Constituirea de tabere este începutul dezumanizării iar empatia antidotul și baza unei societăți care reușește ÎMPREUNĂ

 

66819273-0-240(foto: humanitas.ro)
Citind cartea “Creierul – povestea noastră” de David Eagleman dau de niște pasaje care mi se par foarte relevante în contextul actual.
În linii mari, cartea prezintă cum identitatea noastră este dictată de interacțiunile neuronale ale creierului nostru și cum ele la rândul lor sunt modelate de atâția factori. Unul dintre care: societatea. Pe parcursul mai multor pagini, David argumentează și exemplifică cum că ființele umane sunt eminamente sociale, ce grozăvie e în asta, cum ne modelăm unii pe alții, că este în natura noastră să fim empatici, cooperanți.
Iar apoi este explorat reversul medaliei și aici apărea exemplul atrocităților comise în Sarajevo, când până-mai-ieri-vecini s-au ucis între ei. Cum este posibil așa ceva? Dincolo de contextul politic, istoric, economic există o explicație științifică, ce se bazează pe felul în care funcționează creierul uman.
Pornind de la premisa demonstrată deja cum că oamenii sunt ființe sociale ce au evoluat așa de mult doar datorită colaborării dintre ei, cum de se mai discută astăzi de genocid?
În cadrul unui experiment, le-au fost arătate unor subiecți conectați la un scanograf filmulețe cu imagini ce prezentau o palmă atinsă fie de un băț de curățat urechea, fie străpunsă de un ac de seringă. Reacția la durere a fost de activare a propriului centru al durerii pentru privitor.
Apoi, acelorași mâini li s-au adăugat etichete ca: creștin, ateu, musulman etc. De data asta, participanții au manifestat empatie mai mare față de grupul de care ei înșiși aparțineau. O simplă etichetă te distanțează față de durerea simțită de cineva!
Însă cum se ajunge la genocid?
Tot un experiment a evidențiat faptul că creierul percepe și cataloghează în mod eronat anumite persoane ca aproape aparținând de categoria “obiecte”. De exemplu, oamenii străzii, sau cei ce se droghează. Creierul îi dezumanizează aproape pentru a nu fi nevoit să suporte disconfortul provocat de faptul că nu facem nimic pentru a îi ajuta.
Această proprietate neuronală este folosită adeseori în propaganda politică pentru a dezumaniza oamenii, pentru a îi separa, pentru a îi învrăjbi unii împotriva altora, fapt ce este predecesor celor mai crude comportamente umane.
***
Jane Elliot, o profesoară din SUA, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King, a realizat un experiment în clasa ei cu scopul de a oferi experiența discriminării elevilor ei. (care erau în clasa a IIIa)
În ce consta experimentul?
A invitat elevii cu ochii albaștri să se comporte pentru o zi ca superiori ai elevilor cu ochii de culoare închisă. Aceștia au purtat un guler care le indica statutul inferior.
Elevii etichetați ca “superiori” au profitat de ocazie și au fost insuportabili: au folosit apelative discriminatorii, au manifestat atitudini superioare etc.
eye-1030343_1280
(foto: pixabay.com)
A doua zi, rolurile s-au schimbat oferindu-le celorlalți posibilitatea să persecute la rândul lor.  Copiii s-au jigit, s-au certat, s-au lovit.
Această experiență le-a permis elevilor să testeze pe propria piele cum e să faci parte din ambele categorii, să fii pe rând persecutat și persecutor, cum e să participi la un joc cu reguli nedrepte și să te supui unor concepte fabricate care separă, modifică comportamentele în sensul negativ.
Copiii au mărturisit că parcă le-au fost furați prietenii. Atunci când au fost persecutați au spus că s-au simțit ca niște câini în lesă, ca într-o pușcărie. Au simțit furie, nedreptate, insignifianță. Iar profesoara lor a concluzionat că a remarcat cum niște elevi cooperanți și prietenoși au fost transformați în 15 minute în niște persoane capabile de discriminare și nedreptate.
Interesant la experiment este și alt lucru: nu doar că o reuniune peste o decadă a dovedit că acei copii de clasa a III a s-au transformat în adulți ce au manifestat ulterior un comportament tolerant, dar, în timpul testelor aplicate pe perioada experimentelor, elevii catalogați ca inferiori au luat note mici și au avut performanțe academice scăzute, iar cei catalogați ca superiori au luat note mari, iar, după experiment, notele lor au crescut și s-au menținut acolo.
Însă Jane Elliot susține că nu își dorește ca experimentul să fie folosit asupra elevilor pentru că pot fi foarte ușor răniți, iar ceea ce ar prefera at fi ca nevoia de replicare a acestui experiment să dispară.
