E în regulă să nu fii în regulă

 

Am trecut printr-o perioadă tulbure.

Am luat niște hotărâri mai demult, unele mici, unele mari, ale căror consecințe negative s-au tot adunat pic cu pic, până când corpul meu nu am mai făcut față și a tras semnalul de alarmă încercând să-mi spună nu se mai poate așa. O schimbare e iminentă. Și că aș face bine să fie una conștientă și asumată.

Pare dramatic. Nu e. Practic, problema mea este că vreau prea multe, fac prea multe, dau prea multe altora și am nevoie să o iau mai ușor, să încetinesc ritmul, să îmi acord mie prima orice ar fi ceea ce am de oferit altora: atenție, grijă, iubire.

Sună bine concluzia.

Însă ca să ajung la ea am trecut printr-un calvar de mai bine de două luni în care abia am putut mânca, am slăbit groaznic (da, se pare că pot fi chiar mai slabă decât “normalul” meu de slabă), am fentat cât mai multe responsabilități și mi-am pus mii de întrebări despre viața mea, despre mine și ce e de făcut. 

Ce mi s-a părut interesant este următorul lucru: în timp ce eu văd ca utile și constructive aceste perioade pentru că trăiesc cu convingerea că au rolul de a mă duce spre răni ce necesită vindecate sau un nivel nou de evoluție personală sau chiar spirituală, cei din jurul meu nu au mai contenit cu a încerca să-mi suprime disconfortul. “Hai mamă că nu e dracul atât de negru”, “lasă că treci tu și de asta”  sau “ stii că nu ai nici un motiv sa te plângi, da? Ai o viață de vis! Sunt unii care ar da orice ca să fie în locul tău”…etc.

În principiu știu că au făcut-o din iubire și cu bune intenții, însă, ceva le scapă și sunt convinsă că nu doar lor: nu se poate să trăim într-o euforie și fericire continuă, doar cu energie la cote maxime și zâmbete largi. 

smiley-2979107_1920

credit foto@  pixabay.com

A fi viu înseamnă și durere, suferință. Iar între aceste două extreme,  presupune mii de emoții și trăiri care condimentează această experiență pe care o numim viață.

Iar uneori este necesar la modul cel mai util și practic să te iei la întrebări, să pui semnul întrebării lângă ce crezi că e bătut în cuie, să evaluezi, să estimezi cu ochii omului care ești acum deciziile luate cu ceva timp în urmă. Și ce ocazie mai bună să te iei la întrebări dacă nu atunci când corpul tău refuză mâncarea și nu te poți ridica din pat?

O, da! Poate fi dureros. E posibil să realizezi ce decizii tâmpite ai luat deși la acea vreme păreau cele mai bune cu putință (și probabil au fost), cât de mult timp ai pierdut cu ceva sau cu cineva total aiurea, sau poate e cazul să lași pe cineva să plece din viața ta și pe altcineva să intre. Iar toate astea nu pică bine pentru că cer efort, schimbare.

Însă ce pică bine este ce vine după durere, după disconfort, după efort. Noul. Noul din viața ta. Noul tu. Cu lecțiile învățate, mai înțelept, mai tu.

Așa că lăsați-mă să mă zbat, să sufăr, să mă iau la întrebări și peste picior. Întotdeauna o fac cu cele mai bune intenții și știu că voi face să fie bine. Voi ajunge din nou la Arina cea energică și zâmbitoare, însă nu înainte de a trage linie și de a îmi învăța lecția. Dacă am o superputere este exact asta: nu fug de suferință, de greu, de provocări. Știu că trecerea prin ele mă va șlefui într-un om mai grozav, mai înțelept, mai blând, mai eu.

Un an nou cu de toate îmi doresc și vă doresc!

Advertisements

Cum vizita la o prietenă bună s-a transformat într-un episod depresiv iar asta în motivul pentru o schimbare de care aveam așa mare nevoie

 

Când am mers la epictalk cineva a sugerat mamelor să își ia un weekend liber și să plece din oraș să se deconecteze.

Am luat în serios ideea pentru că îmi suna foarte bine și după aranjamentele necesare, am plecat la prietena mea de la Iași, Ioana, într-o escapadă de weekend.

Experiența a fost fantastică! Atâtea lucruri importante pentru mine condensate într-un weekend: taclale cu o prietenă veche, vizite la muzee, plimbat în natură, un concert excelent, hrănit cățeii străzii, timp pentru a savura o porție de mâncare delicoasă. 

Când mă întorc în București, nu trece mult și în loc să mă simt revigorată după această călătorie savuroasă, mă apucă o stare generală foarte proastă. Oboseală, greață, stări de vomă, imposibilitate de a mânca, zăcut la pat. Da, știu, parte din reacție poate fi pusă numai pe seama Bucureștiului în sine care a devenit aproape intolerabil în ultima perioadă. Însă nu orașul era problema mea.

Toată treaba durează vreo două săptămâni în care mi-am făcut analize peste analize și nu am găsit nici o problemă de ordin fizic.

Și atunci încep să iau în calcul că este o problemă de natură emoțională. Spre această concluzie îmi indica și faptul că mă lua greața mai cu seamă când primeam un mail de la serviciu sau “trebuia” să fac ceva. Iar starea dispărea cu totul atunci când făceam ceva cu plăcere cum era să ascult muzică sau să urmăresc un film, când vorbeam cu cineva drag. 

Așa că mă pun pe întrebări. Am o viață fantastică.  Am o familie de vis, o relație minunată cu partenerul meu de viață, ador oamenii cu care interacționez, ador ceea ce fac, îmi iubesc țara și viața cu totul și mă consider cea mai norocoasă creatură! Cum aș putea să fiu depresivă? Nu prea are sens!

După ceva vreme de gândit și răzgândit, am descoperit ce dădea cu virgulă: propria-mi viziune despre iubire. Iubirea este baza a tot ce e în viața mea. Din iubire fac tot ceea ce fac. Însă când mă gândesc la iubire, poziția mea este mereu a celui/celei care oferă, care se dă peste cap, care se luptă cu toate morile de vânt încercând să fie mereu acolo pentru alții și să schimbe lumea într-un loc mai bun. Aici e virgula. 

Am nevoie să învăț că iubirea e și ceea ce primești, că toate resonsabilitățile lumii nu sunt doar pe umerii mei, că ele se pot împărți cu alții. Iar că uneori, merit o pauză. Tot din iubire. Iubire de mine. 

 

sad-505857_1280

Pentru a întreține această viață fantastică, am turnat atât de mult timp și energie încât nu a mai rămas sau nu mi-am mai lăsat mai bine zis – nimic mie. Și cât de fantastică poate fi o viață goală de plăcere și savoare? Da, e ok să reciclezi, să ieși la proteste, să fii un om decent într-o țară ce se afundă în degradare și un părinte excelent etc…dar dincolo de toate astea, totul pornește de la a fi bun cu tine. De la a îți acorda ție primul iubirea. Iar asta e ceva ce aveam nevoie să-mi amintesc. Sau să învăț de la 0.

Weekendul la prietena mea a fost picătura care a declanșat ruperea barajului. Contrastul de care am avut nevoie ca să înțeleg că nu mai pot continua așa, că e urgent să fac o schimbare. 

Însă de unde să încep? 

Primul lucru la care m-am gândit a fost că ar trebui să renunț la ceva și am trecut în revistă mental, în ordine descrescătoare a importanței, feliile care-mi compun viața: familia, cariera, sănătatea, dezvoltarea personală unde intră facultatea, cursuri, evenimente, cititul, documentatul etc etc. 

M-a surprins lista. Pentru că din ea lipsesc câteva lucruri și ele esențiale: bucuria și savoarea. Cu excepția vizitei la prietena mea, cred că au trecut ani de când nu am mai făcut ceva doar pentru mine, pentru sufletul meu. Fără să vreau să devin mai bună, să schimb ceva sau să mă lupt cu ceva.

Ceva care să mă bucure, să mă încânte, să mă hrănească. Ceva e cu siguranță greșit aici. 

Iar o lecție importantă mi-am însușit-o în perioada în care nu m-am putut ridica din pat. Uite cum viața mea nu s-a probușit iar pământul nu s-a oprit în loc atunci când eu mi-am dat deoparte toate responsabilitățile și m-am concentrat pe a mă reface. Foarte interesant. Ce ar fi dacă aș face un pic de așa ceva în viața mea de zi cu zi? Sunt sigură că nu s-ar întâmpla nici o catastrofă, ba mai mult, m-aș hrăni șufletește și pe mine, eu care hrănesc la rândul meu pe atâția și care mi-am luat toate responsabilitățile astea pe cap din proprie-mi inițiativă. 

Acesta a fost punctul de plecare. Mi-am propus să fac în fiecare zi ceva care îmi place, să zic nu, să nu mai fiu eroina care se dă peste cap. 

E tare greu. După 36 de ani în care pentru mine iubirea a însemnat aproape doar ce am eu de oferit, acum trebuie să mă învăț că iubirea e și ceea ce primești. Iar cea mai importantă e cea în care tu primești de la tine acest lucru.

Am decis să iau o pauză de o lună de la orice responsabilități pe care le pot amâna sau suspenda iar în acest timp voi asculta muzică până îmi vor ieși note muzicale prin toți porii, voi viziona animații la care voi râde cu gura până la urechi și îmi voi aminti că eu sunt baza propriei mele vieți și mie am nevoie să-mi acord cea mai mare atenție. Și iubire.

Cu pași mici, sunt convinsă că voi ajunge la performanța de a avea o viață fantastică și să mă și bucur de ea!

La EpicTalk a fost…epic!

