22 de momente amuzante alături de Tudor

813A7219.JPG
Acum 5 ani și-a făcut apariția în viețile noastre Tudor.

Ne-am pregătit pentru ceva și a urmat cu totul altceva, care ne-a depășit orice așteptări.
Azi aleg să privesc la amuzamentul, râsetele și bucuria pe care experiența asta le-a adus. Într-un carnețel am notat cele mai hazlii poante și momente alături de acest mic bandit.
Mai jos, 22 dintre ele.
***
(2 ani jumate)
Taică-su îl strânge în brațe când ajunge acasă și îl întreabă:
  • Unde vrei să te pup?
  • În bucătărie!
***
(3 ani)
Eu:
  • Cum erau îmbrăcați azi colegii tăi? (halloween)
  • Cu haine.
***
(3 ani jumate)
  • Spune-mi ceva roșu!
  • Culoarea.
***
  • Ce faci, Tudor?
  • Vorbesc cu iarba. O întreb ce face.
  • Și ce spune?
  • Nimic, că nu are dinți.
***
Ne jucam de-a navigatorii pe covor. Parchetul era apa, covorul barca și în apă erau balene de care ne feream. Zic:
  • Pe barca noastră nu poate urca nici o balenă!
  • Pentru că nu are scară?
***
Tocmai împlinise 3 ani și mâncam la Ikea. Îi zice lui Victor că mai vrea niște tort, ca la ziua lui, iar în aceeași secundă Victor se ridică să își mai ia niște șervețele.
Tudor:
  • Fără lumânări!
***
Aveam o discuție aprinsă cu el. Ne contrazicem cu clasicele ba da! ba nu!
La un moment dat, înainte să zic ba da, îmi taie vorba supărat:
  • Nu zice ba da! Încă nu am zis nu!
***
Se joacă ce se joacă cu taică-su fotbal în sufragerie.
  • Gata, Tudor, am obosit, gata cu fotbalul!                                                                         Peste 2 minute, într-o liniște sinistră, se aude dintr-un colț un plânset cu suspine și sughițuri:
  • Fooooooootbaaaaaaaal…!
***
Ajungem de la gradiniță acasă. În secunda doi, aud cuvintele mele preferate:
  • Mama, hai să ne jucăm fotbal!
Hotărâtă să-l refuz de data asta, zic că am găsit argumentul suprem:
  • Măi Tudore, știi tu vreo fată care joacă fotbal?
  • Da! Tu, mama!
  • …(fir-ar!)
***
Printre puținele dăți eu și Victor îl lăsăm pe Tudor singur în sufragerie în timp ce înfulecam repede ceva în bucătărie și vorbeam în același timp despre cum ne-a fost ziua. La un moment dat, auzim un plânset brusc și alergăm repede în sufragerie. Ne oprim în ușă când vedem că maimuțoiul s-a oprit din prefăcătorie și râdea de noi. 😛
***
  • Tudor, ai lovit pisica! Fii mai atent!
  • Și Ronaldo mai greșește!
***
Îl iau în brațe și îl strâng cu o secundă mai mult ca de obicei. Zâmbește ștrengărește și mă întreabă:
  • Ți-a fost dor de mine, mama?
***
Tudor:
  • E bine să saluți oamenii.
  • De ce zici asta?
  • Dacă îi saluți, se joacă cu tine.
***
Rebeca:
  • Tudor, ai fost la o doamnă să te tunzi?
  • M-a tuns mama, că și ea e o doamnă!
***
  • Ești iubita mea, mama!
  • Mă iubești când îți dau dulce, nu?
  • Te iubesc și când nu-mi dai!
***
  • Te dai bătut?
  • Nu, mă dau câștigător!
***
Eu:
  •  Și dacă nu facem cutare lucru, nu mai avem timp să facem cutare lucru…
Tudor:
  • Ce e timpul?
  • …!!! (it has begun)
***
În camera devenită sanctuar, cunoscută sub numele de baie, unde mă refugiez câteodată ca să mai scap de fotbal și lista infinită cu cereri, mâncam ciocolată pe furiș.
Tudor se sperie de ceva și dă buzna peste mine la baie.
Într-o secundă uită de frica lui și grija lui devine:
  • Ce mănânci aici, pe ascuns??? (busted)
***
(4 ani)
  • Tudor, ai dormit învelit?
  • Nu știu, că aveam ochii închiși.
***
Îmi cad lacrimi că e cald și îmi transpiră ochii!
***
Tudor:
  • Vreau iaurt, vreau iaurt, vreau iaurt!
  • Nu mai vreau să aud nimic care începe cu vreau!
  • Bine: dă-mi iaurt, dă-mi iaurt, dă-mi iaurt!
***
Tudor, foarte afectat:
  • Abia aștept să mă fac mare!
  • De ce?
  • Pentru că nu văd bine de jos!