Filmarea de la a treia punere în scenă a experimentului, de la reuniune și folosiri ulterioare ale sale aici: https://www.youtube.com/watch?v=nmXr-rC5F-4&frags=pl%2Cwn
***
Relevanța pasajelor din cartea lui Eagleman și experimentul lui Jane Elliott este dată de faptul că exact asta văd întâmplându-se acum la noi. Ne sunt servite tabere, dușmani și pericole care mai de care, sunt create diversiuni pentru a ne lua atenția de la lucrurile cu adevărat importante – educația, sănătatea, contextul politic etc, suntem asmuțiți unii împotriva celorlalți în timp ce fapte condamnabile se doresc trecute cu vederea și vinovații scoși basma curată.
Taberele insuflate sunt ba PSD-iștii, ba sorosiștii, fie statul paralel sau corporatiștii, pensionarii, jandarmeria, comuniștii, protestatarii, homosexualii și tot așa. Iar creierele noastre, făcând ceea ce sunt concepute să facă, detectează pericolul și îl vor eliminat. Consumăm energie și timp căutându-i pe cei ca noi și pe cei “diferiți” de noi pentru a ne feri, pentru a combate, pentru a înfrânge, a convinge pe “ceilalți” de eroarea în care se află și a ne întoarce la starea de lipsă de pericol. Însă efortul pare că nu se mai termină. Zi de zi apar noi pericole, noi tabere, noi eforturi necesare pentru a ajunge la starea de bine. Acesta nu pare drumul cel bun.
În mod și mai interesant, tot în această carte este sugerat și antidotul la problema etichetărilor, categorisirilor și împărțirii în tabere: reîntoarcerea la empatie. Căutarea acelei punți care unește oamenii, ce trece dincolo de scăpările funcționale ale creierului și ne aduce pe terenul de siguranță al emoțiilor care unesc.
Constituirea de tabere este începutul dezumanizării. Să ne amintim experimentul. Atunci când palma avea etichetă, empatia era crescută doar pentru grupul de care aparții. Suferința celor din grupul “celorlați” nu ne atinge așa pregnant. Iar creierele noastre sunt făcute să tindă către cei cu care ne asemănăm.
***
Întrebarea este atunci: ce asemănări căutăm? Partidul cu a cărei doctrină rezonăm, nivelul de trai, religia în care credem, slujba, interesele?
Sau poate am putea să dăm deoparte taberele insuflate de alții și să căutăm acele similitudini profund umane, emoțiile și aspirațiile pe care le trăim cu toții cum sunt: nevoia de a trăi în siguranță înconjurați de oameni dragi, nevoia de bunăstare, cea de recunoaștere a valorii pe care viața noastră o aduce acestei lumi, nevoia de oameni permanentă în viața tuturor? Suferința, empatia, dorința de a ajuta?
Grupul de care aparținem nu este un partid sau o grupare protestatară – ci populația totală a țării sau chiar umanitatea per total! Și din orice tabără ai face parte, în funcție de orice criteriu folosit pentru separarea noastră, adevărul e diferit de pericolele și taberele ce ne sunt servite permanent: zi de zi punem împreună umărul la mersul lucrurilor. Suntem împreună în asta. Suferim împreună. Muncim împreună.
Acest ÎMPREUNĂ ne este salvarea dragilor și un licăr mic de speranță îmi apare care-mi spune că suntem pe drumul cel bun: comportamentul protestatarilor de pe 10 august a demonstrat o umanitate extraordinară în acele condiții năucitoare, rezultatul referendumului poate fi un indicator al toleranței care există în noi, exact acea empatie care trece dincolo de granițele imaginate ale taberelor, ale etichetelor.
Iar cazul recent al Roxanei, fetița care visa la carne cu pure și reacția oamenilor demonstrează că mergem dincolo de a vedea când celălalt suferă, ba chiar ne unim forțele pentru a îl ajuta! Posibilele prejudecăți, plasarea vinei, etichetele au fost date toate la o parte și au făcut loc acelei emoții care conectează, grijii dezinteresate pentru un străin, motivației de a ajuta, de a clădi împreună.
Iar dacă ar fi să îmi doresc ceva este să trăim în această stare permanent. Acea stare în care știm că suntem conectați. Că împreună putem face diferența. Că grija pentru celălalt, comunitatea care se adună pentru a restabili normalitatea și echilibrul în viața unora, altora sau a majorității trebuie să devină permanente, constante pentru a pune bazele unei societăți în care ne vedem și ne tratăm unii pe alții așa cum suntem: oameni.
Advertisements