Cum m-am apucat de sport după 31 de ani fără pic de-așa ceva (nu, nu de bunăvoie)

Episodul 1

Hai să ne-apucăm de treabă

Dar de care?

Tocmai ce născusem.

Corpul meu etern fusiform până la luna a șasea de sarcină, nu dădea semne că va ajunge prea curând la starea de dinainte. 

Da, exageram! Trecuseră abia vreo 4 luni de la naștere. Toată lumea îmi zicea că sunt ca nouă, însă eu nu și nu! Nu mă simțeam bine în pielea mea! Dacă standardul meu era să fiu trasă prin inel, corpul meu pentru-prima-oară-pufos și obrăjiorii rotunzi nu veneau la pachet cu asta. Nu puteam accepta așa ceva!

Cu mâncarea am stat mereu bine. Sănătoasă, hrănitoare. Eram deja un mic guru în materie de nutriție. Mai ales după naștere. 

Îmi rămânea să încerc să schimb ceva la mișcare. Asta mi-era o limbă total străină! Încercam să-mi amintesc când dumnezeului am făcut mișcare vreodată la modul ăla susținut. Cred că au fost câteva săptâmâni la final de liceu când nu mai știu cum am ajuns la concluzia că vreau să dau la Academia de Poliție. Așa că mă apucasem de antrenamente alergând câteva ture în jurul blocului și urcând în mare goană cele 10 etaje ale scării unde locuiam în fiecare dimineață.

Însă gândul s-a dus, odată cu el și antrenamentele și gata fu singura perioadă în care am făcut mișcare mai mult de mersul pe jos sau jucatul elasticului în fața blocului pe când eram elevă.

Trecutul nu mă ajuta. 

bruno-nascimento-149663-unsplash.jpg

Photo by Bruno Nascimento on Unsplash

Hai să văd ce-mi place. Gol în mintea mea!

De unde să știu ce-mi place când nu am făcut niciodată sport? Lua-u-ar naiba de școală! Că ne-a lăsat să chiulim de la sport sau să ne învoim. Am ajuns la 31 de ani fără să știu de ce e în stare corpul meu. 

Și hei, câte cărți nu citisem de când devenisem mamă despre cum mișcarea corpului dezvoltă creierul. Despre cum suntem născuți pentru asta și viețile noastre moderne mai ales în zona urbană ne înstrăinează pe noi de noi pentru că exclud exact asta: mișcare multă și variată. 

Însă eram determinată să o apuc pe drumul ăsta. Obrăjorii din oglindă îmi reaminteau de misiunea mea. 

Neștiind ce sport îi place corpului meu să facă, am zis să văd sport le place ochilor mei să vadă. Poate merge așa. Snooker, patinaj, înot. Snookerul nu m-ar fi ajutat cu obrăjorii, patinajul era greu accesibil iar să înot de 3-4 ori pe săptămână nu îmi surâdea. Să îmi ud și usuc pletele lungi de atâtea ori? O pierdere de vreme!

Prima variantă

Las toate abordările astea deoparte și o iau mai simplu: unde merge cineva de la oraș care vrea să fie în forma? La sală!

Îmi fac abonament – da, da, pentru o lună doar! – la sala din cartier pe lângă care trecând adesea vedeam niște fețe transpirate alergând pe benzi în timp ce priveau pe geam.

Echipament: bifat!

Determinare: bifată!

tammy-gann-733591-unsplash.jpg

Photo by Tammy Gann on Unsplash

Sau cel puțin până am deschis ușa sălii și am intrat. Aerul era așa rece! 

Atunci au început să-mi ruleze prin minte mii de gânduri hrănite de temerile mele: “dacă mi se va face rău?”, “nu-mi place să transpir”, “nu vreau să fiu penibilă în fața altora”, “toată lumea va râde de mine pentru că habar nu am să fac nimic”. 

Cu o voce timidă mă duc la antrenorul din sală – o tipă morocănoasă care s-a uitat la mine de parcă o deranjam. Lasă telefonul jos. I-am zis din start că e prima oară în viața mea când intru într-un loc de-ăsta sperând că vulnerabilitatea mea va stârni vreo scutire de la morocăneală. Nici gând! Frate, asta era tot ce-mi trebuia! După ce că aveam inima cât un purice și-mi imaginam deja un echipaj de la ambulanță cum mă resuscitează în timp ce toți mușchiuloșii din sală râd de mine, m-a mai dărâmat și asta cu atitudinea ei. 

Însă-mi fac curaj. “Hai că poți. E doar un test.” 

Îmi arată într-o mare silă aparatele la care voi lucra, cum să le ajustez, și se retrage iute în spatele biroului de recepție de unde o forțasem să se desprindă pentru vreo 2 minute. Își reia telefonul. 

M-am apucat de treabă. 

