E în regulă să nu fii în regulă

 

Am trecut printr-o perioadă tulbure.

Am luat niște hotărâri mai demult, unele mici, unele mari, ale căror consecințe negative s-au tot adunat pic cu pic, până când corpul meu nu am mai făcut față și a tras semnalul de alarmă încercând să-mi spună nu se mai poate așa. O schimbare e iminentă. Și că aș face bine să fie una conștientă și asumată.

Pare dramatic. Nu e. Practic, problema mea este că vreau prea multe, fac prea multe, dau prea multe altora și am nevoie să o iau mai ușor, să încetinesc ritmul, să îmi acord mie prima orice ar fi ceea ce am de oferit altora: atenție, grijă, iubire.

Sună bine concluzia.

Însă ca să ajung la ea am trecut printr-un calvar de mai bine de două luni în care abia am putut mânca, am slăbit groaznic (da, se pare că pot fi chiar mai slabă decât “normalul” meu de slabă), am fentat cât mai multe responsabilități și mi-am pus mii de întrebări despre viața mea, despre mine și ce e de făcut. 

Ce mi s-a părut interesant este următorul lucru: în timp ce eu văd ca utile și constructive aceste perioade pentru că trăiesc cu convingerea că au rolul de a mă duce spre răni ce necesită vindecate sau un nivel nou de evoluție personală sau chiar spirituală, cei din jurul meu nu au mai contenit cu a încerca să-mi suprime disconfortul. “Hai mamă că nu e dracul atât de negru”, “lasă că treci tu și de asta”  sau “ stii că nu ai nici un motiv sa te plângi, da? Ai o viață de vis! Sunt unii care ar da orice ca să fie în locul tău”…etc.

În principiu știu că au făcut-o din iubire și cu bune intenții, însă, ceva le scapă și sunt convinsă că nu doar lor: nu se poate să trăim într-o euforie și fericire continuă, doar cu energie la cote maxime și zâmbete largi. 

smiley-2979107_1920

credit foto@  pixabay.com

A fi viu înseamnă și durere, suferință. Iar între aceste două extreme,  presupune mii de emoții și trăiri care condimentează această experiență pe care o numim viață.

Iar uneori este necesar la modul cel mai util și practic să te iei la întrebări, să pui semnul întrebării lângă ce crezi că e bătut în cuie, să evaluezi, să estimezi cu ochii omului care ești acum deciziile luate cu ceva timp în urmă. Și ce ocazie mai bună să te iei la întrebări dacă nu atunci când corpul tău refuză mâncarea și nu te poți ridica din pat?

O, da! Poate fi dureros. E posibil să realizezi ce decizii tâmpite ai luat deși la acea vreme păreau cele mai bune cu putință (și probabil au fost), cât de mult timp ai pierdut cu ceva sau cu cineva total aiurea, sau poate e cazul să lași pe cineva să plece din viața ta și pe altcineva să intre. Iar toate astea nu pică bine pentru că cer efort, schimbare.

Însă ce pică bine este ce vine după durere, după disconfort, după efort. Noul. Noul din viața ta. Noul tu. Cu lecțiile învățate, mai înțelept, mai tu.

Așa că lăsați-mă să mă zbat, să sufăr, să mă iau la întrebări și peste picior. Întotdeauna o fac cu cele mai bune intenții și știu că voi face să fie bine. Voi ajunge din nou la Arina cea energică și zâmbitoare, însă nu înainte de a trage linie și de a îmi învăța lecția. Dacă am o superputere este exact asta: nu fug de suferință, de greu, de provocări. Știu că trecerea prin ele mă va șlefui într-un om mai grozav, mai înțelept, mai blând, mai eu.

Un an nou cu de toate îmi doresc și vă doresc!

Advertisements

Cum vizita la o prietenă bună s-a transformat într-un episod depresiv iar asta în motivul pentru o schimbare de care aveam așa mare nevoie

 

Când am mers la epictalk cineva a sugerat mamelor să își ia un weekend liber și să plece din oraș să se deconecteze.

Am luat în serios ideea pentru că îmi suna foarte bine și după aranjamentele necesare, am plecat la prietena mea de la Iași, Ioana, într-o escapadă de weekend.

Experiența a fost fantastică! Atâtea lucruri importante pentru mine condensate într-un weekend: taclale cu o prietenă veche, vizite la muzee, plimbat în natură, un concert excelent, hrănit cățeii străzii, timp pentru a savura o porție de mâncare delicoasă. 

Când mă întorc în București, nu trece mult și în loc să mă simt revigorată după această călătorie savuroasă, mă apucă o stare generală foarte proastă. Oboseală, greață, stări de vomă, imposibilitate de a mânca, zăcut la pat. Da, știu, parte din reacție poate fi pusă numai pe seama Bucureștiului în sine care a devenit aproape intolerabil în ultima perioadă. Însă nu orașul era problema mea.