 

IMG-3972

(imaginea este surprinsă de pe mapa participanților)

Cum m-am hotărât să particip?

INSTANTANEU!

Încă de prin vară mi-a reținut atenția că urma să aibă loc EpicTalk. Doar citind că Oana Moraru urma să fie invitată și decizia de a merge a fost luată!

Iar dacă îi adaug pe: Gaspar cu revelația pe care mi-a produs-o recent referitor la importanța relațiilor în viețile noastre, pe Mirela Retegan cu energia și atitudinea ei pozitive și contagioase, pe Diana Stănculeanu despre care știam multe, însă nu o văzusem pe viu și foarte mult îmi doream, pe Andreea Esca și Adrian Hădean – cum să nu vrei să participi, să îi asculți, să culegi parte din ingredientele succesului lor?

Cum a fost?

Grea misiunea de a reduce la o esență, ceea ce s-a spus pe scenă. S-au oferit atâtea informații prețioase, s-au împărtășit atâtea povești, s-au trăit emoții variate și s-a râs mult!

Prima surpriză plăcută a zilei: prezentator și facilitator al evenimentului a fost Claudiu Pândaru. 🙂

IMG-3874

Mirela Retegan –

Fiind primul discurs al zilei, mare-mare presiune se punea pe acest moment. Însă Mirela este o naturală în orice context în care trebuie să vorbească. I-a fost foarte ușor să ne emoționeze, să ne amuze prin cuvintele ei. Să fie simpatică. Exact acest cuvânt l-a repetat în discursul ei, ca o sugestie în relațiile noastre cu copiii noștri. Să fim părinți simpatici.

Ne-a întrebat care ar fi cuvântul prin care ți-ai descrie copilul, copiii? Iar din sală s-au auzit cuvinte ca: soare, viață, bucurie. Folosindu-se de experiențele proprii, în calitate de mamă singură a unei fete adolescente deja, Mirela ne-a îndemnat să nu uităm să arătăm copilului/copiilor noștri că ei sunt asta pentru noi: soare, viață, bucurie. Iar a fi simpatici este modul prin care facem asta.

Ne-a mai sugerat ea să ne abținem de la a controla copilul și a folosit o analogie sugestivă, sugerându-ne să fim “părinte far”, iar nu prezent în barca lui, controlând situația pentru el. Adică acel tip de părinte care lasă copilul să plece, să se angajeze în explorare, dar este mereu acel punct de reper, de siguranță la care se poate întoarce la nevoie, pe care se poate baza. Sau, o altă analogie: “nu fiți părinte arbitru, fiți parinte antrenor”. Cât de sugestiv! Să fii acolo pentru a sprijini copilul, să îi arăți că ești de partea lui, în aceeași echipă.

Diana Stănculeanu – 

Cu mare interes am așteptat discursul Dianei, pentru că am devenit pe nepusă masă mamă de adolescentă.

Deși nu sunt un novice al psihologiei, al dezvoltării umane sau a creierului, Diana a oferit informații care au depășit nivelul meu de cunoaștere.  Iar informațiile pe care le-a transmis s-au lipit în mod magic în mintea mea, pentru că ea a pornit discursul cu răspunsul la “de ce?”. Acel răspuns care mie îmi lipsea.

S-ar părea că rolul adolescenței nu e de a tortura părinții sau adulții din preajma lor. Sau nu e rolul principal. 🙂 Diana ne-a oferit un pic de istorie. Privind în trecut, pe când viața era mult mai scurtă, iar adolescența era mijlocul vieții, rolul rebeliunii împotriva modelelor parentale, rolul respingerii a ceea ce este familiar este acela de a pregăti tânărul adult pentru viața în care va porni desprinzându-se de familie, de trib.

Însă cu aceeași biologie de-atunci, adolescența surprinde copiii noștri…în liceu. Deși creierul și corpul lor îi pregătesc pentru una, contextul social le impune altceva: locuit cu părinții pentru încă ceva ani, performanțe academice, întemeierea familiei proprii peste mult timp față de vârsta adolescenței.

În această perioadă, spune Diana, creierul este similar cu al unui depresiv, caută febril plăcerea, noul, neobișnuitul, compania semenilor pentru validare și siguranță. Da, acum gașca are 70% importanță în viața copilului nostru. Să mai adăugăm interesul sexual, și el programat genetic? Sau lipsa de pregătire a părinților pentru a le fi alături copiilor pentru a descrie perioada tumultoasă pentru ambele tabere? Cum să facem față acestei perioade?

Diana ne îndeamnă să nu uităm răspunsurile la întrebarea Mirelei. Copiii sunt soare, viață, bucurie, chiar când ne trântesc ușa în nas și ne spun că ne urăsc!

Și să ne alegem cu atenție bătăliile și de partea cui suntem. Să folosim influența, nu controlul. Să fim blânzi și empatici.

Cuvintele pe care le adresăm copiilor noștri acum sunt înregistrate de creierul aflat în profunde transformări și poate fi confundat cu propria imagine de sine.

Totodată, suntem încurajați ne amintim de efervescența trăirilor emoțioanale de la această vârstă. Nu se vor mai întâlni niciodată cu asta! Și să ținem “dușmanul” aproape! (gașca, prietenii copilului) 🙂

IMG-3948

(notițele mele pe parcursul discursului Dianei)

Oana Moraru

Discursul Oanei a fost împărțit în 3 idei mari:

  • copiii nu sunt de vină!
  • lucrez încet în adâncime, dar nu scad performanțele academice
  • copiii nu sunt în clasele noastre, sunt în câmpul nostru energetic!

Oana argumentează că cei mici au în mod natural dorința de cunoaștere, de a ști, de a evolua. Iar când în școală, copiii nu “vor” să învețe este pentru că “au paharul emoțional gol”. Asta se întâmplă din cauza adulților care nu au abilitatea de a fi prezenți, vii, în viețile copiilor sau din cauza progamelor școlare, distribuite invers față de nevoile și posibilitățile de dezvoltare ale celor mici. Este dat exemplul grădinițelor care subestimează copiii și care nu pun accent pe dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului, sau al școlii primare, care folosind note, încurajează comparația, la o vârstă când se formează stima de sine. (care se va fonda pe comparația cu alții și pe centrarea pe rezultat)

Apoi, spune Oana că dacă am lasa-o mai moale cu comparațiile și cu perfomanțele academice la vârste timpurii, am face loc pentru o evoluție naturală, mai înceată, dar  care își va demonstra eficacitatea ulerior. După ce copilul a dobândit bazele pe care se poate face aceasta. Și ea dă exemplul copiilor împinși de la spate, care sunt notați excelent pentru început, dar care pe final de ciclul gimnazial se pierd, scad.

Tot în acest context Oana subliniază această idee atât de simplă: ca în primii ani să ne concentrăm pe starea de bine a copilului. Iar apoi vor apărea rezultatele, performanțele. “Nu devii competitiv când ai luat șuturi devreme, ci când ai avut timp să te simți bine”.

Pe final, Oana pune accent pe relație. “Esți acolo pentru a fi partener. Evidențiem greșelile, dar nu intoxicăm cu ele. Greșelile sunt ok. Ele se semnalează cu zâmbetul pe buze.”  Cei mici învață conectându-se la energia noastră emoțională. “Facem educație cu ei acolo, în câmpul nostru energetic.”

Gaspar Gyorgy

Dacă ar fi să rezum discursul lui Gaspar la câteva cuvinte, ele ar fi:

“Nu inima ne poartă, ci ce am învățat în copilărie despre iubire.”

Gaspar susține că în relațiile de cuplu, oamenii se bazează în mod automat pe un model întipărit în subonștientul nostru în primii ani de viață. Uneori numim acest model “intuiție” , “inima” sau acea voce interioară care ne face să credem că o persoană este perechea potrivită nouă. Ca să demonstreze cum intuiția nu poate fi folosită în situații delicate de viață, Gaspar ne amuză cu întrebarea: “de ce nu folosește un chirurg sau un pilot intuiția pentru a face ce are de făcut?”

Răspunsul neformulat este: pentru că intuiția este posibil să fie primul pas, restul este pregătire.

Iar pentru relații personale nu ne pregăște nimeni. Însă o putem face. Folosind creativitatea, imaginația și simțul umorului. Și privind la celălalt ca la un copil. Dincolo de corp, spune Gaspar,”există un copilaș care este singur, căruia îi este frică și care nu știe cum să se poarte”.

Iubirea este dovada supremă de educație. Într-o relație de cuplu, fiecare este pe rând educator și educat. Relația de cuplu este locul unde ne putem vindeca, unde putem crește. Dacă se acționează cu blândețe, cu umanitate. Nimeni nu se schimbă înainte e a se simți acceptat și în siguranță. Este nevoie de comunicare,  să discutăm despre emoții., de implicare din ambele părți și mai ales să reedităm poveștile cu care venim din copilărie. Așa cum învățăm regulile gramaticale pentru a vorbi corect, să învătăm regulile ce ne vor permite să vorbim limbajul iubirii.

Lecția merită învățată! Pentru că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieților noastre.

De la Andreea Esca și Adrian Hădean nu am plecat cu caiețelul plin de notițe la care să meditez mai târziu. Dacă ceilalți invitați apelau la studii, știință și reflecție, Andreea și Adrian au fost pur și simplu efervescenți.

Am râs în continuu si ne-am delectat în timp ce am ascultat povestiri și istorisiri personale despre carieră, profesionalism, pasiune, împărțirea între calitatea de părinte și carieră, ascultarea intuiției, importanța sprijinului oferit acasă, alegeri, oameni, relații.