Prima misiune: 5 minute pe banda de alergare. Urma să devin una din fețele transpirate pe care le văzusem de pe stradă. Încep la pas. Apoi cresc viteza. Îmi simțeam sângele pulsând, transpirația cum se pregătește să apară. Îmi imaginam deja echipajul de ambulanță apropiindu-se. Așa că scad viteza. Îmi caut o scuză ca să mă simt mai bine cu mine pentru că făcusem asta și trec la aparatul următor. Nu mi s-a părut ceva prea grozav. Nici următorul. Cred că tipa îmi alesese greutăți prea mici. Nu am îndrăznit să merg să o întreb. Urma să mai vin peste două zile și îmi luasem doza de morocăneală pe ziua aceea. Așa că plec cam bosumflată: nu mă simțeam energizată, puternică sau în alte feluri în care mă așteptam să ma simt. Însă mă bucura un gând: măcar nu a fost nevoie să chem ambulanța și nici nu a râs nimeni de mine. 

charlotte-karlsen-585721-unsplash.jpg

Photo Unsplash

Revin peste două zile.

Surpiză! Nu mai era tura morocănoasei. Parcă aerul nu mai părea așa rece de data asta. Acum, responsabil cu sala era un tip care părea mai prietenos. Pentru că știam deja ce am de făcut îl salut și îi dau bice: sar pe banda de alergat. 

Între timp, avusesem o discuție cu soțul meu în care s-a prăpădit de râs când i-am povestit de scenariile pe care mi le făcusem. De frica mea de a-mi pulsa sângele în vene și ca nu cumva să leșin dacă fac prea mult efort. El făcuse sport de performanță mulți ani și mi-a zis-o pe cât a putut de blând după ce a terminat cu porția de râs: “Arina, când te miști, este normal să îți pulseze sângele prin vene, este normal să transpiri și dacă o iei treptat, poți ajunge să faci mult efort pentru mult timp și  nu ți se va face rău, ba chiar vei deveni mai sănătoasă.”

Am băgat la cap și de data asta am terminat cele 5 minute destinate încălzirii la ritmul recomandat. Am supraviețuit! 

Mi-aminteam ce greutăți îmi recomandase morocănoasa cu două zile în urmă și adaug eu peste nivelul acela, doar-doar voi pleca simțind că chiar am făcut ceva la sală. Am dat tura aparatelor. Am terminat. 

La final, mă simțeam mai bine. Simțeam că chiar mi-am folosit mușchii de data asta. 

Însă îmi mulțumeam pentru decizia de a face abonament doar pentru o lună. Nu aveam să mai revin la sala de cartier. Lipsa de implicare a personalului, ba chiar atitudinea respingătoare m-au făcut să o iau de la capăt cu a căuta o alternativă pentru a face mișcare. Una, care să mă și bucure. 

Cu ceva tot am rămas. Primul meu pas făcut spre a face sport. Sau hai să nu exagerăm. Sport sună profesionist. Iar eu habar nu aveam ce fac. Primul meu pas făcut spre a face mișcare la modul susținut. Uraaaa!

– va urma –

Advertisements

Cu 3 ani în urmă am devenit mamă de adolescentă

 

Acum 3 ani la sfârșit de martie viața mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Nu doar că tocmai ce mă avântasem în lumea educației cu zero experiență în domeniu, dar la scurt timp apoi m-am mai avântat într-o lume nouă: aceea de a deveni brusc mamă de adolescentă. 

Ce aventură s-a dovedit a fi! Ce călătorie!

Continue reading “Cu 3 ani în urmă am devenit mamă de adolescentă”

Ciudații

jiroe-537951-unsplash

Ciudații sunt aceia care, deși diferiți, nu au o problemă cu asta, nu încearcă să se încadreze în norme și își asumă ciudățenia lor ca pe un lucru valoros. Dar nu neapărat ușor de dus.

Fiecare din ei are un vis, o pasiune, un talent care îl face remarcabil. Iar mai remarcabil decât asta este asumarea lui. Artistul care a fugit de școală dar s-a autoeducat prin experiență și poftă de cunoaștere, sportivul care s-a descoperit și inventat continuu prin introspecție și provocări continue sau medicul care refuză atenții și să plece din România. Pe toți aceștia îi unește asumarea unicității lor și încăpățânarea de a nu se lăsa definiți de altceva în afară de mărimea viselor lor, de entuziasmul de a face ce le place, bucuria de a fi ceea ce sunt. 

Ei nu caută aplauzele maselor și preferă să își facă treaba cât de bine pot, în fața publicului lor, oricare ar fi mărimea lui.

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Ciudații sunt aceia care muncesc din greu la meșteșugul lor, din drag pentru el. Nu vânează premii sau glorie, iar scopul lor cel mai măreț e bucuria de a face ceea ce fac cu mare pasiune și apoi de a împărți asta cu alții. 

Ciudații sunt aceia care pun preț pe relații, pe comunitate, pe tribul lor iar legăturile dintre ei sunt vii, intense. Se apreciează și se respectă unii pe ceilalți. 

Fie că sunt sau nu cunoscuți publicului larg, munca lor adaugă valoare societății. Iar atitudinea lor inspiră și motivează.

Seria mea de interviuri intitutată chiar așa -CIUDAȚII- își propune să pună accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: ce anume îi motivează? de ce nu renunță? de ce nu emigrează? ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? care e partea nevăzută a muncii lor? ce înseamnă succesul pentru ei? oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți “ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? oare ce am putea câștiga din poveștile lor?

În fiecare lună pornind cu martie 2019, voi discuta cu un “ciudat” despre toate aceste lucruri și despre multe altele. 

Aruncă o privire și inspiră-te pentru o viață trăită cu bine!

eddie-kopp-268097-unsplash

credit foto @unsplash.com