22 de momente amuzante alături de Tudor

813A7219.JPG
Acum 5 ani și-a făcut apariția în viețile noastre Tudor.

Ne-am pregătit pentru ceva și a urmat cu totul altceva, care ne-a depășit orice așteptări.
Azi aleg să privesc la amuzamentul, râsetele și bucuria pe care experiența asta le-a adus. Într-un carnețel am notat cele mai hazlii poante și momente alături de acest mic bandit.
Mai jos, 22 dintre ele.
***
(2 ani jumate)
Taică-su îl strânge în brațe când ajunge acasă și îl întreabă:
  • Unde vrei să te pup?
  • În bucătărie!
***
(3 ani)
Eu:
  • Cum erau îmbrăcați azi colegii tăi? (halloween)
  • Cu haine.
***
(3 ani jumate)
  • Spune-mi ceva roșu!
  • Culoarea.
***
  • Ce faci, Tudor?
  • Vorbesc cu iarba. O întreb ce face.
  • Și ce spune?
  • Nimic, că nu are dinți.
***
Ne jucam de-a navigatorii pe covor. Parchetul era apa, covorul barca și în apă erau balene de care ne feream. Zic:
  • Pe barca noastră nu poate urca nici o balenă!
  • Pentru că nu are scară?
***
Tocmai împlinise 3 ani și mâncam la Ikea. Îi zice lui Victor că mai vrea niște tort, ca la ziua lui, iar în aceeași secundă Victor se ridică să își mai ia niște șervețele.
Tudor:
  • Fără lumânări!
***
Aveam o discuție aprinsă cu el. Ne contrazicem cu clasicele ba da! ba nu!
La un moment dat, înainte să zic ba da, îmi taie vorba supărat:
  • Nu zice ba da! Încă nu am zis nu!
***
Se joacă ce se joacă cu taică-su fotbal în sufragerie.
  • Gata, Tudor, am obosit, gata cu fotbalul!                                                                         Peste 2 minute, într-o liniște sinistră, se aude dintr-un colț un plânset cu suspine și sughițuri:
  • Fooooooootbaaaaaaaal…!
***
Ajungem de la gradiniță acasă. În secunda doi, aud cuvintele mele preferate:
  • Mama, hai să ne jucăm fotbal!
Hotărâtă să-l refuz de data asta, zic că am găsit argumentul suprem:
  • Măi Tudore, știi tu vreo fată care joacă fotbal?
  • Da! Tu, mama!
  • …(fir-ar!)
***
Printre puținele dăți eu și Victor îl lăsăm pe Tudor singur în sufragerie în timp ce înfulecam repede ceva în bucătărie și vorbeam în același timp despre cum ne-a fost ziua. La un moment dat, auzim un plânset brusc și alergăm repede în sufragerie. Ne oprim în ușă când vedem că maimuțoiul s-a oprit din prefăcătorie și râdea de noi. 😛
***
  • Tudor, ai lovit pisica! Fii mai atent!
  • Și Ronaldo mai greșește!
***
Îl iau în brațe și îl strâng cu o secundă mai mult ca de obicei. Zâmbește ștrengărește și mă întreabă:
  • Ți-a fost dor de mine, mama?
***
Tudor:
  • E bine să saluți oamenii.
  • De ce zici asta?
  • Dacă îi saluți, se joacă cu tine.
***
Rebeca:
  • Tudor, ai fost la o doamnă să te tunzi?
  • M-a tuns mama, că și ea e o doamnă!
***
  • Ești iubita mea, mama!
  • Mă iubești când îți dau dulce, nu?
  • Te iubesc și când nu-mi dai!
***
  • Te dai bătut?
  • Nu, mă dau câștigător!
***
Eu:
  •  Și dacă nu facem cutare lucru, nu mai avem timp să facem cutare lucru…
Tudor:
  • Ce e timpul?
  • …!!! (it has begun)
***
În camera devenită sanctuar, cunoscută sub numele de baie, unde mă refugiez câteodată ca să mai scap de fotbal și lista infinită cu cereri, mâncam ciocolată pe furiș.
Tudor se sperie de ceva și dă buzna peste mine la baie.
Într-o secundă uită de frica lui și grija lui devine:
  • Ce mănânci aici, pe ascuns??? (busted)
***
(4 ani)
  • Tudor, ai dormit învelit?
  • Nu știu, că aveam ochii închiși.
***
Îmi cad lacrimi că e cald și îmi transpiră ochii!
***
Tudor:
  • Vreau iaurt, vreau iaurt, vreau iaurt!
  • Nu mai vreau să aud nimic care începe cu vreau!
  • Bine: dă-mi iaurt, dă-mi iaurt, dă-mi iaurt!
***
Tudor, foarte afectat:
  • Abia aștept să mă fac mare!
  • De ce?
  • Pentru că nu văd bine de jos!