 

813A7217.JPG
Advertisements

Nero, iubirea mea

Alături de câțiva dintre cei mai importanți oameni din viața mea, în noiembrie s-a născut una dintre marile iubiri ale vieții mele: Nero, câinele meu ciobănesc german.

Povestea noastră de iubire a început în 2008 când, ascuns pe bancheta din spate a unei mașini întunecate, mă privea cu acei ochi umezi un pui cât un zbeghi gras de ciobănesc german. Cadoul meu de Crăciun!
L-am ridicat cu o bucurie cum nu mai trăisem până atunci și l-am strâns în brațe, ca pe o minune pe care nu o merit dar totuși o primisem și așa de tare că mă temeam să nu-l strivesc.
Și-a făcut loc imediat în viețile și inimile noastre iar atunci când interacționam cu prietenii, după obișnuitul ce mai facem, urma întrebarea pusă cu o simpatie sporită: dar Nero ce mai face? (asta atunci când nu era cu noi)
Era o bucurie să vezi cum micul ghem se lungește, urechile se ridică una câte una, cum picioarele îi devin din ce în ce mai puternice, iar mobila și papucii cădeau victime ronțăielilor declașate de creșterea dinților. Să nu exagerăm! Asta nu ne bucura. Dar nici nu deranja prea mult.
Cu fiecare zi, el devenea parte din noi și noi din el.
La poveștile prietenilor noștri care aveau copii mici, poveștile clasice cu scutece urât mirositoare și nopți nedormite, noi replicam cu povești despre puiul nostru Nero, declansând sprâncene ridicate.
Ni se spunea: “o să aveți și voi copii și o să vedeți!”
Uite că a venit ziua și nu am văzut. Câinii noștri – avem mai mulți acum (și pisicile) sunt parte din familie!
Nu au fost dați afară, nu au fost abandonați sau neglijați odată cu apariția copiilor. Iar importanța lor în viețile noastre nu a scăzut.
Copiii trăiesc și cu un alt fel de tovarăși față de cei umani, pentru că îmi doresc să înțeleagă că există mai multe feluri de iubire pe lumea asta.
Iar uneori cea dintre un animal și un om o poate depăși ca intensitate, profunzime și frumusețe chiar pe cea dintre oameni.
Am trecut prin perioade foarte dificile, cu multe provocări, dar Nero a fost mereu alături de noi și noi de el.
Puritatea cu care ne privea Nero, ne spăla de orice grijă de pe lumea asta. Ghidușiile lui, deși ajuns adult, ne aminteau că viața nu are savoare fără un pic de joacă. Iubirea lui ne însoțea mereu, ocrotindu-ne.
Se uita în ochii noștri cu acea privire care îți zicea că e al nostru și noi ai lui. Fără discuții, negocieri, condiții.
Bucuria de a-l avea pe Nero era de nemăsurat. Și așa avea să fie și tristețea la dispariția lui.
Nero ne-a bucurat doar 6 ani. Apoi a contactat o boală, cu simptome mascate, care l-a luat de lângă noi în mai puțin de o lună de la primele semne de afecțiune.
Și deși au trecut câțiva ani de atunci, în care mă tot amăgesc spunându-mi că durerea va trece odată, asta nu se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este că îmi preocup mintea ca să uit.
Însă dacă vreți să mă vedeți cum plâng instant, pronunțati în preajma mea cuvântul Nero.
Iubirea acestui câine, privirea lui, prezența lui este ceva ce depășește înțelegerea mea, puterea de a îmi traduce în cuvinte, în sens, iar pierderea lui a lăsat un gol în sufletul meu pe care nu am să-l umplu niciodată.
Ceea ce știu cu siguranță e că Nero s-a simțit ca o binecuvântare. Acea minune pe care nu credeam că o merit s-a terminat așa de repede!
În ziua când a murit, am simțit că sunt mai puțin iubită. Mai puțin răsfățată. Că lumea e mai goală și anostă. Că porția mea de binecuvântare s-a micșorat subit.
Vorbind apoi cu un prieten drag, mare iubitor de câini și el, mi-a zis o vorbă așa de frumoasă, care m-a ajutat să închei perioada de suferință: “gândește-te, Arina, că Nero a fost așa norocos să fie câinele tău. Ați fost amândoi atât de norocoși, unul cu celălalt!”
Asta este până la urmă tot ce rămâne. Norocul de a fi savurat o bucată de viață împreună, de a fi fost unul pentru altul o binecuvântare.
Mă mai consolez cu un gând, poate naiv, dar mă ajută: că îmbrățișarea noastră, începută pe bancheta unei mașini, continuă și azi deși el nu mai este printre noi. Sper că știe cât de mult îl iubesc în continuare și ce bucuroasă sunt că a fost pentru 6 ani, cățelul meu.
IMG_0549