Ca să exemplific, Adrian Hădean își descrie copilul ca pe “animalul ăla mic care a venit în casa nostră și seamănă cu Băsescu” iar Andreea, un guru în materie de stil acum, s-a analizat stilistic împărtășind cu publicul o poză de pe vremea părului similar coamelor de leu și a puloverelor din mohair mov! 🙂

Concluzie:

Evenimentul a fost fabulos!

Am plecat cu un pachet consistent de informații, povești, destăinuiri, emoții, sfaturi, trăiri autentice, recomandări, multă inspirație și energie pe care le voi folosi cu siguranță exact așa cum spune tema evenimentului: pentru o viață de calitate.

Mi-a plăcut că vorbitorii au respectat timpul alocat lor, că s-a respectat orarul propus inițial și sesiunea de întrebări pusă la final, oferind astfel posibilitatea celor ce nu mai doreau sau putea să participe să se retragă fără a fi pierdut discursul cuiva.

Felicitări pentru inițiativă și atenția la detaliile organizatorice! A fost un eveniment excelent!

P.S. Pentru a fi corectă, am să semnalez totuși că spațiul s-a simțit micuț pe alocuri, scaunele fiind prea apropiate în sală, iar în pauze ne-am cam înghesuit pe culoare la cafea și cărțile editurii Curtea Veche. Pentru ca evenimentul să fie un adevărat regal, singurul lucru care mai poate fi ajustat este acesta.

Abia aștept ediția de la anul! 🙂

IMG-3885

(la pauză ne-am oferit o panoramă a orașului surprinsă de la etajul 21 al Intercontinentalului)

Cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât pe ale noastre, nu ei au nevoie în primul rând de terapie, dezvoltare personală și cursuri, ci noi, adulții

Printre cvasicunoscutele legi ale psihologiei și educației există aceea care spune că mediul în care un copil se dezvoltă în primii ani de viață este extrem de important în devenirea lui. Cu alte cuvinte, un copil va fi reflecția a ceea ce i s-a oferit: siguranță, bună creștere, atenție, afecțiune, sprijin sau opusul lor. Acestea se vor reflecta în comportamente specifice care vor varia în spectrul negativ de la absență, apatie, agresivitate, oscilare între mai multe comportamente negative și vor ajunge în cadranul pozitiv până la atenție, cooperare, disponibilitate, echilibru etc.

Date fiind acestea, mi se pare uimitor cum:

  • Nu vorbim aproape deloc despre asta!

Să fii părinte, îngrijitor sau tutore este printre cele mai dificile și complexe procese! Dificultatea și complexitatea vin tocmai din faptul că nu se face mecanic, fără a ți se clinti un fir de păr și având toate datele din start. Dimpotrivă. Treaba este umană, necesită implicare, dăruire de sine și cunoștințele teoretice par să pălească în fața situațiilor de viață.

Pe lângă asta, știți vorba aia a Maicii Tereza? „Pacea începe acasă”? Nu e doar filosofie. Este certitudine. De mediul de creștere al unui copil depind sănătatea sa fizică, starea sa emoțională, rata de succes în viață, nivelul veniturilor ulterioare și tendințele spre consumul de alcool și droguri. Și da, la o scară mai largă, pacea unei comunități.

Două motive care te-ar face să crezi că îngrijirea copiilor ar trebui să fie prioritatea oricărui guvern întreg la minte. Doar prin îngrijirea corespunzătoare a copiilor de azi se pot elimina sau reduce comportamente ulterioare agresive, destructive sau chiar criminale. Adică în 20 de ani poți scade rata criminalității, costurile cu sănătatea și cu întreg sistemul social.

Însă, surprinzător sau nu, acest aspect nu primește atenția ce i se cuvine.

Iar ca urmare, sprijinul primit de adulții ce cresc sau îngrijesc copii, îndrumarea, educația specifică sunt aproape egale cu 0! (nu mai zic de cele dinainte de a avea copil). De parcă se transmit toate acestea odată cu genele părinților. Sau de parcă celebra gură a lumii ni le va insufla pe parcurs. (acea gură care se contrazice la fiecare pas – ba înfășoară copilul, ba lasă-l să respire, ba suflă-i în ceafă, ba lasă-l să se descurce)

Ca urmare, fiecare face după cum îl taie capul, după cum i se pare sau după ce cărți a mai citit lăsând loc convingerilor personale, zvonurilor, fricilor să țină loc de știință sau bun simț.

În acei primi ani de viață, cei mai vulnerabili, care pun baza evoluției ulterioare a copiilor este nevoie să recunoaștem că adulții, părinții au nevoie de sprijin și momentan nu îl primesc. Și faptul că  nealocând importanța cuvenită acestui subiect, determină consecințe peste generații.

Dacă vrem să evoluăm ca societate, următorul pas este să sprijinim adulții care cresc, educă sau sprijină copii: părinți, îngrijitori, dascăli. În primul rând să se legifereze alb pe negru ce înseamnă îngrijirea corespunzătoare. Nu, îngrijirea nu e o artă, lăsată la interpretarea fiecăruia. Este știință înainte de toate care funcționează cauzal: un anumit comportament al îngrijitorului va produce anumite urmări asupra copilului.

Îngrijire nu înseamnă „eu l-am făcut eu îl omor”, sau  „eu sunt adult, eu știu, nu vreau să aud nici pâs”.

Iar apoi, să se facă treaba. Adulții să fie educați, sprijiniți, îndrumați permanent.

  • Suntem atât de ipocriți noi, adulții!

Reluând ipoteza de mai sus, cum că adulții sunt cei ce creează mediul în care crește și se dezvoltă un copil, există un moment când devenim subit orbi și nu vrem să vedem adevărul până la capăt: copiii nu au problemele lor, ele sunt ale noastre!

Vorbim așa des despre “copii cu probleme de atenție”, “copii agresivi”, “copii neascultători” etc. și rareori spre 0 despre contextul din care provin, despre adulții care i-au adus în acest fel! Copiii sunt doar un simptom al problemelor adulților care îi îngrijesc! Însă pare că nu suntem pregătiți să vedem această corelație. Ne mulțumim să ne rezumăm la copii. Ne oprim doar asupra comportamentelor pe care le observăm la cei mici.

Alocându-le copiilor diagnosticul, tot pe ei căutăm să îi tratăm, în cazul în care se întâmplă chiar și asta: terapie, dezvoltare personală, cursuri peste cursuri.

Atașându-le copiilor eticheta, îi rupem de o poveste pe care nu au scris-o. Le tăiem șansa de a o scrie vreodată altfel de cum le-a fost scrisă. Copilul sărac va ajunge adult sărac, copilul educat adult educat. Sau „ce iese din pisică șoareci mănâncă”. Cam așa, nu?

Putem să avem tăria de caracter pentru a recunoaște că cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât problemele noastre? Că nu ei au nevoie de terapie, dezvoltare personală și cursuri. Ci noi. NOI! ADULȚII!

Cunoaștem cu toții cazuri de părinți care spun: “copilul meu nu se dezlipește de tabletă”, dar persoana în cauză poate fi văzută rareori despărțindu-se de gadgetul propriu multimedia, sau poate i l-a oferit de atâtea ori încât a devenit normalitatea. Alții spun: “copilul meu are o perioadă proastă” fără vreo secundă să își recunoască măcar sieși că de fapt “eu sau familia avem o perioadă proastă”. Și caută să trateze copilul, să îl îmbunătățească, să îl repare.

Știu că majoritatea părinților sau adulților care îngrijesc (își) iubesc copii și le vor tot binele din lume. Însă prea puțini sunt gata să își recunoască oglindirea în copilul din fața lor. Mai ales oglindirea problemelor, dezechilibrelor.

Aici începe ipocrizia. Când îi ceri celuilalt să se schimbe pentru a fi mai bun, dar tu nu o faci. Când celălalt are o problemă, uite-o, e evidentă, tocmai ce ai enunțat-o, dar tu nu, nu, nu!

De parcă adulții sunt acești zei de necontestat, care le știu pe toate, sunt de neatins, nu acceptă critică sau ajustare. Iar cei mici bagă la cap. „Așa voi face și eu când voi fi mare”.

Copiii nu ascultă cuvinte, ei imită, însușesc automat comportamentele adulților model din viețile lor.

Poate nu e spusă de-ajuns de des afirmația, dar dincolo de îngrijirea copiilor, părintele sau îngrijitorul are această responsabilitate: de a modela copiii.

Prin cine suntem noi ca oameni îi modelăm pe cei mici. Cine e gata să se vadă în copilul său? Să vadă ce a copiat cel mic de la sine? Ce și-a însușit din mediul de îngrijire în primii ani de viață?

  • Schimbarea va veni de la adulți

Adulții determină mediul în care cresc copiii și modelează comportamentul și caracterul celor mici. Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la rezultat (acele probleme pe care le tot transferăm copiilor) este cazul să umblăm la ingredientele care îl produc – adulții – și nu la copii. Are sens?

În exemplul de mai sus, problema e „copilul stă prea mult pe tabletă”. Dacă vrem să producem o schimbare, nu ținem predici copilului, îl pedepsim sau alte grozăvii, ci ne adresăm adultului. El este cel care a permis și întărit acest comportament. Copilul se va adapta. Iar în exemplul cu „copilul meu are o perioadă proastă”, similar, copiii nu prea sunt doborâți de plata ratelor și a chiriei. Perioada proastă le-a fost indusă. Este necesar ca adulții să devină prezenți, deschiși și flexibili în a își accepta rolul.