 

813A7217.JPG
Advertisements

Nero, iubirea mea

Alături de câțiva dintre cei mai importanți oameni din viața mea, în noiembrie s-a născut una dintre marile iubiri ale vieții mele: Nero, câinele meu ciobănesc german.

Povestea noastră de iubire a început în 2008 când, ascuns pe bancheta din spate a unei mașini întunecate, mă privea cu acei ochi umezi un pui cât un zbeghi gras de ciobănesc german. Cadoul meu de Crăciun!
L-am ridicat cu o bucurie cum nu mai trăisem până atunci și l-am strâns în brațe, ca pe o minune pe care nu o merit dar totuși o primisem și așa de tare că mă temeam să nu-l strivesc.
Și-a făcut loc imediat în viețile și inimile noastre iar atunci când interacționam cu prietenii, după obișnuitul ce mai facem, urma întrebarea pusă cu o simpatie sporită: dar Nero ce mai face? (asta atunci când nu era cu noi)
Era o bucurie să vezi cum micul ghem se lungește, urechile se ridică una câte una, cum picioarele îi devin din ce în ce mai puternice, iar mobila și papucii cădeau victime ronțăielilor declașate de creșterea dinților. Să nu exagerăm! Asta nu ne bucura. Dar nici nu deranja prea mult.
Cu fiecare zi, el devenea parte din noi și noi din el.
La poveștile prietenilor noștri care aveau copii mici, poveștile clasice cu scutece urât mirositoare și nopți nedormite, noi replicam cu povești despre puiul nostru Nero, declansând sprâncene ridicate.
Ni se spunea: “o să aveți și voi copii și o să vedeți!”
Uite că a venit ziua și nu am văzut. Câinii noștri – avem mai mulți acum (și pisicile) sunt parte din familie!
Nu au fost dați afară, nu au fost abandonați sau neglijați odată cu apariția copiilor. Iar importanța lor în viețile noastre nu a scăzut.
Copiii trăiesc și cu un alt fel de tovarăși față de cei umani, pentru că îmi doresc să înțeleagă că există mai multe feluri de iubire pe lumea asta.
Iar uneori cea dintre un animal și un om o poate depăși ca intensitate, profunzime și frumusețe chiar pe cea dintre oameni.
Am trecut prin perioade foarte dificile, cu multe provocări, dar Nero a fost mereu alături de noi și noi de el.
Puritatea cu care ne privea Nero, ne spăla de orice grijă de pe lumea asta. Ghidușiile lui, deși ajuns adult, ne aminteau că viața nu are savoare fără un pic de joacă. Iubirea lui ne însoțea mereu, ocrotindu-ne.
Se uita în ochii noștri cu acea privire care îți zicea că e al nostru și noi ai lui. Fără discuții, negocieri, condiții.
Bucuria de a-l avea pe Nero era de nemăsurat. Și așa avea să fie și tristețea la dispariția lui.
Nero ne-a bucurat doar 6 ani. Apoi a contactat o boală, cu simptome mascate, care l-a luat de lângă noi în mai puțin de o lună de la primele semne de afecțiune.
Și deși au trecut câțiva ani de atunci, în care mă tot amăgesc spunându-mi că durerea va trece odată, asta nu se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este că îmi preocup mintea ca să uit.
Însă dacă vreți să mă vedeți cum plâng instant, pronunțati în preajma mea cuvântul Nero.
Iubirea acestui câine, privirea lui, prezența lui este ceva ce depășește înțelegerea mea, puterea de a îmi traduce în cuvinte, în sens, iar pierderea lui a lăsat un gol în sufletul meu pe care nu am să-l umplu niciodată.
Ceea ce știu cu siguranță e că Nero s-a simțit ca o binecuvântare. Acea minune pe care nu credeam că o merit s-a terminat așa de repede!
În ziua când a murit, am simțit că sunt mai puțin iubită. Mai puțin răsfățată. Că lumea e mai goală și anostă. Că porția mea de binecuvântare s-a micșorat subit.
Vorbind apoi cu un prieten drag, mare iubitor de câini și el, mi-a zis o vorbă așa de frumoasă, care m-a ajutat să închei perioada de suferință: “gândește-te, Arina, că Nero a fost așa norocos să fie câinele tău. Ați fost amândoi atât de norocoși, unul cu celălalt!”
Asta este până la urmă tot ce rămâne. Norocul de a fi savurat o bucată de viață împreună, de a fi fost unul pentru altul o binecuvântare.
Mă mai consolez cu un gând, poate naiv, dar mă ajută: că îmbrățișarea noastră, începută pe bancheta unei mașini, continuă și azi deși el nu mai este printre noi. Sper că știe cât de mult îl iubesc în continuare și ce bucuroasă sunt că a fost pentru 6 ani, cățelul meu.
IMG_0549