La mulți ani, mamaie!  Ce noroc pe mine să fiu nepoata ta!

IMG_0450
O privesc acum și imaginea pe care o păstrez despre ea nu se suprapune cu imaginea pe care o văd. Cu ochii minții văd o femeie mică dar vivace, cu o privire ageră și vorba calculată, ocupându-și mereu timpul cu ceva prin curte sau la câmp. În momentele de pauză, reflecta la ce fusese, plănuia ce va fi. Făcea un fel de curățenie în gânduri, punându-și întrebări, uneori antrenând pe cei din jurul ei în acest proces.
Prezentul îmi arată un trup firav și privirea care mă recunoaște din ce în ce mai rar. Doar glasul i-a rămas. Și vorba cu ritmul melodios, tonalitatea așa de sugestivă, ca-ntr-o poveste.
Doar de când o știu eu și a trecut prin atâtea: moartea soțului, traiul singură, împroprietărirea de după revoluție, tensiuni legate de pământuri, relații de tot felul cu sătenii. Însă a trăit mai mult de atât: trecerea printr-un război, comunismul, foametea, 3 nașteri, plecarea copiilor la studii, un accident, multă muncă și câte și mai câte.
Uimitor la ea mi s-a părut mereu cum deși oamenii au dezamăgit-o de atâtea ori, ea continua să îi privească cu blândețe și încredere, de parcă ar fi avut o scăpare de moment, dar își vor reveni eventual la normal. În mod constant, lipseau sape, coase sau altele de prin curte pentru că le dăduse împrumut vecinilor, care în mod aproape cert, urmau să le aducă înapoi stricate, sau deloc. La poarta ei au bătut mulți pentru ajutor, sprijin sau o vorbă bună.
Toți pisicii satului își găseau cuib la ea, iar animalele din ogradă aveau nume și personalitatea lor. Ea le vorbea adesea și ele îi răspundeau.
La fel de uimitor mi se părea cum privește așa de senină viața. Trecută prin atâtea, nu am văzut-o niciodată pierzându-și firea. Niciodată supărată. Cel mult încruntată uneori. Ba mai mult, păstra în orice situație o detașare înțeleaptă de parcă ar fi știut mai bine, ceva ce altora le scăpa, dar nu era treaba ei să spună nimănui ce e acel lucru.
Nu m-a mângâiat vreodată. Nu mi-a spus niciodată te iubesc. Însă am simțit mereu că e așa. Te iubescul ei era faptul că ne primea în casa ei, pe mine și pe sor-mea, ne hrănea, ne îngrijea, adăugându-și o grijă-n plus pe cap, pe lângă cele ale unei femei care trăia singură la țară.
Te iubescul ei era laptele cu griș care ne aștepta pe masă dimineața când ne trezeam. Sau faptul că nu ne-a pus niciodată să facem nimic, zicând că “nu ni se cuvine”. Nouă, fete de oraș!
Și ne mai arăta cumva că ne iubește. Nu a ridicat niciodată tonul la noi iar când mai făceam vreo drăcovenie, încrețea gura și ne atingea cu mâna apăsat, ca și cum ar fi vrut să puncteze ceva și zicea: “gugumanelor!” Iar noi deși ne amuzam de vorba caraghiosă, luam foarte în serios tonul vocii și băgam la cap să nu mai repetăm pe viitor.