Vorba cântecului: „I’m starting with the man in the mirror, I’m asking him to change his ways”. Este nevoie să privim spre noi și să recunoaștem că nu primim suficient sprijin legat de îngrijirea copiilor, cât e de greu, că nu suntem perfecți iar uneori o dăm în bară. Avem constant nevoie să ne ajustăm pe noi înșine, iar asta nu e semn de slăbiciune, ci dimporivă, de putere și curaj. Când noi adulții, vom fi în regulă, nu vor mai exista copii cu probleme de atenție, agresivi și neatenți. Când noi suntem autentici și echilibrați, așa sunt și cei ce ne copiază.

(în întreg articolul, mă refer la copiii ce sunt în preajma primilor 7 ani de viață, când mediul familial și cel de îngrijire constituie modele de comportament pentru ei)

 

 

 

La UnlimitU am avut ocazia de a îi asculta pe Gaspar Gyorgy și Mirela Oprea vorbind despre importanța relațiilor și a visurilor

IMG-3280

Atunci când  e vorba de dezvoltare personală ciulesc urechile și interesul meu crește instant. Sunt pasionată de acest domeniu, citesc articole, cărți și particip la evenimente la noi în țară, dar și pe afară.

Așa că am fost entuziasmată să accept propunerea Ancăi Haldan de a fi partener media al primului summit de dezvoltare personală din România – UnimitU- și abia așteptam evenimentul în sine.

Încă de la început, din lista lungă de vorbitori mi i-am ales pe aceia pe care urma să nu îi ratez:

  • Gaspar Gyorgy, a cărui carte “Copilul invizibil” m-a adus pe mine mai aproape de mine și pe care îmi doream neapărat să îl văd pe viu, mai ales după ce apropiați de-ai mei îl văzuseră și fuseseră cuceriți total;
  • Mirela Oprea, ale cărei articole pe republica.ro sunt un amestec așa bine proporționat de informații prețioase, dure uneori, demotivante în aparență, dar care prin filtrul firii ei calde și optimiste se transformă în speranță, în soluții, în șansă de a evolua sau motiv pentru reflecție;
  • Florian Colceag, renumitul antrenor de genii, pe care tot la fel, deși îl urmăresc și admir nu am reușit să îl văd pe viu până acum;

Pentru că evenimentul a însumat peste 16 ore de discursuri și interacțiuni, am să relatez exact despre momentele care m-au impresionat cel mai mult.

  • Gaspar Gyorgy, pe care l-am zărit strecurându-se tiptil cu un ghiozdan în spate, înainte de a vorbi publicului, la standul celor de la editura Curtea Veche, de unde am plecat cu cele mai recente lucrări ale lui “Mindfulness urban” și “Revoluția iubirii” alături de un autograf și fotografie cu el!

IMG-3330

Deși părea că nu e în largul lui alături de două admiratoare entuziasmate de a-l fi întâlnit ( eu și colega Bianca), în momentul când a pășit pe scenă și a început să vorbească publicului, a scos la iveală pe Gaspar cel care se simte bine în largul lui pe teritoriul în care este expert: relațiile, psihologia umană, starea de prezență conștientă.

Gaspar are un fel de vorbi, blând și explicativ. Te face să te simți un prieten de care îi pasă și căruia îi explică, îi argumentează, îi dă exemple și cu care face glume. Totul pentru ca tu să poți accepta mai ușor adevărurile pe care le enunță. Unele dintre ele, foarte neplăcute.

Prezentându-se ca un “reparator de relații” Gaspar a vorbit cu patos despre importanța lor în viețile noastre. Ba chiar a fost acceptată și terminologia de inteligență relațională. Apoi, sunt precizate câteva caracteristici ale relațiilor: cum ele sunt vii, ca și oamenii care le formează și la fel de imperfecte, cum oamenii sunt făcuți pentru a trăi în relații iar studiind relațiile ne putem îmbunătăți viața.

Precizând că dintre toate relațiile, marea sa pasiune sunt cele de cuplu, Gaspar ne oferă lista celor patru “cavaleri ai apocalipsei”,  care aduc degradarea armoniei dintre parteneri: critica, defensiva, disprețul și împietrirea. Pe lângă explicații și exemple care să ne facă să înțelegem ce sunt și când apar, ne este oferit și antidotul: critica își găsește nașul cu asumarea propriilor nevoi, defensiva este domolită de asumarea răspunderii pentru contribuția la ceva ce nu merge, disprețul se diminuează cu apreciere și admirație iar împietrirea prin înfruntarea emoțiilor negative.

IMG-3308

Spre final Gaspar aduce un alt concept în atenția publicului: prezența noastră conștientă în clipa de față. Sau “mindfulness”, pe engleză și mai pe scurt. Însă e mult mai ușor să definești sau să traduci termenul decât este să îl pui în aplicare. Pare-se că 47% din timp, mintea umană este ancorată fie în trecut, fie în prezent. Motivul din spatele acestui fapt este creierul nostru care debitează până la 60 000 de gânduri pe zi, dintre care 80% sunt negative iar 95% repetitive. Slujba creierului nostru este supraviețuirea, tendința lui naturală este de a observa lucrurile ce ar putea fi un pericol pentru noi. Dacă ne dorim să fim prezenți, lucrul nu va veni de la sine și ne putem folosi, de exemplu, de exerciții de respirație conștientă care rup șirul gândurilor și ne aduc în clipa de față.

După ce l-am ascultat pe Gaspar am rămas cu explicații, cu o anumită claritate dar și întrebări și dorința de a-l asculta din nou. Avuseseră dreptate cei ce l-au auzit vorbind care spuseseră că e fascinant atunci când vorbește.

“Relațiile sunt un fel de moștenire pe care o transmitem mai departe”

***

Mirela Oprea: Management de visuri

a56a4cf7-89c3-453c-b460-07ff28db4ea4

Mirela se prezintă cu un zâmbet larg drept “manager de visuri”. Iar apoi completează că este o slujbă creată chiar de ea, iar pe fișa postului, creată tot de ea, apare: să întrebe oamenii ce visuri au, să îi ajute cu răspunsurile iar odată astea lămurite, să ajute și cu primii pași pe drumul spre realizarea lor.

Folosindu-se de citate din Alice în Tara Minunilor, de deducții logice și maxime de bun simț, dar mai ales de știință, Mirela ne argumentează importanța definirii visurilor: creierul nostru are rolul de a ne ține în viață, așadar mintea noastră mai degrabă este preocupată de negativ, de ceea ce nu vrem să se întâmple. Însă tot creierul nostru are o însușire pe care o putem folosi în avantajul nostru: el nu face diferența dintre o imagine provenită de la stimuli reali sau o imagine produs al imaginației. Pentru el, ambele imagini sunt “reale”.

Este dat exemplul elocvent a două grupuri cărora li s-a cerut să învețe o succesiune de note la pian. Un grup a exersat până a învățat, iar grupul celălalt a exersat mai puțin, concentrându-se pe imaginație mai mult, exersând mental în mare parte a timpului. Rezultatul identic- faptul că ambele grupuri și-au dus misiunea la bun sfârșit demonstrează exact acest lucru: că creierul nostru nu face distincția, iar sinapsele s-au format în ambele cazuri.

Iar acest lucru devine foarte important atunci când e vorba de a ne defini visul, în cât mai multe detalii posibile: cum va fi, cine va fi acolo, cum vom fi îmbrăcați.

Această imagine aievea pentru creierul nostru va declanșa un conflict intern între cum stau lucrurile acum și cum stau în imaginația noastră. Pentru că acest conflict este văzut ca un pericol, creierul va merge mai departe pentru eliminarea lui și va dispune de resurse care duc la aplanarea conflictului, adică la realizarea visului: crește dorința de a duce obiectivul la bun sfârșit, crește concentrarea, se activează filtrul prin care vom percepe ca semnificative oportunitățile ce ne duc mai aproape de realizarea obiectivului.

Fascinant, nu?

Apoi, Mirela aduce iar știința în folosul împlinirii visurilor, pentru a sublinia că este demonstrat științific că optimismul este contraindicat obținerii de rezultate și că ce funcționează cu adevărat este să luăm obstacolele în calcul de la început, astfel pregătindu-ne pentru a le face față.

Mai apoi, după ce formulăm care e visul și care sunt obstacolele, suntem îndemnați să facem primul pas. Acel pas “ridicol” de mic. De ce ridicol? Tot știința ne răspunde: pentru a păcăli amigdala, răspunzătoarea de răspunsul la posibile amenințări, că nu dorim să facem o schimbare uriașă, care este văzută ca un pericol pentru un creier al cărui scop este supraviețuirea și eficiența energetică.

Mi-a plăcut introducerea unei subtilități. Nu contează doar să visezi și să îți cunoști visul. E importantă și mărimea lui și care e visul următor. Mirela ne-a povestit cum o fată, Mădălina, care cerșea la metrou și cu care s-a împrietenit, avea visul de a avea o casă. Când (cu implicarea Mirelei și a unei comunități întregi) visul s-a împlinit, Mădălina s-a întors la cerșitul la metrou. Pentru că atât a știut ea să viseze…(povestea a fost documentată de DOR și se poatea asculta în podcastul “Satul Mădălinei”)

Și, timpul s-a scurs.

Am rămas impresionată de cât de bine se pot amesteca un zâmbet larg, o eleganță franțuzească, știința și visurile cele mai îndrăznețe. Și am mai rămas cu o mare dorință de a participa la unul dintre atelierele Mirelei de Dream Management, acelea care durează 4 ore și care se uită la visuri cu lupa, pentru a te duce mai aproape de ele.

Cum a fost evenimentul per total?