La mulți ani, mamaie!  Ce noroc pe mine să fiu nepoata ta!

IMG_0450
O privesc acum și imaginea pe care o păstrez despre ea nu se suprapune cu imaginea pe care o văd. Cu ochii minții văd o femeie mică dar vivace, cu o privire ageră și vorba calculată, ocupându-și mereu timpul cu ceva prin curte sau la câmp. În momentele de pauză, reflecta la ce fusese, plănuia ce va fi. Făcea un fel de curățenie în gânduri, punându-și întrebări, uneori antrenând pe cei din jurul ei în acest proces.
Prezentul îmi arată un trup firav și privirea care mă recunoaște din ce în ce mai rar. Doar glasul i-a rămas. Și vorba cu ritmul melodios, tonalitatea așa de sugestivă, ca-ntr-o poveste.
Doar de când o știu eu și a trecut prin atâtea: moartea soțului, traiul singură, împroprietărirea de după revoluție, tensiuni legate de pământuri, relații de tot felul cu sătenii. Însă a trăit mai mult de atât: trecerea printr-un război, comunismul, foametea, 3 nașteri, plecarea copiilor la studii, un accident, multă muncă și câte și mai câte.
Uimitor la ea mi s-a părut mereu cum deși oamenii au dezamăgit-o de atâtea ori, ea continua să îi privească cu blândețe și încredere, de parcă ar fi avut o scăpare de moment, dar își vor reveni eventual la normal. În mod constant, lipseau sape, coase sau altele de prin curte pentru că le dăduse împrumut vecinilor, care în mod aproape cert, urmau să le aducă înapoi stricate, sau deloc. La poarta ei au bătut mulți pentru ajutor, sprijin sau o vorbă bună.
Toți pisicii satului își găseau cuib la ea, iar animalele din ogradă aveau nume și personalitatea lor. Ea le vorbea adesea și ele îi răspundeau.
La fel de uimitor mi se părea cum privește așa de senină viața. Trecută prin atâtea, nu am văzut-o niciodată pierzându-și firea. Niciodată supărată. Cel mult încruntată uneori. Ba mai mult, păstra în orice situație o detașare înțeleaptă de parcă ar fi știut mai bine, ceva ce altora le scăpa, dar nu era treaba ei să spună nimănui ce e acel lucru.
Nu m-a mângâiat vreodată. Nu mi-a spus niciodată te iubesc. Însă am simțit mereu că e așa. Te iubescul ei era faptul că ne primea în casa ei, pe mine și pe sor-mea, ne hrănea, ne îngrijea, adăugându-și o grijă-n plus pe cap, pe lângă cele ale unei femei care trăia singură la țară.
Te iubescul ei era laptele cu griș care ne aștepta pe masă dimineața când ne trezeam. Sau faptul că nu ne-a pus niciodată să facem nimic, zicând că “nu ni se cuvine”. Nouă, fete de oraș!
