevărat importante – educația, sănătatea, contextul politic etc, suntem asmuțiți unii împotriva celorlalți în timp ce fapte condamnabile se doresc trecute cu vederea și vinovații scoși basma curată.
Taberele insuflate sunt ba PSD-iștii, ba sorosiștii, fie statul paralel sau corporatiștii, pensionarii, jandarmeria, comuniștii, protestatarii, homosexualii și tot așa. Iar creierele noastre, făcând ceea ce sunt concepute să facă, detectează pericolul și îl vor eliminat. Consumăm energie și timp căutându-i pe cei ca noi și pe cei “diferiți” de noi pentru a ne feri, pentru a combate, pentru a înfrânge, a convinge pe “ceilalți” de eroarea în care se află și a ne întoarce la starea de lipsă de pericol. Însă efortul pare că nu se mai termină. Zi de zi apar noi pericole, noi tabere, noi eforturi necesare pentru a ajunge la starea de bine. Acesta nu pare drumul cel bun.
În mod și mai interesant, tot în această carte este sugerat și antidotul la problema etichetărilor, categorisirilor și împărțirii în tabere: reîntoarcerea la empatie. Căutarea acelei punți care unește oamenii, ce trece dincolo de scăpările funcționale ale creierului și ne aduce pe terenul de siguranță al emoțiilor care unesc.
Constituirea de tabere este începutul dezumanizării. Să ne amintim experimentul. Atunci când palma avea etichetă, empatia era crescută doar pentru grupul de care aparții. Suferința celor din grupul “celorlați” nu ne atinge așa pregnant. Iar creierele noastre sunt făcute să tindă către cei cu care ne asemănăm.
***
Întrebarea este atunci: ce asemănări căutăm? Partidul cu a cărei doctrină rezonăm, nivelul de trai, religia în care credem, slujba, interesele?
Sau poate am putea să dăm deoparte taberele insuflate de alții și să căutăm acele similitudini profund umane, emoțiile și aspirațiile pe care le trăim cu toții cum sunt: nevoia de a trăi în siguranță înconjurați de oameni dragi, nevoia de bunăstare, cea de recunoaștere a valorii pe care viața noastră o aduce acestei lumi, nevoia de oameni permanentă în viața tuturor? Suferința, empatia, dorința de a ajuta?
Grupul de care aparținem nu este un partid sau o grupare protestatară – ci populația totală a țării sau chiar umanitatea per total! Și din orice tabără ai face parte, în funcție de orice criteriu folosit pentru separarea noastră, adevărul e diferit de pericolele și taberele ce ne sunt servite permanent: zi de zi punem împreună umărul la mersul lucrurilor. Suntem împreună în asta. Suferim împreună. Muncim împreună.
Acest ÎMPREUNĂ ne este salvarea dragilor și un licăr mic de speranță îmi apare care-mi spune că suntem pe drumul cel bun: comportamentul protestatarilor de pe 10 august a demonstrat o umanitate extraordinară în acele condiții năucitoare, rezultatul referendumului poate fi un indicator al toleranței care există în noi, exact acea empatie care trece dincolo de granițele imaginate ale taberelor, ale etichetelor.
Iar cazul recent al Roxanei, fetița care visa la carne cu pure și reacția oamenilor demonstrează că mergem dincolo de a vedea când celălalt suferă, ba chiar ne unim forțele pentru a îl ajuta! Posibilele prejudecăți, plasarea vinei, etichetele au fost date toate la o parte și au făcut loc acelei emoții care conectează, grijii dezinteresate pentru un străin, motivației de a ajuta, de a clădi împreună.
Iar dacă ar fi să îmi doresc ceva este să trăim în această stare permanent. Acea stare în care știm că suntem conectați. Că împreună putem face diferența. Că grija pentru celălalt, comunitatea care se adună pentru a restabili normalitatea și echilibrul în viața unora, altora sau a majorității trebuie să devină permanente, constante pentru a pune bazele unei societăți în care ne vedem și ne tratăm unii pe alții așa cum suntem: oameni.

Cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât pe ale noastre, nu ei au nevoie în primul rând de terapie, dezvoltare personală și cursuri, ci noi, adulții

Printre cvasicunoscutele legi ale psihologiei și educației există aceea care spune că mediul în care un copil se dezvoltă în primii ani de viață este extrem de important în devenirea lui. Cu alte cuvinte, un copil va fi reflecția a ceea ce i s-a oferit: siguranță, bună creștere, atenție, afecțiune, sprijin sau opusul lor. Acestea se vor reflecta în comportamente specifice care vor varia în spectrul negativ de la absență, apatie, agresivitate, oscilare între mai multe comportamente negative și vor ajunge în cadranul pozitiv până la atenție, cooperare, disponibilitate, echilibru etc.

Date fiind acestea, mi se pare uimitor cum:

  • Nu vorbim aproape deloc despre asta!

Să fii părinte, îngrijitor sau tutore este printre cele mai dificile și complexe procese! Dificultatea și complexitatea vin tocmai din faptul că nu se face mecanic, fără a ți se clinti un fir de păr și având toate datele din start. Dimpotrivă. Treaba este umană, necesită implicare, dăruire de sine și cunoștințele teoretice par să pălească în fața situațiilor de viață.

Pe lângă asta, știți vorba aia a Maicii Tereza? „Pacea începe acasă”? Nu e doar filosofie. Este certitudine. De mediul de creștere al unui copil depind sănătatea sa fizică, starea sa emoțională, rata de succes în viață, nivelul veniturilor ulterioare și tendințele spre consumul de alcool și droguri. Și da, la o scară mai largă, pacea unei comunități.

Două motive care te-ar face să crezi că îngrijirea copiilor ar trebui să fie prioritatea oricărui guvern întreg la minte. Doar prin îngrijirea corespunzătoare a copiilor de azi se pot elimina sau reduce comportamente ulterioare agresive, destructive sau chiar criminale. Adică în 20 de ani poți scade rata criminalității, costurile cu sănătatea și cu întreg sistemul social.

Însă, surprinzător sau nu, acest aspect nu primește atenția ce i se cuvine.

Iar ca urmare, sprijinul primit de adulții ce cresc sau îngrijesc copii, îndrumarea, educația specifică sunt aproape egale cu 0! (nu mai zic de cele dinainte de a avea copil). De parcă se transmit toate acestea odată cu genele părinților. Sau de parcă celebra gură a lumii ni le va insufla pe parcurs. (acea gură care se contrazice la fiecare pas – ba înfășoară copilul, ba lasă-l să respire, ba suflă-i în ceafă, ba lasă-l să se descurce)

Ca urmare, fiecare face după cum îl taie capul, după cum i se pare sau după ce cărți a mai citit lăsând loc convingerilor personale, zvonurilor, fricilor să țină loc de știință sau bun simț.

În acei primi ani de viață, cei mai vulnerabili, care pun baza evoluției ulterioare a copiilor este nevoie să recunoaștem că adulții, părinții au nevoie de sprijin și momentan nu îl primesc. Și faptul că  nealocând importanța cuvenită acestui subiect, determină consecințe peste generații.

Dacă vrem să evoluăm ca societate, următorul pas este să sprijinim adulții care cresc, educă sau sprijină copii: părinți, îngrijitori, dascăli. În primul rând să se legifereze alb pe negru ce înseamnă îngrijirea corespunzătoare. Nu, îngrijirea nu e o artă, lăsată la interpretarea fiecăruia. Este știință înainte de toate care funcționează cauzal: un anumit comportament al îngrijitorului va produce anumite urmări asupra copilului.

Îngrijire nu înseamnă „eu l-am făcut eu îl omor”, sau  „eu sunt adult, eu știu, nu vreau să aud nici pâs”.

Iar apoi, să se facă treaba. Adulții să fie educați, sprijiniți, îndrumați permanent.