Deși am fost prezentă la aproape 75% din el, am ales să povestesc doar despre acești doi vorbitori care m-au impresionat peste măsură. Însă, marea lor parte au fost profesioniști dedicați, cu discursuri pline de conținut valoros.

Despre UnlimitU pot spune că mă bucur să-l văd concretizându-se, știind de unde a pornit: o inițiativă timidă a unei tinere pline de visuri. Și mai știu și ce eforturi au fost în spatele organizării lui. Pe care nu pot să nu le apreciez.

Am văzut un public dornic, care a făcut mari eforturi pentru a fi prezent acolo. Am văzut vorbitori atât de pasionați de domeniul despre care au împărtășit cu alții, am văzut eforturi, emoții, implicare. Ceea ce relevă faptul că era nevoie de un asemenea eveniment.

Mi-ar fi plăcut să văd un public mai numeros, pe măsura majorității vorbitorilor, care meritau multe urechi și mulți ochi cărora să li se adreseze. Pe viitor, este necesară o campanie de promovare serioasă. Dar și o selecție mai atentă a celor ce vorbesc, pentru a crea un nivel unanim de profesionalism.

Fiind însă la prima sa ediție, cu o echipă mică și experiență redusă în organizarea de evenimente de acest gen, au apărut și neajunsurile: vorbitori care nu au mai venit – printre ei Florian Colceag, care era pe lista mea,  lipsa fotografului, nerespectarea programului. Vreau să cred că organizatorii și-au însușit lecțiile și vom vedea la anul o ediție adusă la nivel de top.

Eu una sigur îmi doresc să merg!

P.S.: Am plecat cu tolba plină de cărți de dezvoltare personală (știu, o să cedeze rafturile bibliotecii!!)

IMG-3328

 

 

 

 

UnlimitU – Primul summit de dezvoltare personală din România

În ultimii ani, dezvoltarea personală a devenit un subiect cu mare priză la publicul din România. Dacă în Statele Unite de exemplu, ea are un statut deja bine conturat, la noi, contextul a devenit abia recent propice apariției interesului pentru acest domeniu. Și tot peste ocean dacă privim, vom găsi o pletoră de autori și speakeri motivaționali care se întrec în a îți oferi secrete doar de ei știute necesare împlinirii tale personale.

Pe bună dreptate, importanța nu îi poate fi vreodată diminuată. Dezvoltarea personală este drumul început odată cu primul pas spre cunoașterea sau inventarea propriei persoane. Este răspunsul la întrebări ca: “cine sunt?”, “de ce exist?”, “de ce sunt în stare?”,  “care îmi sunt limitele?”, “ce posibilități am în viață?”, “ce este viața?”…

Dezvoltarea personală nu oferă orice fel de răspunsuri, ci din acelea care te fac mai puternic/ă, mai curajos/oasă, ba chiar…lipsit/ă de limite! Și toate astea nu la modul nesustenabil, fals, ca un abțipild colorat lipit peste o pată de rugină. Nu, nu!

Dezvoltarea personală veritabilă te invită să privești înăuntru, la resursele nelimitate care sunt ascunse în noi, ce așteaptă să fie descoperite și folosite pentru a crea o viață împlinită, cu sens pentru noi și cei din jur.

Ea este acea cheie care, folosită corect, deschide toate ușile succesului: sănătate, echilibru emoțional, independență financiară, împlinire personală, relații și exemplele pot continua.

Eu însămi sunt fan înflăcărat al domeniului și mai important, practicant. Am implementat multe și enorme schimbări în bine în viața mea după ce am citit cărți, după ce am studiat biografii, după ce am participat la evenimente de dezvoltare personală iar efectele se propagă în jurul meu.

Așa că ce bucurie pentru mine să mi se propună să fiu partener media al unui eveniment dedicat acestui domeniu ce reunește atâția profesioniști care ating viețile atâtor oameni!

UnlimitU este la prima ediție! Și deja au confirmat prezența peste 20 de invitați de renume!

Pe 22 și 23 septembrie 2018 se desfășoară la București prima ediție a evenimentului!

Anca Haldan, omul central din spatele acestei inițiative, a visat să organizeze un eveniment care să fie un fel de sărbătoare a dezvoltării personale.

Pe de o parte să adune laolaltă profesioniști din diverse domenii de interes, care să ofere publicului parte din secretele și experiențele care i-au adus la succes.

Pe de alta, un alt scop era să aducă împreună comunitatea acelor oameni…nelimitați, care să trăiască un alt fel de eveniment de dezvoltare personală. Unul cu muzică motivantă, energie pozitivă la cote maxime, dans…și nu divulg mai mult!

Iar un scop indirect, este și acesta: participanții devin o parte importantă din grupul celor care pot schimba România prin reușita lor și exemplul pe care asta îl oferă.

Printre invitați și temele ce urmează să le abordeze:

Paul Ardeleanu (Speakers Club) – Metode de marketing care nu dau greș

Gabriela Bumbac (dezvoltare personală, Theta Healing) – Shortcut către succes 

Alina Finta (Evoluăm împreună) – Cum îţi influenţează relaţia cu părinţii viaţa şi relaţiile

Florin Ghindă (România pozitivă) – Harta soluției

Dana Gonț (Bonton, Digi24) – Cum să fim de acord că nu suntem de acord

Gáspár György (Pagina de psihologie) – Mindfulness urban: Cum ne putem exersa curajul, compasiunea și conectarea, într-o lume fără control?

Daniela Irimia (Femeia independentă) – Drumul spre independență – Trăieşte conform propriilor tale valori!

Cristian Nicolae (fondator John Maxwell Team Romania) – Fii eroul propriei tale vieți!

Adrian Niculescu (Sculptorul de mentalități, ANMotivational) – Despre autenticitate, comercialul (din tot) și depresie

Mirela Oprea (Dream Management) – Managementul visurilor. Cum să îţi identifici şi să îţi realizezi visurile? O abordare ştiinţifică

Constantin Pavel (Selfcoach Systems) – Viața și afacerile prin fericire și abundență

Florin Păsat (Atrage abundența în viața ta) – Tehnici pentru accelerarea succesului

Liviu Păsat (Obiceiuri care fac toți banii) – Totul despre bani în 30 de minute sau chiar mai puțin

Mircea Ioan Popa (neurochirurg, Theta Healing) – Punctul 0 al dezvoltării personale

Lorand Soares Szasz (business) – Scurtături în dezvoltarea personală

Dragoş Stoian (Obiceiurile măiestriei, Liga vorbitorilor în public) – Cum să devii un lider care crește lideri

Mihaela Stroe (analist comportamental de business) – Devino CEO al propriei vieți. Tu deții controlul!

Silviu Zancu (Mental Coaching) – Pe calea împlinirii: Misiunea personală și fericirea

Leon Zăgrean (doctor în neuroștiințe) – Homo Holisticus în Neurolume

Zoia Zărnescu (expert în comunicare, gestionarea emoţiilor) – Ce provocări și teste ai când vrei creștere spirituală

Daniela Irimia (Femeia Independentă) – Drumul spre independență. Trăieşte conform propriilor tale valori!

Diana Artene (doctor în nutriție oncologică) – De la vechea dietă cu ciocolată la nutriție oncologică – sau despre Moderație

Răzvan Vasile (matematician, scriitor) – De la băiat de cartier la elită mondială – sau despre Muncă

La eveniment mai participă: Florian Colceag (Antrenorul de genii) care ne pregătește o temă surpriză!

 

De ce cred eu că ar trebui să participi la UnlimitU?

  • pentru că dezvoltarea personală nu este un curent de modă la care să aderi pentru a fi pe placul celorlalți, ci este un instrument, o oglindă în care te poți reflecta pentru a vedea cine ești, dar și un ochi “nou” cu care să te privești pentru a pătrunde în esența ființei tale;
  • pentru că meriți 🙂 ;
  • pentru că vrei mai mult timp liber, mai mult succes, mai mulți bani, mai multă sănătate, mai multă liniște, mai multă armonie în relații, sau să oferi altora mai mult…
  • pentru că la acest eveniment privind dezvoltarea personală nu vorbește nimeni despre…dezvoltare personală ci despre: oameni, emoții, relații, succes, împlinire personală, frustrări, rezistența la efort, eșec, spiritualitate, sens al existenței, bucuria de a trăi;
  • pentru că reunește specialiști de top din domenii diverse interconectate: psihologie, comunicare, coaching, educație, oratorie, afaceri, media, neurochirurgie, neuroștiințe etc;
  • pentru că va fi o adunătură de oameni similari ție, puși pe evoluție, creștere, dezvoltare, gata de experiențe noi!
  • pentru că va fi un eveniment unic, cu o energie pe măsura tuturor participanților!

Deși toamna mă încearcă o ușoară melancolie la scurtarea zilelor, anul acesta mă tratez cu dezvoltare personală!

Abia aștept!

 

Gáspár György, Mirela Oprea și Daniela Irimia sunt printre invitații primei ediții a summitului de dezvoltare personală de la București. (foto sus – preluate de pe site-ul evenimentului)

Mai multe informații găsiți pe site-ul oficial, www.unlimitu.ro, și pe pagina de FB UnlimitU.

Poate părea că acest articol este despre dantura perfectă și aparat dentar. Este de fapt despre vise, ambiție și dezvoltare personală

 

De când mă știu, am fost fascinată de dinți. Acei dinți albi înșirați perfect. Acei dinți care odată arătați, luminau chipul purtătorului. Îi vedeam ba la tata, ba la o verișoară sau vreun cântăreț – ah! acești dinți!