Și ne mai arăta cumva că ne iubește. Nu a ridicat niciodată tonul la noi iar când mai făceam vreo drăcovenie, încrețea gura și ne atingea cu mâna apăsat, ca și cum ar fi vrut să puncteze ceva și zicea: “gugumanelor!” Iar noi deși ne amuzam de vorba caraghiosă, luam foarte în serios tonul vocii și băgam la cap să nu mai repetăm pe viitor.
Doar să fiu în preajma unui om cu o asemenea tărie de caracter, generozitate, viziune asupra vieții și oamenilor, mi-a oferit o bază solidă pe care să-mi formez propria personalitate, propriile concepții. Văzând la ea că nu se teme de nimic, m-a încurajat și pe mine să fiu curajoasă și să-mi înfrunt fricile. Un pic din viziunea ei asupra vieții și oamenilor am împrumutat și eu. Am furat din generozitaea ei. Iubesc ca și ea animalele și natura. Tot de la ea m-am contaminat cu dragul de a coase la mașină și pasiunea pentru grădinărit. Și probabil multe altele de care nu sunt conștientă.
Tata, fiul ei, îmi mai spune câteodată că “semeni cu mă-ta mare!” și deși el se referă la încăpățânare sau alte trăsături ce îl râcâie, eu o iau ca pe un compliment.
Este o mare bucurie să fiu asemănată cu ea. Și trebuie să recunosc, că uneori când privesc în oglindă zâmbesc când mi se pare că văd o sclipire din femeia vivace și ageră în mine.
Iar chiar și-acum mamaia încă îmi dă lecții. Deși nu ne mai recunoaște cel mai adesea pe niciunul și nu știe unde este, își păstrează stăpânirea de sine, prezența de spirit.
Dă cu mătura, își face patul, ne mai spune câte o povață sau cântec bisericesc învățat de la tatăl ei diacon sau ne întreabă din senin dacă am dat de mâncare păsărilor. 🙂
Iar cea mai grozavă treabă mi se pare că fără să știe cine suntem, ne zâmbește. Ceea ce mă face să cred că atunci când cunoștințele se dizolvă din creierul care ne joacă feste, mai rămân resurse la care putem apela: o inimă bună, dragul și încrederea cu care privești oamenii și viața.

O altfel de Românie, una… neîmblânzită ce trebuie păstrată așa cum e

 

Multe evenimente s-au derulat în viața mea recent: o despărțire dureroasă de niște prieteni care s-au mutat, o călătorie frumoasă în afara țării, reîntoarcerea în mijlocul evenimentelor aprinse din piață, participarea plină de mustrări de conștiință la SummerWell. Toate și-au lăsat amprenta asupra mea. Unele mi-au amintit ce repede se poate schimba ceva așa important în viața ta, altele că libertatea și drepturile noastre nu sunt câștigate niciodată total, altele că planeta asta este pur și simplu un loc minunat.

