Adio, mamaie!

Cine naiba ar ieși pe vremea asta “urâtă” afară din casă? Și mai ales să străbată sute de kilometri pentru a merge la țară, să se întâlnească cu rude, prieteni sau cunoscuți cu care se vede prea rar?

Brrrr… Totul este acoperit de un strat de câțiva centimetri de gheață și pare încremenit. Plouă, totul e alunecos, e o ceață nesuferită iar frigul îmi intră în oase.

50722849_2914773151873527_9039466459272577024_o

credit foto @cristianvasile http://www.igu.ro

Mamaia și-a ales cea mai urâtă vreme să moară. Și momentul la fel de prost. Cu câteva zile înainte de ziua mea.

Dar moartea nu face programare. Pur și simplu vine. 

Așa că iată-mă șofând spre țară. Spre locul unde mi-am petrecut mare parte din copilărie și adolescență. 

Atunci când mă gândesc la locul ăsta, îmi vin în minte: mamaia, soare, rândunici, o casă bătrânească minunantă, oameni cu ochi sclipitori, plante și animale, mirosuri, priveliști, prieteni, aventuri. Iar toate astea se simt ca un soare în piept, ca o binecuvântare de a le fi trăit. Un dar primit gratis de la viață. Privesc acum, cu ochii mei de adult la toate astea și realizez ce norocoasă sunt să le fi trăit! Însă reversul medaliei este sfârșitul norocului. Satul s-a degradat, oamenii au plecat, iar acum mamaia a murit.

De când mă știu ăsta a fost unul din momentele de care m-am temut cel mai mult: să străbat drumul spre țară știind că mamaia nu mai e. Că povestea s-a terminat. 

M-am gândit deseori la cum va fi și mereu imaginile mi-erau gri și reci, soarele din piept devenea mic, iar binecuvântarea retrasă. 

Și uite cum vremea vine să se suprapună cu anticipația mea. Gri și rece. Ce soare? Ce binecuvântare? 

Însă are și prezentul aportul lui. 

Nu mi-a fost permis să colind prea mult prin lumea gândurilor, a amintirilor sau a durerii momentului.

Nu! 

Înmormântările la noi nu lasă prea mult loc de asta. De la aflarea veștii și până am intrat  în biserică, am fost luată pe sus de un torent de detalii organizatorice care nu mi-au permis nici măcar să realizez că lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Mamaia a murit. 

Sună firma. Cât ne costă??? Suma asta colosală? Și ce include prețul ăsta? Transport. Colivă. Prosoape. Noi nu mai facem nimic? Bun așa. 

Trebuie să anunțăm rudele. Să stabilim unde ne întâlnim. Să vorbim cu preotul din sat. 

Ați ajuns? Noi acum. Hai să ne salutăm. Unde sunt actele? Cine mai e cunoscut la biserică? Rude, vecini, prieteni, cunoștințe și câteva chipuri necunoscute mie. 

Mă dau la o parte și las oamenii agitați să-și facă numărul: unul vorbește cu preotul, altul aprinde lumânari, altul împarte prosoape în timp ce eu mă retrag un pas în spate și privesc ca la un film fără sonor. 

ash-2179184_1920

credit foto @https://pixabay.com

Mamaia arată moartă la fel de senină ca atunci când trăia. Pare că răutatea, învrăjbirea sau alte belele omenești nu au atins-o. Și-mi trec prin minte momente din viața ei în care, deși trecută prin atâtea încercări, mamaia a rămas la fel de senină. Oare cum i-a reușit? Și în viață și în moarte? 

Nu știu când s-a terminat slujba, când s-au împărțit pachetele și s-au bifat toate tradițiile de pe listă că am și pornit spre cimitir. 

Nici acest drum nu a avut solemnitatea pe care m-aș fi așteptat să o aibă. O băbuță era preocupată să ia o scamă de pe fusta alteia, alte două întrebau de rudele decedatei, iar detaliile organizatorice au primat din nou: cine și ce face, în ce mod și când. 

Și uite așa s-a terminat totul și iată-ne la poarta cimitirului luându-ne la revedere de la acești oameni cu care ne vedem așa de rar. Oameni pe care ea în timpul vieții i-a adus împreună, i-a îngrijit, i-a iubit. 

Pe drumul de întoarcere, vremea nu mi se mai părea așa urâtă. Griul și recele începuseră să se topească sub soarele din piept.

Dacă privești cu atenție, e o frumusețe în orice. O binecuvântare ascunsă sub orice lucru aparent îngrozitor. Cum ar fi faptul că pe cea mai “urâtă” vreme din an, niște rude, prieteni, cunoștințe, s-au adunat de la atâți km distanță de dragul ei. Pentru a recunoaște acest nod care ne-a tot adus împreună și ne-a legat cât timp ea a trăit. 

Îmi zâmbesc în barbă. Și moartă își continuă rolul de a ne aduce împreună. Însă mă tem că asta este ultima dată când va fi din cauza ei. De-acum, va trebui să ne descurcăm singuri. Să ne aducem singuri împreună. Și să o menținem în viață cum putem.

Și iar îmi zâmbesc văzând-o în gesturile repezite ale fetei ei celei mari, în demnitatea verișoarei mele, în lacrimile din ochii celor pe care i-a ajutat, îngrijit, primit în casa ei când au avut nevoie de ea. Are doi nepoți ce-i poartă numele (unul băiețelul meu), iar eu sunt fanul ei numărul unu și îmi spun mereu că dacă reușesc să fiu măcar o mică parte din omul ce a fost mamaia mea Tudorița, voi fi un om împlinit. 

Povestea nu s-a terminat. Are doar alți autori. Și chiar în aceste momente de gri și rece, a apărut timid un soare. Probabil același care a ținut-o pe ea așa senină și în viață și în moarte. Și uite-l răspândindu-se printre noi, ițele legate de ea, chiar la înmormântarea ei.  Iubirea. Și-a făcut bine treaba! 

Drum bun, mamaie!

51446900_2914774098540099_1800499008297238528_o

credit foto @cristianvasile http://www.igu.ro

P.S. Cristian Vasile este fotograf, animat printre altele, de dorința de a arăta o altă față a Bucureștiului prin proiectele sale: BucureștiOptimist, BucureștiulSălbatic.

Mulțumesc pentru acordul de a folosi cadrele!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s