Doar să fiu în preajma unui om cu o asemenea tărie de caracter, generozitate, viziune asupra vieții și oamenilor, mi-a oferit o bază solidă pe care să-mi formez propria personalitate, propriile concepții. Văzând la ea că nu se teme de nimic, m-a încurajat și pe mine să fiu curajoasă și să-mi înfrunt fricile. Un pic din viziunea ei asupra vieții și oamenilor am împrumutat și eu. Am furat din generozitaea ei. Iubesc ca și ea animalele și natura. Tot de la ea m-am contaminat cu dragul de a coase la mașină și pasiunea pentru grădinărit. Și probabil multe altele de care nu sunt conștientă.
Tata, fiul ei, îmi mai spune câteodată că “semeni cu mă-ta mare!” și deși el se referă la încăpățânare sau alte trăsături ce îl râcâie, eu o iau ca pe un compliment.
Este o mare bucurie să fiu asemănată cu ea. Și trebuie să recunosc, că uneori când privesc în oglindă zâmbesc când mi se pare că văd o sclipire din femeia vivace și ageră în mine.
Iar chiar și-acum mamaia încă îmi dă lecții. Deși nu ne mai recunoaște cel mai adesea pe niciunul și nu știe unde este, își păstrează stăpânirea de sine, prezența de spirit.
Dă cu mătura, își face patul, ne mai spune câte o povață sau cântec bisericesc învățat de la tatăl ei diacon sau ne întreabă din senin dacă am dat de mâncare păsărilor. 🙂
Iar cea mai grozavă treabă mi se pare că fără să știe cine suntem, ne zâmbește. Ceea ce mă face să cred că atunci când cunoștințele se dizolvă din creierul care ne joacă feste, mai rămân resurse la care putem apela: o inimă bună, dragul și încrederea cu care privești oamenii și viața.

Am mers la un concert Bosquito și am plecat cu o lecție despre cum se face muzică de calitate

Ei și iată-mă pregătind vizita la prietena mea din Iași. Îmi zice:
– “Eu mi-am luat bilet la Bosquito în Underground. Vrei să mergi sau renunț și facem altceva?”
 – “Mergem la Bosquito” zic și îmi trece rapid prin minte un licăr din ceea ce însemna muzica lor pentru mine acum mulți ani: energie, bucurie, savoare.
Trebuie să recunosc că nu știam la ce să mă aștept. Urma să îi văd pentru prima oară live, în timp ce de ei nu mai știam nimic de pe vremea când melodiile le erau difuzate pe la toate radiourile sau televiziunile muzicale.
La toate astea se adăuga și preconcepția pe care o aveam așteptând la coadă să intrăm în club:
“S-or mai fi prăfuit și ei, or fi lăsat-o mai moale cu muzica. Altfel de ce nu am mai auzit de ei toți anii ăștia? Probabil că o să cânte piesele de pe vremurile bune și cover-uri de pe la alții.”
***
Pe scenă am găsit o trupă pestriță în care se adunară: un cubanez, un american și 3 români de prin toată țara, uniți sub numele cunoscut deja de Bosquito. Pe Radu Almășan – solistul- îl știam și așteptam curioasă să-i aud vocea live.

 

This slideshow requires JavaScript.