Din aceeași categorie, tot recent m-am mai expus la o experiență. Am mers la cinema să urmăresc filmul România neîmblânzită.

Încă din start, trebuie să precizez că ador natura. Nu cred că trece zi în care să nu mă gândesc la ea. Fie pentru că-mi lipsește să-mi răsfir degetele de la picioare în iarbă, fie pentru că mă enervez eu pe mine când a mia oară amân să mă apuc de compostat deșeurile alimentare sau atunci când mă trezesc că nu știu câte minute au trecut de când privesc la norii schimbători.

Așa că articolul meu este evident împroșcat de afinitatea mea pentru natură.

Cum e filmul?

Pentru că hotărârea de a merge la cinema a apărut din senin, am întârziat și deja rulau imaginile când intram în sală.

Un ecran imens prezenta un peisaj de iarnă din munții noștri privit de sus. Vocea lui Victor Rebengiuc adăuga solemnitate imaginilor uimitoare. Am fost cucerită din prima! Habar nu am cât a durat documentarul, însă știu că am rămas țintuită în scaun exclamând în mod repetat și tâmp, cu gura căscată: cât de frumoooos!

De-a lungul filmului, a fost prezentată succesiunea anotimpurilor pe parcursul unui an în diverse locuri emblematice pentru România: Carpații cu rezervațiile sau pădurile lor virgine, Delta, ruinele cetății Histria sau altele unde viața naturală se desfășoară neatinsă de om.

Pesiajelor superbe le-au fost adăugate poveștile viețuitoarelor care își duc traiul aici: ursul brun care iese din hibernare și caută de mâncare, lupii cu care concurează uneori pentru hrană, capra neagră și acrobațiile ei la înălțime, mistrețul curajos ce înfruntă și el lupii, salamadra de foc și legenda din spatele denumirii ei, morunul cu aspectul lui neschimbat de milioane de ani (oare am reținut corect?), pelicanii și munca lor în echipă, fluturele albăstrel care păcălește o colonie de furnici să îl hrănească până eclozează, uliul cu privirea sa ageră sau necunoscutele mie…rusalii.

O notă specială trebuie să o acord calității imaginilor. Pur și simplu îmi este imposibil să pricep cum au fost surprinse cadrele din furnicar, sau cum a fost pus focusul exact acolo unde era nevoie într-o imagine în mișcare și surprinsă de la depărtare cum ar fi cea cu privirea uliului.

La finalul filmului sunt oferite câteva detalii din spatele scenei, iar pe site-ul dedicat- https://www.romanianeimblanzita.ro/despre/ –  sunt oferite și mai multe informații:

  • 12 luni pentru a surprinde toate anotimpurile României, în peste 80.000 de kilometri folosind șase tipuri diferite de transport (mașină, barcă, avion, elicopter, snowmobil și mașinuță de golf);
  • 22 de cameramani cu experiențe variate pentru a  scoate în evidență dramatismul din spatele fiecărei povești a speciilor;
  • Locuri unde s-a filmat:Parcul Național Piatra Craiului
    Munții Făgăraș
    Parcul Național Cozia
    Delta Dunării
    Histria
    Parcul Natural Vânători-Neamț
    Peșterea Urșilor
    Munții Apuseni
    Pajiștile înflorite și sălbatice din Viscri
    Porțile de Fier
    Parcul Național Cheile Beușnița
    Parcul Natural Văcărești
    București, Cluj, Iași

Dar mie tot mi se pare o muncă ce trece dincolo de cifre, pentru că rezultatul este pur și simplu artă! Cadru după cadru.

Iar coloana sonoră nu se lasă mai prejos!

La final, o mică lecție de morală: îndemnul de a aprecia darul naturii splendide ce ne-a fost oferit și de a păstra intactă și pentru generațiile următoare măreția naturii. Poluarea vânătoarea, defrișările, epuizarea resurselor sau gestionarea gunoiului generat depind de noi.