Când ai mei au început să pice și mi-au crescut cei definitivi mi-a fost clar că eu nu o să fiu parte din grupul exclusivist al celor cu zâmbete perfecte: incisivii mei semănau cu ai unui castor, un canin îmi ieșise peste dintele de lapte ce nu voia să ne despărțim iar dantura mea per total părea o adunătură de cioburi de la diverse seturi de porțelan. 🙂

Dar…m-am obișnuit. Cel puțin erau albi și am avut mereu mare grijă de ei. În timp s-au mai aliniat cât de cât în mod natural și cam aia era.

De câte ori mergeam la dentistul școlii sau al facultății – cine își permitea altceva?- întrebam dacă nu aș putea să îi îndrept cumva.

Cuuuum? Dar de ce? Ai mușcătura bună, lasă-i așa!” Sau:

E prea târziu! După 23 de ani nu se mai poate!

IMG-6060

Trece timpul. Pe la 32 de ani mă apuc de o revizie: hai să mergem la un cabinet recomandat ca să aud cele mai bune păreri. Merg la pomul lăudat. Clinică scumpă cu clienți străini ce se bat la ușa ei.

Fac mici “reparații” și apoi pun problema și de îndreptat dinții.

Mi se spune că este posibil. Și că sunt două variante: să păstrăm toți dinții și să lărgim arcul pe care ei îl formează sau să eliminăm din ei pentru ca mai apoi să îi apropiem unii de alții.

Ceva nu suna bine la acest diagnostic așa că mai cer o părere. De data asta, de la o clinică specializată în ortodonție. Recomandată de colega Cristina, care mi-a inoculat microbul aparatului dentar, ea având aparat dentar la peste 23 de ani, vârsta maximă după care mi s-a spus că “nu se mai poate”.

Povestesc despre opinia antecedentă și mi se spune că dacă mi-aș lărgi arcul superior, nu numai că aș avea buza de sus foarte proeminentă dar aș rămâne fără dinți din acest motiv pentru că ei ar ieși din poziția lor ideală și nu ar putea să se susțină.

Decid să încep tratamentul la această clinică. Tocmai scosesem 6 măsele pentru a face loc dinților să se așeze și nu era timp de așteptat. La doar două zile după extracții, pun aparatul. Ca să astup golurile inestetice pun niște dinți falși o perioadă.

Mi se spune că va dura 2 ani maxim. Că nu am voie să mușc, să ronțăi chestii tari.

Mă uitam în gura mea și era jale: 6 găuri încă însângerate, sârme, elastice colorate. Un adevărat șantier! Nu-mi imaginam cum va arăta asta vreodată bine dar știam la ce visam. Și trebuia să am încredere. Și răbdare.

IMG-2567

Perioada de acomodare

Pentru început, simpla prezență a acelor metale în gură mă stresa: eu obsedată de dinți curați acum eram nevoită să mă spăl pe dinți după fiecare masă, gustare sau mini-gustare. Sau aș fi putut oripila oamenii din jur arătându-le cu un zâmbet, tot ce abia consumasem! 🙂

În plus, senzația este foarte ciudată: acei dinți despre care credeam că sunt ficși, se dezrădăcinaseră și părea că stau să pice oricând! Nu era așa, dar așa se simțea!

Și, cel mai notabil, după vizitele la dentist când se strângea sârmulița, toată dantura devenea de neatins, fiind sensibilă chiar și la mușcat.

Așadar, în acea perioadă am consumat multe supe, pureuri și sucuri.

După intervalul inițial în care m-am obișnuit cu schimbările, foarte rapid am observat alinierea dinților. La doar câteva luni de la începutul tratamentului dantura arăta perfect! Doar că nu era nici pe departe gata. Existau spații între dinți ce trebuiau eliminate prin apropierea lor.

IMG-1052

Tot în perioada asta au apărut câteva răni pe interiorul gurii și am aplicat ceara din setul de urgență – care conține doar ceară  și numărul de telefon al clinicii! 🙂

Tot atunci am fost cea mai monstruosă arătare – au apărut în peisaj elasticele dintre sus și jos care mă făceau să arăt ca un mic roboțel atunci când zâmbeam!

Iar datul jos și pusul lor înapoi la fiecare masă era o adevărată distracție!

Schimb câteva grosimi de asemenea elastice, schimb câteva poziții de conectare a lor și gata! Partea de jos a aparatului poate fi scoasă!

Vizitele la 4 sau la 6 săptămâni încep să se succeadă rapid și începusem să întreb: cât mai e?

Perioada de final 

Rămasă doar cu partea de sus de ajustat, îmi pierdusem răbdarea. O măseluță s-a lăsat cu greu convinsă să se mute la locul ideal așa că 6 luni am așteptat… 2mm!

S-au făcut 2 ani și 2 luni de când am pus aparatul.

Dar a venit și ziua cea mare!

Când l-am scos parcă lipsea ceva. Parcă era mai puțin stres. Nici un rest de mâncare pentru care să mă îngrijorez? Nici un elastic de schimbat? Am doar de purtat pe timp de noapte o gutieră care îmi menține dinții pe poziții. Floare la ureche!

Sunt abia câteva zile de când nu mai port aparat și încă nu m-am obișnuit…cu binele.

Dar cu zâmbetul acela la care visasem atâta timp m-am obișnuit instant!

Este o mare bucurie!

Cu atât mai mult cu cât este una muncită.IMG-2014

P.S. Ceea ce mă încântă, dincolo de dantura obținută este ideea din spatele întregului proces: dacă dinții noștri, oricât de sudați par, se pot mișca, se pot îmbunătăți până la vârste înaintate, așa putem face și noi.

Nici noi nu suntem sudați, sau “gata”. Limitele a ceea ce “se poate” se schimbă dacă crezi că se poate altceva. Mai bine. Diferit. Mai mult. Și dacă ești dispus/ă la eforturi. Mici, mari, constante. În direcția dorită.

Și uite dovada: schimbări mici, zi de zi, se adună și devin mari și evidente. După doi ani de aparat dentar și trei ani de când lucrez la asta, am dantura perfectă!

Am 36 de ani, sunt studentă în primul an la pedagogie și nu credeam că o să fiu așa bucuroasă la gândul stresului din sesiune!

 

În urmă cu 20 de ani eram clasa a Xa, la liceu și mă îndrăgosteam la prima întâlnire.

Însă nu de un băiat, ci de o materie.

Când profa de psihologie a început să ne vorbească pentru prima oară despre oameni, despre tainele ascunse în fiecare, despre suflet și altele asemenea, ceva s-a întâmplat. Ceva în mine a făcut clic. Cuvintele rostite de ea mi se păreau firimiturile lui Hansel și Gretel, mici indicii către un “acasă” unde era musai să ajung. Totul mă fascina și mă bucura, mă atrăgea, mă frământa. Îmi explica sau îmi declanșa valuri de întrebări.

Cartea de psihologie, pe care încă o mai am, a suferit teribil pe mâinile mele și a fost făcută franjuri. Paginile ei au fost date de mii de ori înainte și înapoi, a fost subliniată și colorată într-un asemenea hal de abia se mai ține pagină cu pagină.

 

Dar, ca-n toate iubirile tinereții, au apărut piedici.

Curând după ce descopeream această pasiune a mea, am fost îndepărtată de ea, așa cum se întâmplase cu desenul, dansul, patinajul: “nu e pentru tine”, “psihologia e pentru nebuni”, “cu meseria asta vei muri de foame”.

Voci importante din jurul meu se ridicau și îmi indicau un drum îngust pe care ar trebui să merg spre viitor, spre siguranță, spre acea “pâine de pe masă”. Problema era că acel drum nu avea nici o legătură cu cine eram. Și nu-mi aducea pic de bucurie.

Însă m-au convins. “Sunt mari și îmi vor binele. Probabil știu ce spun”.

După ce la câțiva ani am lăsat pensula și creionul jos, au fost ascunse mai apoi pozele cu balerine, sau cele cu patinatoare, acum venise rândul să pun la colțul interzis cartea de psihologie.

IMG-0925

Am mers pe drumul indicat până recent. În tot acest timp, bucuria de a fi eu, cea cu multiple pasiuni artistice și umaniste a fost înlocuită cu nevoia de siguranță pe care am ridicat-o la rang de artă (măcar așa să fac artă, nu?): nu luam niciodată liftul, mă așezam cel mai aproape de ieșirea de siguranță din orice încăpere, iar viitorul îmi era planificat pentru termen scurt cel puțin, tot din aceeași dornință, de a fi…sigură.

Și am fost.

Doar că am fost și îngrozitor de nefericită. Siguranța e o colivie. E ca orice lucru în exces. La un moment dat, îți face greață. Nu mai poți. Vrei să vezi ce e dincolo de gratii. E nevoie de contrast, de altceva. Iar acest altceva are două versiuni: fie alegi o distragere momentană, ca să pună pe pauză pentru puțin ceea ce trăiești, fie alegi să rupi buruiana de la rădăcină și dregi lucrurile.

Am ales să rup buruiana. Iar de ceva ani, cam asta fac. Redevin cine sunt. Tot ca parte a acestei bătălii de a mă câștiga eu pe mine, am hotărât să încep studiul psihologiei la facultate. În combinație cu noua mea pasiune, educația, așadar – sunt studentă în primul an la pedagogie.

IMG_0937 2

Însă nu e doar atât. Nu m-am înscris la facultate doar ca să bifez ceva de pe lista interzisă din trecut, ca să compensez sau să mă răzbun. Este un pic și asta. Mare parte a motivației mele este mult mai profundă.

O fac pentru că acești 20 de ani au coincis cu o buclă care m-a întors de unde am plecat, la ceea ce iubesc, la ceea ce este în mine, la mine practic. Iar să te întorci la tine e cel mai grozav sentiment posibil. Poate chiar mai grozav ca acela de a nu fi plecat vreodată.