  • Suntem atât de ipocriți noi, adulții!

Reluând ipoteza de mai sus, cum că adulții sunt cei ce creează mediul în care crește și se dezvoltă un copil, există un moment când devenim subit orbi și nu vrem să vedem adevărul până la capăt: copiii nu au problemele lor, ele sunt ale noastre!

Vorbim așa des despre “copii cu probleme de atenție”, “copii agresivi”, “copii neascultători” etc. și rareori spre 0 despre contextul din care provin, despre adulții care i-au adus în acest fel! Copiii sunt doar un simptom al problemelor adulților care îi îngrijesc! Însă pare că nu suntem pregătiți să vedem această corelație. Ne mulțumim să ne rezumăm la copii. Ne oprim doar asupra comportamentelor pe care le observăm la cei mici.

Alocându-le copiilor diagnosticul, tot pe ei căutăm să îi tratăm, în cazul în care se întâmplă chiar și asta: terapie, dezvoltare personală, cursuri peste cursuri.

Atașându-le copiilor eticheta, îi rupem de o poveste pe care nu au scris-o. Le tăiem șansa de a o scrie vreodată altfel de cum le-a fost scrisă. Copilul sărac va ajunge adult sărac, copilul educat adult educat. Sau „ce iese din pisică șoareci mănâncă”. Cam așa, nu?

Putem să avem tăria de caracter pentru a recunoaște că cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât problemele noastre? Că nu ei au nevoie de terapie, dezvoltare personală și cursuri. Ci noi. NOI! ADULȚII!

Cunoaștem cu toții cazuri de părinți care spun: “copilul meu nu se dezlipește de tabletă”, dar persoana în cauză poate fi văzută rareori despărțindu-se de gadgetul propriu multimedia, sau poate i l-a oferit de atâtea ori încât a devenit normalitatea. Alții spun: “copilul meu are o perioadă proastă” fără vreo secundă să își recunoască măcar sieși că de fapt “eu sau familia avem o perioadă proastă”. Și caută să trateze copilul, să îl îmbunătățească, să îl repare.

Știu că majoritatea părinților sau adulților care îngrijesc (își) iubesc copii și le vor tot binele din lume. Însă prea puțini sunt gata să își recunoască oglindirea în copilul din fața lor. Mai ales oglindirea problemelor, dezechilibrelor.

Aici începe ipocrizia. Când îi ceri celuilalt să se schimbe pentru a fi mai bun, dar tu nu o faci. Când celălalt are o problemă, uite-o, e evidentă, tocmai ce ai enunțat-o, dar tu nu, nu, nu!

De parcă adulții sunt acești zei de necontestat, care le știu pe toate, sunt de neatins, nu acceptă critică sau ajustare. Iar cei mici bagă la cap. „Așa voi face și eu când voi fi mare”.

Copiii nu ascultă cuvinte, ei imită, însușesc automat comportamentele adulților model din viețile lor.

Poate nu e spusă de-ajuns de des afirmația, dar dincolo de îngrijirea copiilor, părintele sau îngrijitorul are această responsabilitate: de a modela copiii.

Prin cine suntem noi ca oameni îi modelăm pe cei mici. Cine e gata să se vadă în copilul său? Să vadă ce a copiat cel mic de la sine? Ce și-a însușit din mediul de îngrijire în primii ani de viață?

  • Schimbarea va veni de la adulți

Adulții determină mediul în care cresc copiii și modelează comportamentul și caracterul celor mici. Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la rezultat (acele probleme pe care le tot transferăm copiilor) este cazul să umblăm la ingredientele care îl produc – adulții – și nu la copii. Are sens?

În exemplul de mai sus, problema e „copilul stă prea mult pe tabletă”. Dacă vrem să producem o schimbare, nu ținem predici copilului, îl pedepsim sau alte grozăvii, ci ne adresăm adultului. El este cel care a permis și întărit acest comportament. Copilul se va adapta. Iar în exemplul cu „copilul meu are o perioadă proastă”, similar, copiii nu prea sunt doborâți de plata ratelor și a chiriei. Perioada proastă le-a fost indusă. Este necesar ca adulții să devină prezenți, deschiși și flexibili în a își accepta rolul.