Concluzie

Aș vrea să fac un rezumat pompos, rațional, distant…dar nu pot!

Am intrat în sală sub impresiile experiențelor mele recente atât de contrastante, cu mii de gânduri ce-mi alergau prin minte, dornică de altceva. Și am găsit!

Filmul ăsta m-a trecut prin toate emoțiile posibile: uimire, suspans, admirație, curiozitate, beatitudine, frică…iar la final…am plecat plină de recunoștință pentru acest spectacol grandios al naturii pe care tocmai l-am trăit.

Ce țară minunată avem! România este mai mult decât oamenii ei. Dincolo de existențele noastre încâlcite, agitate și complicate există un alt fel de Românie în care nimic nu se zorește, nimic nu se irosește și totul funcționează în comuniune și echilibru perfect.  Ceva ce-mi doresc și pentru lumea prea depărtată de natură în care trăim noi oamenii. (majoritatea)

 

 

 

Bucurii mici…dar mari!

Acum puțin timp rula pe la TV o reclamă la cafea care avea o idee așa simplă în spate: după kilometri de șireturi legate meriți și tu ceva!

Cam așa și cu mine. Cel mai mult timp mi-l petrec servindu-i pe alții, îngrijindu-i, oferind, alergând de colo colo pentru a duce la capăt responsabilitățile pe care le presupune viața mea.

De ceva vreme mi-am tot spus că o să vină și rândul meu. O să scot aparatul foto de la păstrare, o să scot rochiile bune, o să închid telefonul și o să stau…eu cu mine.

Cred că au trecut doi ani de când am atins acel punct în care nu mai puteam. Acel punct în care viața mea părea că e derulată pe repede înainte de o mână malefică care-mi oferise atâtea bucurii, dar nu și răgazul să mă bucur de ele.

Am zis “Gata! Să încetinim! Măcar din când în când. Altfel, pentru ce totul?”

Însă ah! Ce grea e schimbarea! Chiar cea care vizează binele tău, răsfățul! Ce să faci când pentru atât timp m-am dresat eu pe mine să execut, să nu spun nu la orice venea spre mine, să fiu eroină, să mă dau peste cap!

Nu zic ba, rezultatele acestor eforturi se vedeau, se simțeau, le trăiam. Însă la fel se vedea, se simțea și trăiam faptul că nu-mi acordam mie timp nu… să fac, ci să fiu. Vorba aceea ” We are not human doings, we are human beings“. (Tony Robbins)

Am constatat că după acel punct, ceva în mine s-a schimbat și puțin cu puțin s-au produs mici schimbări în viața mea. Azi am zis nu, mâine mi-am pus picioarele pe masă și am dat “ignore” lumii pentru 10 minute iar acum visez la “obrăznicia” de a îmi acorda săptămânal un mic răgaz.

Așadar, azi mi-am oferit puțin timp, ca să stau degeaba, eu cu mine. Bucuriile mici, dar mari, ale acestui interval:

  1. Mi-am cumpărat o oală drăguță foc pe care mi-o doresc de mult și mereu amânam achiziția ei:

IMG-1247

 

2. Am înlocuit prânzul cu muuuuult pepene:

IMG-1251

 

3. Am petrecut timp în natură, observând cum plantele își văd de treaba lor, fructele maturându-se încet și sigur:

  • aici fructele de soc

IMG-1258

 

  • mere mici și delicioase

IMG-1280

 

  • perele care încă mai au până să fie moi dar sunt parfumate

IMG-1277

 

  • sunt chiar impresionată de ce reușește un iphone să surprindă în contextul macro!

IMG-1262

 

IMG-1271

 

4. Am mers desculță prin iarbă 🙂

IMG-1304

 

Acest puțin timp oferit mie, pentru răgaz, ca să respir, să contemplez, să pun totul pe pauză și sunt ca nouă! Gata pentru viața mea plină și solicitantă! 🙂

IMG-1288

 

Data viitoare, mi-am promis, scot și aparatul foto la treabă!