O fac pentru că în acest timp am pătimit și am suferit teribil iar de ar fi să reduc la esență, durerea venea din faptul că ceilalți mă făcuseră să cred că ceea ce e în mine este greșit, ceea ce sunt eu e greșit, ceea ce sunt eu e nul și lipsit de valoare. Și să mă schimb, pentru a deveni alfel pentru că asta e calea!

După atâția ani în care alții au încercat să mă definească, să mă croiască, să-mi scrie viitorul, sunt atât de bucuroasă să pot fi în sfârșit cine sunt cu adevărat!

IMG-0935

Ajungând azi să studiez pedagogia, nu fac doar asta, să studiez. Ci sărbătoresc victoria mea asupra celorlalți și le spun că psihologia este pentru mine, chiar de sunt nebună, că pasiunile, talentele descoperite și concretizate sunt cheia fericirii! Că nu a fost și nu e nimic greșit la mine, ba chiar din contră: am ajuns fericită și împlinită doar după ce am îmbrățișat ceea ce sunt. Și după multă muncă, firește.

După 20 de ani de când visez la asta, am ajuns să-mi permit luxul de a studia ceea ce mă definește, ce mă pasionează, ce dă sens vieții mele. Aș fi salvat timp prețios dacă nu aș fi ascultat vocile ce m-au deviat de la mine însămi.

Dar nu regret ocolișul!

Nu aș fi învățat multele lecții presărate de-a lungul unui drum ce mi s-a părut ratat pentru vreme îndelungată. Nu aș fi învătat perseverența. Curajul de a fi tu însăți. Bucuria de a te îmbrățișa pe tine așa cum ești.

Fără ocolișul ăsta nu aș fi ajuns la această idee pe care mi-am format-o despre împlinirea personală: oamenii au fiecare un “pachețel” special și unic cu care vin pe această lume, în care intră pasiuni, talente, tip de inteligență, semințe de abilități, vise, toate ambalate în bucuria de a fi. Dacă descoperim pachețelul fiecăruia, dacă permitem celor mici să își păstreze bucuria, dacă îi învățăm perseverența și rezistența la efort, pe aceste baze își pot construi viitorul și își pot împlini orice vis, devenind adulți împliniți.

Iar eu vreau să fiu parte din asta. Și sunt parte din asta în calitatea mea de mamă, dar și prin ceea ce fac la fundația pe care o conduc.

Acest lucru zic eu că este cel mai grozav lucru pe care îl poți face pentru cineva. Să îi sădești convingerea că este prețios, că pasiunile lui nu sunt niște prostii, ba chiar bazele pe care își poate construi viața. O viață împlinită, cu sens pentru el și cei din jur. Cu mențiunea: adăugând perseverență și multă muncă.

Iar asta a ajuns să fie motivul pentru care mă trezesc dimineața cu atâta bucurie. Pentru a oferi altora ceea ce mie mi-a fost interzis și am descoperit abia la peste 30 de ani: bucuria de a fi cine ești, convingerea că ești valoros, important, că ai ceva de oferit lumii.

Iar studiul pedagogiei mă va ajuta să fac asta la modul profesionist.

P.S.: Cartea de psihologie ce m-a vrăjit iremediabil în liceu a fost scrisă, printre alții de Tinca Crețu. Ca un făcut, am ajuns să îmi fie profesoară la facultate acum. Iar prezența ei este dincolo de mii de cărți de psihologie!

De știam eu că urmează să mi se întâmple asta, aș mai fi plâns așa lacrimi amare la liceu când mi s-a luat visul de a studia psihologia? Probabil că nu. Dar nici nu aș fi apreciat la fel de mult ceea ce trăiesc acum! Inclusiv stresul examenelor!

IMG-0926

Provocarea de 10…9 zile!

Ei…și se duse Unleash the Power Within. Energia acumulată acolo, intențiile, planurile  erau la cote maxime când am pășit afară de la seminar.

Dar, cum Tony e un băiat isteț știe că într-un mediu optim, îți e lesne să fii cel mai bun, să  fii cutezător, să crezi că ești de neoprit.  La seminar aveai (aproape) toate ingredientele pentru a fi cea mai bună versiune a ta: 13000 de oameni deschiși pentru a evolua, diverși experți pe scenă care să te convingă să împingi dincolo de zona de confort, atmosfera. Când zic aproape mă refer la faptul că pe parcursul evenimentului nu prea aveam răgaz pentru a mânca, pentru a ne hidrata sau …folosi toaleta.

Însă viața cui arată așa? Bucurie, entuziasm, deschidere, depășirea limitelor, experți care să te însoțească de dimineața până seara? Dap, poate viața lui Tony. A mea cu siguranță nu.

Cred că este fain să mergi la UPW chiar și de o faci doar pentru atmosfera de acolo. Însă dincolo de ce se întâmplă în acea sală, scopul seminarului este ceea ce implementează fiecare odată întors la viața lui.

Provocarea e să fii cea mai bună versiune a ta într-un mediu care nu îți mai e așa favorabil, ba chiar poate deveni ostil. Și să faci asta continuu.

Totul începe cu banala îngrijire a noastră. A corpului, a minții, a spiritului. Este ea banală, dar cine o face? Iar eu, cu 2 seminare UPW la activ și tot nu mă ținusem de provocare sau mai fentam ba una, ba alta.

Înainte de a pleca, am fost “obligați” să promitem că  vom oferi acestor părți ale noastre cel mai bun tratament pentru un minim de 10 zile. Ca un experiment. Iar apoi, mai vedem.

Ne-am înhămat ca pentru 10 zile să mâncăm fructe, legume, semințe, să bem minim 2 litri de apă pe zi, să facem mișcare 40 de minute o dată la două zile, să medităm dimineața, să facem exerciții de repirație și pentru o bună postură, să citim sau ascultăm materiale care ne motivează, care ne hrănesc mintea și spiritul. Buuuun!

Cum a fost asta pentru mine?

În primul rând, trebuie să recunosc, că deși anul acesta a fost a treia oară când am mers la eveniment, până acum nu mi-am asumat această provocare. Nu total. Acum am zis că a treia oară e ca în povești. SĂ FACEM ASTA!

Precizare: alimentația mea era deja aproape integral compusă din fructe, legume și semințe la care adăugam rar pește, ouă, zilnic pâine integrală de secară, ocazional ciocolată sau alte dulciuri. De asemenea, fac sport regulat, yoga și meditez.

Provocarea mea era un update: să renunț la pește, cereale, dulciuri, să fac meditația de pregătire pentru zi dimineața, să fac exercițiile de respirație și pentru postură zilnic.

Ca de obicei când e vorba de o schimbare, mintea mea a identificat într-o milisecundă posibile “primejdii”: “dar tu ai renunțat deja la așa multe din alimentația ta, dacă îți va face rău?”, “știi că o să faci foamea 10 zile, da?”, “când o să mai faci și toate astea, măi Arina?” și tot așa.

Pasul 1: pregătirea

Am pus deoparte aceste gânduri asigurându-mă eu pe mine că 10 zile nu mă vor periclita și mă pun pe treabă.

În primul rând, fac planul: stabilesc meniul, programez zilele când voi face mișcare, pun alarma să sune pentru a îmi reaminti de hidratare, exercițiile de respirație, pentru postură și meditație. Stabilesc ce urma să citesc.

Apoi fac cumpărăturile. De fel, coșul meu e oricum plin de fructe și legume, însă acum se lăfăiau doar ele în toată spledoarea: legume care de care mai colorate, sezoniere cum sunt urzicile, loboda, ridichiile; salate, semințe, nuci, fructe diverse.

Aveam emoții.

IMG_5831

Pasul 2: stabilirea meniului

Știam de la mai mari ca Steve Jobs că mintea obosește hotărând și alegând lucruri, așa că am stabilit din capul locului că micul dejun și cina vor consta dintr-o salată enormă cu ceva proaspăt sau gătit minim lângă: tofu, avocado sau ciuperci călite.

La prânz voi mânca ceva gătit cu o salată sau o supă. Cum ar fi: pure de cartofi cu salată de varză sau mâncare de fasole cu murături.

Pentru gustări: smoothie-uri, fructe, nuci.

IMG_7229

Pasul 3: execuția

Înainte de a mă apuca, îmi fac un plan mental. Mă văd făcând lucrurile astea, mă văd simțindu-mă bine și ajungând încântată la final. Îmi imaginez că nu va fi greu, cu atât mai mult cu cât deja făcusem asta în trecut, atunci când am renunțat la carne (cu excepția peștelui), sau când am renunțat la gluten și la dulciuri aproape de 100%.

Vine ziua unu. Totul merge strună. La fel în ziua doi. La fel în ziua trei.

Treptat, începusem să simt acea energie pe care mi-o dorisem așa de mult! Nici nu știam ce anume mă încântă mai mult: starea mentală efervescentă, energia fizică, pofta de râs?Încă nu ajunsesem să sar din pat ca friptă când suna alarma dimineața, dar, imediat după trezire, mă inunda un sentiment de bine, de forță, de invincibilitate, de optimism. Iar zilele curgeau diferit. Pentru că mă simțeam eu diferit. În bine.

Tentațiile

Însă… vine ziua 4. Atunci am simțit pentru prima dată că voi leșina de poftă dacă nu mănânc niște pâine de secară.

IMG_6491

Imediat cum a apărut acest gând, au sărit grămadă altele: “oare ar fi așa grav să mănânc niște pufuleți?”, “hai că mi-au ieșit analizele perfect, ce naiba! pot devia puțin! corpul meu va face față!”