Prima surpriză, cea mai mare și care m-a încântat nespus, avea să se producă de la primele acorduri. Preconcepția dinaintea concertului mi-a fost spulberată instantaneu!
Care prăfuire? Băieții ăștia nu numai că sunt mai proaspeți ca niciodată, dar pare că abia acum, după pauza lungă din afara țării și experiențele revelatoare atașate ei, și-au găsit identitatea, suflul, specificul, farmecul. Vremurile bune sunt astea de-acum, de fapt!
Muzica? Muzica produsă între timp de Bosquito, nu mai este toată o voie bună, suspine și amor, specifice mai degrabă anilor primei tinereți.
Experiențele trecerii prin diferite etape ale vieții și-au lăsat amprenta asupra melodiilor trupei. Iubiri eșuate, trecerea anilor, străinătatea, pierderea unor relații, viața într-“o lume șuie, întoarsă pe dos” sau altele asemenea au fost transpuse în piese încărcate de trăiri cum sunt regretul (“Puiule de om“), durerea (“Când îngerii pleacă“), nostalgia (“Întuneric în culori“), revolta (“Babylon“), admirația iubitei (“Frumoasa“), vulnerabilitatea (“Tu ești iubita mea”), complicitatea unei metropole (“București”), sau camaraderia (“Prieteni“).
Am fost dată pe spate de varietatea stilurilor împletite de băieți în piesele lor, uneori în aceeași bucată muzicală (vezi “Femeia”): rock cu pop, accente latino, balcanice și chiar hard rock pe alocuri. Și deși unele formații ocolesc piesele mai vechi, comerciale, care i-au făcut celebri atunci când stilul lor se maturizează, Bosquito le încorporează natural în playlistul lor, iar după “Pepita” sau “Pas cu pas” urmează fără probleme o piesă din albumele recente.
La fel de impresionată am fost de versurile pe care le auzeam pentru prima oară, de melodicitatea lor, profunzimea și sensibilitatea din spatele lor. Le ascultam și mă minunam de cât sunt de încărcate cu conținut, emoție, frumos.
45006802_2304712806266563_345770761685827584_o
Însă cea mai uimitoare pentru mine a fost vocea lui Radu. Nu doar că are acel timbru unic și inconfundabil, dar în câte feluri expresive se poate folosi de vocea aia! Când șoptită și suavă, când caldă și jucăușă, când răstită și obraznică sau de-a dreptul descătușată în acompaniamentul bucăților de hard-rock. Fără pierderi ale controlului sau gafări deși solicitările erau maxime, glasul îi sună live la fel sau mai bine chiar ca în piesele din studio. Cântând fără efort, umple perfect notele într-un fel care mi-a amintit de Freddy Mercury. UIMITOR! O voce așa versatilă și care transmite așa multe emoții!
Iar apoi, unde pui că este și un as în mânuirea chitării, cu care se joacă la fel de lejer cum o face cu vocea, în funcție de ceea ce vrea să transmită. Iar când pentru o secundă se desparte de chitară, e ca să scoată din buzunar o muzicuță la care cântă la fel de jucăuș! 🙂
Tot el este cel care ține publicul aproape, vorbindu-i, glumind, povestind și provocându-l la cântat și dans…ahem! sărit frenetic mai bine zis.
Am eu senzația că el e și capul răutăților în formație: de la compunerea pieselor, până la adunatul trupei și felul cum îi conduce în concert, cred că el e acel fir invizibil care dă forță și sens grupului. 🙂
Perfecționista din mine, atentă la detaliile care alcătuiesc întregul, a fost pe deplin satisfăcută de cum fiecare component al trupei s-a dedicat asiduu bucățicii sale și împreună au creat o atmosferă electrizantă în club.
Dincolo de toate aceste ingrediente care fac dintr-o trupă și o seară un succes, mai este ceva ce am perceput ca plutind în aer la concertul de la Iași: un mare-mare drag de oamenii cărora se adresează, amestecat cu o mare-mare pasiune pentru ceea ce fac! Au stat atât de mult peste finalul (inițial) al concertului și au dat toooot de la primul până la ultimul acord pe scenă. Iar publicul a simțit toate astea! Pur și simplu, nici ei nici noi nu ne mai dădeam plecați!