10 ani de când am zis DA!  10 ani în care am zis DA!

Acum aproape 10 ani, Victor și cu mine ne anunțam familiile că urma să ne căsătorim. Cuuum??? A urmat un val de panică și râuri de motive date de apropiații noștri îngrijorați, motive pentru care nu ar trebui să o facem!

club a

Dar dacă noi am ținut-o pe a noastră, ce să facă oamenii? Au venit la nuntă! Iar de nu au venit, ne-au urat de bine.

Victor avea 23 iar eu 25 de ani. Relația începuse cu controverse, tensiuni și priviri dezaprobatoare. El era “prea mic”, eu “prea coaptă” pentru el. El își împărțea timpul între fotbal, prieteni și facultate, iar eu revenisem în țară după 4 ani petrecuți în afară muncind, neștiind încotro s-o apuc cu viața mea. El trăia zâmbind de parcă nu avea nici o grijă pe lumea asta, iar eu, păstram mereu o doză de responsabilitate în orice situație. O posibilă relație între noi nu prea dădea la calcul, iar căsătoria, vai! Ce șanse să aibă?

Cred că mulți apropiați abia așteptau să o zbârcim ca să ne zică: “am zis eu că nu vă potriveați!”

Chiar aveau motive întemeiate să se îngrijoreze. Multe în jurul nostru ar fi putut să ne deraieze de la a fi împreună și de la oficializarea legăturii. Dar nu s-a întâmplat. Și uite cum au trecut 10 ani de atunci! Cum așa?

9.

Căutând motivele pentru care nu ne potriveam și calculând șansele de nereușită ale relației, apropiații noștri au ignorat sau nu au observat deloc mai multe ingrediente cărora eu le atribui longevitatea acestei relații.

Primul: bucuria de a fi unul cu altul!

Da, eram tineri și frumoși. Era ușor de crezut că totul e o flamă superficială bazată pe atracție fizică ce se va consuma rapid. Însă ce ne atrăgea unul la celălalt trecea dincolo de aspect: era o atracție puternică spre persoană, cu tot pachetul pe care aceasta îl aducea: prezența ei, miile de posibilități din viitor, un ceva de nedescris care ne făcea să tindem unul spre altul. Să fim împreună ne aprindea pe amânoi, ne energiza, scotea la suprafață cea mai bună variantă a noastră. La fel se întâmplă și acum.

img_5023.jpg

Al doilea motiv: riscul!

Amândoi suntem persoane care își asumă riscuri. Posibilitatea de a da-o în bară cu relația noastră exista și există dar gândul la ea nici nu ne atinge(a), pentru că bucuria de a ne fi găsit și de a fi unul cu altul a cântărit mereu mai mult ca orice altceva. Am riscat și-am câștigat!

Al treilea motiv: suntem amândoi deprinși cu efortul!

O relație cu partenerul de viață este cel mai de finețe și mai dificil lucru din punctul meu de vedere. Presupune efort constant. Ajustare.

Calitatea relației este o oglindă zilnică care te reflectă pe tine, pe celălalt, pe voi împreună.

813A7194

Al patrulea motiv: deschiderea spre schimbare!

O relație presupune mereu schimbare. Interacțiunea intimă cu o persoană nu poate să nu te transforme. Este important să fii dechis pentru asta, păstrându-ți totodată identitatea.

Iar lucrul minunat care ni s-a întâmplat nouă având această deschidere de a ne transforma, este că am devenit niște variante mult mai bune ale persoanelor noastre față de atunci când am pornit pe acest drum. Asta nu pentru că am fi fost de fel răi, ci pentru că am evoluat, ne-am descoperit, ne-am inventat unul pe altul și unul prin altul. Din copii petrecăreți, am devenit adulți responsabili (dar tot petrecăreți, când ne oferim răgazul!). Din indivizi am devenit o familie. Am devenit părinți. Nași. Cei mai buni prieteni. Am devenit mai “noi”, de fapt.