Vorba cântecului: „I’m starting with the man in the mirror, I’m asking him to change his ways”. Este nevoie să privim spre noi și să recunoaștem că nu primim suficient sprijin legat de îngrijirea copiilor, cât e de greu, că nu suntem perfecți iar uneori o dăm în bară. Avem constant nevoie să ne ajustăm pe noi înșine, iar asta nu e semn de slăbiciune, ci dimporivă, de putere și curaj. Când noi adulții, vom fi în regulă, nu vor mai exista copii cu probleme de atenție, agresivi și neatenți. Când noi suntem autentici și echilibrați, așa sunt și cei ce ne copiază.

(în întreg articolul, mă refer la copiii ce sunt în preajma primilor 7 ani de viață, când mediul familial și cel de îngrijire constituie modele de comportament pentru ei)

 

 

 

La UnlimitU am avut ocazia de a îi asculta pe Gaspar Gyorgy și Mirela Oprea vorbind despre importanța relațiilor și a visurilor

IMG-3280

Atunci când  e vorba de dezvoltare personală ciulesc urechile și interesul meu crește instant. Sunt pasionată de acest domeniu, citesc articole, cărți și particip la evenimente la noi în țară, dar și pe afară.

Așa că am fost entuziasmată să accept propunerea Ancăi Haldan de a fi partener media al primului summit de dezvoltare personală din România – UnimitU- și abia așteptam evenimentul în sine.

Încă de la început, din lista lungă de vorbitori mi i-am ales pe aceia pe care urma să nu îi ratez:

  • Gaspar Gyorgy, a cărui carte “Copilul invizibil” m-a adus pe mine mai aproape de mine și pe care îmi doream neapărat să îl văd pe viu, mai ales după ce apropiați de-ai mei îl văzuseră și fuseseră cuceriți total;
  • Mirela Oprea, ale cărei articole pe republica.ro sunt un amestec așa bine proporționat de informații prețioase, dure uneori, demotivante în aparență, dar care prin filtrul firii ei calde și optimiste se transformă în speranță, în soluții, în șansă de a evolua sau motiv pentru reflecție;
  • Florian Colceag, renumitul antrenor de genii, pe care tot la fel, deși îl urmăresc și admir nu am reușit să îl văd pe viu până acum;

Pentru că evenimentul a însumat peste 16 ore de discursuri și interacțiuni, am să relatez exact despre momentele care m-au impresionat cel mai mult.

  • Gaspar Gyorgy, pe care l-am zărit strecurându-se tiptil cu un ghiozdan în spate, înainte de a vorbi publicului, la standul celor de la editura Curtea Veche, de unde am plecat cu cele mai recente lucrări ale lui “Mindfulness urban” și “Revoluția iubirii” alături de un autograf și fotografie cu el!

IMG-3330

Deși părea că nu e în largul lui alături de două admiratoare entuziasmate de a-l fi întâlnit ( eu și colega Bianca), în momentul când a pășit pe scenă și a început să vorbească publicului, a scos la iveală pe Gaspar cel care se simte bine în largul lui pe teritoriul în care este expert: relațiile, psihologia umană, starea de prezență conștientă.

Gaspar are un fel de vorbi, blând și explicativ. Te face să te simți un prieten de care îi pasă și căruia îi explică, îi argumentează, îi dă exemple și cu care face glume. Totul pentru ca tu să poți accepta mai ușor adevărurile pe care le enunță. Unele dintre ele, foarte neplăcute.