Toată treaba durează vreo două săptămâni în care mi-am făcut analize peste analize și nu am găsit nici o problemă de ordin fizic.

Și atunci încep să iau în calcul că este o problemă de natură emoțională. Spre această concluzie îmi indica și faptul că mă lua greața mai cu seamă când primeam un mail de la serviciu sau “trebuia” să fac ceva. Iar starea dispărea cu totul atunci când făceam ceva cu plăcere cum era să ascult muzică sau să urmăresc un film, când vorbeam cu cineva drag. 

Așa că mă pun pe întrebări. Am o viață fantastică.  Am o familie de vis, o relație minunată cu partenerul meu de viață, ador oamenii cu care interacționez, ador ceea ce fac, îmi iubesc țara și viața cu totul și mă consider cea mai norocoasă creatură! Cum aș putea să fiu depresivă? Nu prea are sens!

După ceva vreme de gândit și răzgândit, am descoperit ce dădea cu virgulă: propria-mi viziune despre iubire. Iubirea este baza a tot ce e în viața mea. Din iubire fac tot ceea ce fac. Însă când mă gândesc la iubire, poziția mea este mereu a celui/celei care oferă, care se dă peste cap, care se luptă cu toate morile de vânt încercând să fie mereu acolo pentru alții și să schimbe lumea într-un loc mai bun. Aici e virgula. 

Am nevoie să învăț că iubirea e și ceea ce primești, că toate resonsabilitățile lumii nu sunt doar pe umerii mei, că ele se pot împărți cu alții. Iar că uneori, merit o pauză. Tot din iubire. Iubire de mine. 

 

sad-505857_1280

Pentru a întreține această viață fantastică, am turnat atât de mult timp și energie încât nu a mai rămas sau nu mi-am mai lăsat mai bine zis – nimic mie. Și cât de fantastică poate fi o viață goală de plăcere și savoare? Da, e ok să reciclezi, să ieși la proteste, să fii un om decent într-o țară ce se afundă în degradare și un părinte excelent etc…dar dincolo de toate astea, totul pornește de la a fi bun cu tine. De la a îți acorda ție primul iubirea. Iar asta e ceva ce aveam nevoie să-mi amintesc. Sau să învăț de la 0.

Weekendul la prietena mea a fost picătura care a declanșat ruperea barajului. Contrastul de care am avut nevoie ca să înțeleg că nu mai pot continua așa, că e urgent să fac o schimbare. 

Însă de unde să încep? 

Primul lucru la care m-am gândit a fost că ar trebui să renunț la ceva și am trecut în revistă mental, în ordine descrescătoare a importanței, feliile care-mi compun viața: familia, cariera, sănătatea, dezvoltarea personală unde intră facultatea, cursuri, evenimente, cititul, documentatul etc etc. 

M-a surprins lista. Pentru că din ea lipsesc câteva lucruri și ele esențiale: bucuria și savoarea. Cu excepția vizitei la prietena mea, cred că au trecut ani de când nu am mai făcut ceva doar pentru mine, pentru sufletul meu. Fără să vreau să devin mai bună, să schimb ceva sau să mă lupt cu ceva.

Ceva care să mă bucure, să mă încânte, să mă hrănească. Ceva e cu siguranță greșit aici. 

Iar o lecție importantă mi-am însușit-o în perioada în care nu m-am putut ridica din pat. Uite cum viața mea nu s-a probușit iar pământul nu s-a oprit în loc atunci când eu mi-am dat deoparte toate responsabilitățile și m-am concentrat pe a mă reface. Foarte interesant. Ce ar fi dacă aș face un pic de așa ceva în viața mea de zi cu zi? Sunt sigură că nu s-ar întâmpla nici o catastrofă, ba mai mult, m-aș hrăni șufletește și pe mine, eu care hrănesc la rândul meu pe atâția și care mi-am luat toate responsabilitățile astea pe cap din proprie-mi inițiativă. 

Acesta a fost punctul de plecare. Mi-am propus să fac în fiecare zi ceva care îmi place, să zic nu, să nu mai fiu eroina care se dă peste cap. 

E tare greu. După 36 de ani în care pentru mine iubirea a însemnat aproape doar ce am eu de oferit, acum trebuie să mă învăț că iubirea e și ceea ce primești. Iar cea mai importantă e cea în care tu primești de la tine acest lucru.

Am decis să iau o pauză de o lună de la orice responsabilități pe care le pot amâna sau suspenda iar în acest timp voi asculta muzică până îmi vor ieși note muzicale prin toți porii, voi viziona animații la care voi râde cu gura până la urechi și îmi voi aminti că eu sunt baza propriei mele vieți și mie am nevoie să-mi acord cea mai mare atenție. Și iubire.

Cu pași mici, sunt convinsă că voi ajunge la performanța de a avea o viață fantastică și să mă și bucur de ea!