Al cincilea: ce credem și simțim despre celălalt!

În cele mai groaznice sau în cele mai grozave ipostaze, există un fir care parcurge fiecare moment al relației noastre: încrederea și admirația pentru celălalt. Atunci când crezi că partenerul tău este un om bun, cu intenții nobile, pe care îl admiri și care e în stare de orice grozăvie, atunci, îl vei trata într-un anumit fel. Iar în rarele momente când se comportă ca o dihanie posedată (vorbesc și de mine aici!) te ajută să ai o perspectivă, să relativizezi, să ai răbdare.

img_0669.jpg

Cum e cu obstacolele, cu greutățile? Cum de nu am cedat?

Obstacolele și greutățile există constant. Însă, ca mereu, noi o ținem pe a noastră. Au existat momente de îndepărtare, când ne-am înstrăinat unul de altul și nu știam ce va mai fi cu relația noastră. Însă amândoi am menținut speranța că lucrurile se vor rezolva. Uneori, chiar când tu faci tot posibilul să fie bine, lucrurile tot nu sunt prea grozave. Iar atunci trebuie să ai răbdare și încredere că este o perioadă, că mai există răni de vindecat, lecții de învățat, iar apoi totul va reveni la normal.

Bun, bun, dar nu te plictisești? 

Exclus! Iar uneori mai că chiar aș vrea asta!

Hotărârea pe care am luat-o, de a începe relația, de a ne uni viețile ne-a dus într-un vârtej de consecințe minunate care ne mențin ocupați: viață familială, prieteni, cariere. Și luați individual din nou nu avem stare, avem pasiuni multiple care ne animă și o mare bucurie de a le trăi, de a le împărți unul cu altul.

img_1572.jpg

Care e fundația relației? Sentimentul de a fi acasă!

La începuturi, pe parcursul acestor ani sau acum, când rămâne(a)m doar noi, avem acel sentiment că am ajuns acasă când suntem unul lângă altul. Ne conectăm unul cu celălalt, dar și fiecare cu el însuși. Când suntem împreună, ne tragem sufletul și redevenim esențele noastre. Oboseala, problemele, greutățile se dizolvă ușor pe fundal și suntem cuprinși de bucuria de a fi împreună. E ca un curent intens între noi doi prin care se transmit stări, gânduri, emoții, dorințe, planuri. Acest curent ne absoarbe și uităm adesea de ce e în jurul nostru sau cum se scurge timpul.

Aceasta este esența lucrurilor pe care am construit viața noastră împreună. Dar nu trăim doar acolo! Momentele acelea sunt scurte ca durată, deși constante. Mare parte a timpului nostru avem fiecare multe pe cap.

Cu trecerea timpului, lucrurile au avansat și de la acei copii zăpăciți care își petreceau prea mult timp în club A, am devenit un cuplu solid cu niște vieți pline.

Însă ne întoarcem constant la acel loc al nostru de unde ne-am luat și ne luăm energia pentru viața pe care am construit-o și pe care o trăim.

img_3228.jpg

Ce planuri de viitor avem?

Să continuăm așa, să ne bucurăm unul de altul. Și să muncim. Și să evoluăm. Relația asta are sens doar cât timp sunt satisfăcute aceste condiții.

Din bucuria și din energia dintre noi am construit și am atins atâtea vieți în jurul nostru în acești ani de relație. Zic că eu un semn evident că suntem pe drumul bun, cel cuvenit nouă.

img_3099.jpg

La mulți ani, dragul meu partener!

La mulți ani, nouă!

Îți mulțumesc pentru această aventură extraordinară în care viața și eu însămi au atins niște vârfuri pe care nici nu le credeam posibile!

IMG_1986