Prezentându-se ca un “reparator de relații” Gaspar a vorbit cu patos despre importanța lor în viețile noastre. Ba chiar a fost acceptată și terminologia de inteligență relațională. Apoi, sunt precizate câteva caracteristici ale relațiilor: cum ele sunt vii, ca și oamenii care le formează și la fel de imperfecte, cum oamenii sunt făcuți pentru a trăi în relații iar studiind relațiile ne putem îmbunătăți viața.

Precizând că dintre toate relațiile, marea sa pasiune sunt cele de cuplu, Gaspar ne oferă lista celor patru “cavaleri ai apocalipsei”,  care aduc degradarea armoniei dintre parteneri: critica, defensiva, disprețul și împietrirea. Pe lângă explicații și exemple care să ne facă să înțelegem ce sunt și când apar, ne este oferit și antidotul: critica își găsește nașul cu asumarea propriilor nevoi, defensiva este domolită de asumarea răspunderii pentru contribuția la ceva ce nu merge, disprețul se diminuează cu apreciere și admirație iar împietrirea prin înfruntarea emoțiilor negative.

IMG-3308

Spre final Gaspar aduce un alt concept în atenția publicului: prezența noastră conștientă în clipa de față. Sau “mindfulness”, pe engleză și mai pe scurt. Însă e mult mai ușor să definești sau să traduci termenul decât este să îl pui în aplicare. Pare-se că 47% din timp, mintea umană este ancorată fie în trecut, fie în prezent. Motivul din spatele acestui fapt este creierul nostru care debitează până la 60 000 de gânduri pe zi, dintre care 80% sunt negative iar 95% repetitive. Slujba creierului nostru este supraviețuirea, tendința lui naturală este de a observa lucrurile ce ar putea fi un pericol pentru noi. Dacă ne dorim să fim prezenți, lucrul nu va veni de la sine și ne putem folosi, de exemplu, de exerciții de respirație conștientă care rup șirul gândurilor și ne aduc în clipa de față.

După ce l-am ascultat pe Gaspar am rămas cu explicații, cu o anumită claritate dar și întrebări și dorința de a-l asculta din nou. Avuseseră dreptate cei ce l-au auzit vorbind care spuseseră că e fascinant atunci când vorbește.

“Relațiile sunt un fel de moștenire pe care o transmitem mai departe”

***

Mirela Oprea: Management de visuri

a56a4cf7-89c3-453c-b460-07ff28db4ea4

Mirela se prezintă cu un zâmbet larg drept “manager de visuri”. Iar apoi completează că este o slujbă creată chiar de ea, iar pe fișa postului, creată tot de ea, apare: să întrebe oamenii ce visuri au, să îi ajute cu răspunsurile iar odată astea lămurite, să ajute și cu primii pași pe drumul spre realizarea lor.

Folosindu-se de citate din Alice în Tara Minunilor, de deducții logice și maxime de bun simț, dar mai ales de știință, Mirela ne argumentează importanța definirii visurilor: creierul nostru are rolul de a ne ține în viață, așadar mintea noastră mai degrabă este preocupată de negativ, de ceea ce nu vrem să se întâmple. Însă tot creierul nostru are o însușire pe care o putem folosi în avantajul nostru: el nu face diferența dintre o imagine provenită de la stimuli reali sau o imagine produs al imaginației. Pentru el, ambele imagini sunt “reale”.

Este dat exemplul elocvent a două grupuri cărora li s-a cerut să învețe o succesiune de note la pian. Un grup a exersat până a învățat, iar grupul celălalt a exersat mai puțin, concentrându-se pe imaginație mai mult, exersând mental în mare parte a timpului. Rezultatul identic- faptul că ambele grupuri și-au dus misiunea la bun sfârșit demonstrează exact acest lucru: că creierul nostru nu face distincția, iar sinapsele s-au format în ambele cazuri.

Iar acest lucru devine foarte important atunci când e vorba de a ne defini visul, în cât mai multe detalii posibile: cum va fi, cine va fi acolo, cum vom fi îmbrăcați.