45186792_2304710802933430_5463296493270073344_o
***
După eveniment, am încercat să aflu cum naiba de nu mai știam nimic despre ei – pe ce planetă trăisem de activitatea lor recentă îmi scăpase complet? Cum de chiar nu am mai auzit nimic de ei atâția ani? Și cum de o muzică așa grozavă nu este peste tot, așa cum ar merita? Explicația pentru toate astea am găsit-o în niște articole și interviuri unde Radu susține că e într-un fel de răzmeliță cu mainstream media din cauza superficialității și lipsei de calitate pe care le promovează. Așa că preferă să stea departe pentru a nu fi asociat cu astfel de lucruri și face ceea ce știe mai bine: muzică. Însă nu orice muzică.
Concertul Bosquito mi-a arătat că mai există un fel de a face muzică, de a vinde, de a îți ține publicul aproape. Felul acela veritabil în care eforturile sunt îndreptate nu se spre a vinde, spre a convinge prin diverse tactici că produsul tău este valoros, ci spre crearea de muzică de calitate, de relație autentică între tine și publicul tău.
Ori Bosquito cu asta se ocupă: face muzică de calitate, bazată pe un talent enorm, completat armonios cu respectul pentru ceea ce fac și multă muncă. Și își ține publicul aproape.
Nu ai nevoie de apariții peste apariții, videoclipuri apetisante și melodii care să agaseze de la toate radiourile în încercarea de a seduce atunci când muzica ți-e autentică, când melodia transmite emoție, când ți-e drag publicul tău și te oferi lui, te torni în ceea ce faci, fie că e muzica sau concertul. Valoarea produsului final devine intrinsecă și ea este cea care coagulează totul în jurul ei: formația, păstrarea ei în actualitate, fanii care te urmează cu nesaț.
45002943_2304706436267200_8320463026679447552_o
Și pentru că a venit vorba de fani, Bosquito mai face ceva diferit și bine zic eu: are o relație cu totul unică cu publicul său. Are acel club select de oameni care îi urmăresc și vin la concerte la care plătesc fericiți bilete, în loc să meargă, așa cum zicea și Radu în seara de la Iași, la atât de multele concerte gratis unde ar putea vedea o sumedenie de alți artiști.
Asta se întâmplă când înlocuiești promovarea practicată uzual în industria muzicală cu o relație sinceră și apropiată cu fanii tăi, când livrezi autenticitate, calitate, emoții intense adunate dintr-o viață-ntreagă, când transmiți energie pură care face sufletul publicului să vibreze.
Oamenii îi urmăresc, le știu piesele, le vânează concertele, la care vin, cântă și dansează din toată inima. Întâlnirea dintre Bosquito și public dovedește că relația dintre unii și alții e vie. Că se apreciază și respectă reciproc.
Pe mine m-au cucerit. Iar clubul lor select și-a mai câștigat un fan. M-am selectat singură, ca toți ceilalți, rezonând cu tot ce sunt și fac băieții ăștia. Fără cale de-ntors.
Ce bucurie să descopăr această comoară ascunsă, acești oameni frumoși și nebuni, și modul lor de a trăi din muzică și prin muzică!
“Mă-ntreb când am uitat să cânt la-la-la-la-la-la-la
Și când am încetat s-aud la-la-la-la-la-la-la”…(“Puiule de om“)
 Bosquito mi-a amintit să cânt la-la-la-la-la-la-la…
IMG-4302(credit foto@underground Iași)
Vă sugerez să mergeți la un concert live. La ce paletă de stiluri muzicale, ritmuri, emoții ating băieții este greu de crezut că măcar ceva nu vă va place. Iar de fapt, odată ajunși în fața lor, nu mai e scăpare. Nu mai e vorba de muzică. Ea devine un pretext pentru a îți fi invadat sufletul de “1000 de fiooooori”! (“Întuneric în culori“)
Mulțumesc Underground Club pentru dreptul de a folosi în acest articol din cadrele surprinse de voi! U rock!