Această imagine aievea pentru creierul nostru va declanșa un conflict intern între cum stau lucrurile acum și cum stau în imaginația noastră. Pentru că acest conflict este văzut ca un pericol, creierul va merge mai departe pentru eliminarea lui și va dispune de resurse care duc la aplanarea conflictului, adică la realizarea visului: crește dorința de a duce obiectivul la bun sfârșit, crește concentrarea, se activează filtrul prin care vom percepe ca semnificative oportunitățile ce ne duc mai aproape de realizarea obiectivului.

Fascinant, nu?

Apoi, Mirela aduce iar știința în folosul împlinirii visurilor, pentru a sublinia că este demonstrat științific că optimismul este contraindicat obținerii de rezultate și că ce funcționează cu adevărat este să luăm obstacolele în calcul de la început, astfel pregătindu-ne pentru a le face față.

Mai apoi, după ce formulăm care e visul și care sunt obstacolele, suntem îndemnați să facem primul pas. Acel pas “ridicol” de mic. De ce ridicol? Tot știința ne răspunde: pentru a păcăli amigdala, răspunzătoarea de răspunsul la posibile amenințări, că nu dorim să facem o schimbare uriașă, care este văzută ca un pericol pentru un creier al cărui scop este supraviețuirea și eficiența energetică.

Mi-a plăcut introducerea unei subtilități. Nu contează doar să visezi și să îți cunoști visul. E importantă și mărimea lui și care e visul următor. Mirela ne-a povestit cum o fată, Mădălina, care cerșea la metrou și cu care s-a împrietenit, avea visul de a avea o casă. Când (cu implicarea Mirelei și a unei comunități întregi) visul s-a împlinit, Mădălina s-a întors la cerșitul la metrou. Pentru că atât a știut ea să viseze…(povestea a fost documentată de DOR și se poatea asculta în podcastul “Satul Mădălinei”)

Și, timpul s-a scurs.

Am rămas impresionată de cât de bine se pot amesteca un zâmbet larg, o eleganță franțuzească, știința și visurile cele mai îndrăznețe. Și am mai rămas cu o mare dorință de a participa la unul dintre atelierele Mirelei de Dream Management, acelea care durează 4 ore și care se uită la visuri cu lupa, pentru a te duce mai aproape de ele.

Cum a fost evenimentul per total?

Deși am fost prezentă la aproape 75% din el, am ales să povestesc doar despre acești doi vorbitori care m-au impresionat peste măsură. Însă, marea lor parte au fost profesioniști dedicați, cu discursuri pline de conținut valoros.

Despre UnlimitU pot spune că mă bucur să-l văd concretizându-se, știind de unde a pornit: o inițiativă timidă a unei tinere pline de visuri. Și mai știu și ce eforturi au fost în spatele organizării lui. Pe care nu pot să nu le apreciez.

Am văzut un public dornic, care a făcut mari eforturi pentru a fi prezent acolo. Am văzut vorbitori atât de pasionați de domeniul despre care au împărtășit cu alții, am văzut eforturi, emoții, implicare. Ceea ce relevă faptul că era nevoie de un asemenea eveniment.

Mi-ar fi plăcut să văd un public mai numeros, pe măsura majorității vorbitorilor, care meritau multe urechi și mulți ochi cărora să li se adreseze. Pe viitor, este necesară o campanie de promovare serioasă. Dar și o selecție mai atentă a celor ce vorbesc, pentru a crea un nivel unanim de profesionalism.

Fiind însă la prima sa ediție, cu o echipă mică și experiență redusă în organizarea de evenimente de acest gen, au apărut și neajunsurile: vorbitori care nu au mai venit – printre ei Florian Colceag, care era pe lista mea,  lipsa fotografului, nerespectarea programului. Vreau să cred că organizatorii și-au însușit lecțiile și vom vedea la anul o ediție adusă la nivel de top.

Eu una sigur îmi doresc să merg!

P.S.: Am plecat cu tolba plină de cărți de dezvoltare personală (știu, o să cedeze rafturile bibliotecii!!)

IMG-3328