Dar mă țin tare. Nu și nu! Vream să fac asta.

Însă cu acea primă tentație, s-a declanșat o luptă în mine: mintea începuse să mă saboteze! Parcă nu mă mai simțeam așa energică, așa determinată. Doar din cauza acelor gânduri care se strecurau în mintea mea încercând să mă zăpăcească. Corpul meu însă venea să o contrazică: mă simțeam excelent, eforturile de tot felul nu mă mai lăsau cu bateria golită ca până atunci, ba chiar mă umpleam de energie. Așa că am perseverat.

IMG_6536

Atunci când am renunțat la carne, și am redus până aproape de 0 glutenul sau dulciurile a fost diferit. Gândul cu care pornisem atunci a fost “gata cu asta!”, chiar de drumul a fost sinuos până la atingerea scopului.

Însă acum, știind că e doar o pauză, tentațiile m-au chinuit groaznic.

Așa de rău încât am scurtat perioada de la 10 la 9 zile. Asta pentru că s-a suprapus cu 1 mai, când odată ajunsă la mare – ce om să fii să nu mănânci niște hamsii?

Iar dacă am dat drumul tentațiior, următorii pe listă au fost pufuleții pe care i-am devorat cu nesaț! Și o eugenie care încalcă atât de multe NU-uri în alimentația mea!

Pe scurtProvocarea mi-a reușit! 

Am mâncat fructe, legume, nuci și semințe pentru 9 zile;

Am băut 2 litri de lichide pe zi. (apă, ceai verde sau din plante medicinale, supliment “verde”*);

Am făcut mișcare susținută la fiecare 2 zile: 3 porții de alergat, 2 de exerciții; plus stretching;

Am făcut exerciții de respirație și pentru postură corectă zilnic;

Mi-am început ziua cu meditație ce a durat minim 10 minute;

Am citit “Codul divin al vieții” de Kazuo Murakami.

Am rezistat tentațiilor!

Totul a fost extraordinar!

Singurul minus, în cazul meu, este că am slăbit 3-4 kg în condițiile în care eu sunt deja slăbuță!

Deși provocarea s-a sfârșit și am voie să consum pește, ouă și mult-râvnita pâine de secară sau alte mici prostioare ca pufuleții, ceva din mine s-a mutat pe parcursul acestei provocări astfel încât momentam voi continua cu acest regim.

Vorba lui Tony: “nothing tastes as good as being healthy feels!”

Concluziile mele

Fericirea e hand made! E nevoie de efort pentru a fi fericit. Cel puțin pentru început, până devine automatism. Aceste 9 zile au fost cele mai energice de când sunt adult. Nu am făcut altceva față de normal, nu am făcut mai mult sport, mai multe eforturi iar viața mea și-a urmat cursul cu multele provocări de care mă lovesc zilnic.

Diferența a fost făcută de faptul că m-am pregătit pentru fiecare zi, scoțând la iveală cea mai bună versiune a mea. Una este să te trezești gândind că “iar nu am dormit de-ajuns”, vizualizând întreaga zi ca o mare listă cu căsuțe de bifat, drumuri de făcut și cu rare momente de pauză, respirat, bucurie. Pentru că adevărul e că am o viață plină: carieră, facultate, familie, sănătate, dezvoltare personală iar jonglarea cu ele este consumatoare de energie.

Iar alta e să pornești pe drumul zilei încărcat/ă cu recunoștință, dorind să trăiești cu intenție acea zi, dorind nu doar să răspunzi la viață ci să o și creezi. Cu un corp în formă maximă, oxigenat, hidratat, alimentat pentru nevoile lui. Un corp care se mișcă și e capabil de atâtea. Cu o minte care poate vedea nu numai primejdia, nenorocirea, răul, dar și binecuvântarea, norocul, binele. Și cu un spirit care știe că totul este posibil, că nu există limite!

Provocările sunt multe în viața mea. Aceste zile mi-au arătat că pentru a trece de la nivelul la care eram, în care “mă descurcam” la acela în care savurez ce mi se întâmplă și mă simt plină de energie, diferența o face pregătirea pentru viață și menținerea calității ei zi cu zi la cote înalte. Fizic, mental, spiritual.

Încearcă și tu!

* Suplimentul verde menționat la lichide este o băutură alcătuită din apă la care se adaugă o linguriță de praf alcalinizator din plante uscate pentru fiecare litru. Se găsește în plafar.

 

 

 

Ce mi s-a întâmplat la cel mai grozav seminar de dezvoltare personală

Soțul meu și cu mine suntem mari pasionați de oameni, psihologie și dezvoltare personală – evoluție îi spunem noi. Acum câțiva ani citeam în paralel diverse cărți pe temele astea și el spune: “trebuie să o citești pe asta! este cu totul altceva!” – “Awaken the giant within” – Tony Robbins.

O citesc. Nu mă impresionează peste măsură. El însă era “virusat”. Recitește cartea de nenumărate ori, îl caută pe tip online, mai comandă nu știu câte cărți și devine un fan înflăcărat. La următoarea aniversare, îmi pică fisa și îi cumpăr un bilet la seminarul lui din Londra. Costa îngrozitor de mult. Dacă o zbârceam și nu i-ar fi plăcut, m-ar fi certat pentru că am luat în calcul să cheltuiesc atâția bani. Mă tot gândeam: ce poate să îți ofere cineva în patru zile ca să iți ceară suma asta? Îl suspectam pe tip de o mică doză de șarlatanie dar treaba era făcută. Ceva mă făcuse să risc, sperând că bucuria la primirea cadoului va fi așa mare încât nu va mai conta nimic altceva.

Vine data evenimentului. Trece. Se întoarce acasă.

Însă nu aveam să aflu prea multe despre ce s-a întâmplat acolo. Pe de o parte spunea că a fost cea mai grozavă experiență pe care a trăit-o, iar pe de alta, nu prea spunea mare lucru. Însă vedeam schimbări în comportamentul lui care mă zăpăceau: mergea mai cu încredere, se îngrijea de corpul lui de parcă era un ceas elvețian, respira ciudat la anumite intervale și multe altele. Mi-a zis atât: “nu am cum să-ți pun în cuvinte. Trebuie să vii și tu la anul!”. Primul gând al meu a fost: “Și să cheltuim de două ori suma aia exorbitantă?…”

Dar am mers. Și a fost printre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată.

IMG_9453

Am înțeles despre ce vorbea. Chiar nu se poate pune în cuvinte. Orice încercare reprezintă atât de puțin din ce se întâmplă acolo, încât parcă nici nu-ți vine. Iar când zic “ce se întâmplă” sunt două planuri de desfășurare a lucrurilor: evenimentele externe, din sală și cele vizate, scopul suprem al seminarului: lumea internă, schimbarea.

La ce m-am așteptat: o sală plină de oameni care își permit să cheltuiască suma asta serioasă de bani, așezați frumos pe scăunele, pieptănați și parfumați, discutând politicos despre “dezvoltare personală”.

Ce s-a întâmplat a fost, pe scurt, așa: 4 zile în care 13000 de oameni am dansat, am țopăit, am urlat, am comunicat, ne-am îmbrățișat, am plâns, am râs. Sună a nebunie. Și chiar asta este, serios.

12 ore zilnic în care ceea ce trăiai era așa intens că uitai de nevoia de a te hrăni sau de a folosi toaleta, iar când îți aminteai, totul era făcut pe fugă pentru a nu pierde ceva din eveniment.

O stare de entuziasm și bucurie copilărească, de deschidere plutea în aer. În fiecare moment te acapara total ceva: acum te șoca vreo informație despre nutriție, în următorul moment erai ghidat pentru a deprinde pașii meditației, apoi făceai exerciții pentru corectarea posturii, apoi erai stârnit prin exerciții să îți descoperi pasiunile, limitările pentru ca mai apoi să te conectezi profund discutând cu un străin despre frica ta cea mai mare.

Voi face presupunerea că evenimentul este conceput astfel încât să îți demonteze orice așteptare, orice preconcepție și să te deschidă la o lume a posibilităților.

Părerea mea este că ce se întâmplă fizic acolo este mai puțin important ca modificările interne care se produc.

Ce s-a schimbat la mine imediat după eveniment:

  1. Nu ești stricat/-ă! Am plecat spre eveniment dornică să mă repar și m-am întors convinsă că nu am fost niciodată “stricată”, ci doar necunoscătoare a felului în care operez eu, alții și a modului în care se obține succesul dorit.
  2. Iubește-te pe tine! Acolo m-am privit pentru prima oară și mi-am spus: ești atât de frumoasă, te apreciez, te iubesc! 32 de ani și nu făcusem asta niciodată! am iubit și am lăudat atât timp pe alții, dar niciodată actorul principal al vieții mele: pe mine! Și cât de important este să trăiești zi de zi, cu iubire pură de tine!
  3. Îngrijește-te pe tine pentru a putea să ai grijă de alții! Eu-l a fost împărțit în fizic, minte și spirit și ne-au fost arătate cele mai bune metode de a ne îngriji de ele. IMG_9507Este uimitor cum ăsta nu este abc-ul predat în toate școlile și că neștiutori, ajungem la maturitate, la un seminar din Londra pentru a afla adevărul despre cum să ne îngrijim pentru a ne atinge potențialul maxim. (sau în alte ipostaze, dar cu efort și abia la maturitate)
  4. Suntem cu toții conectați! Acolo am realizat, am interiorizat acest adevăr pe care doar îl puteam conceptualiza până atunci cum că suntem legați unii de alții și ne influențăm continuu în moduri nebănuite.
  5. Tot acolo am aflat că orice schimbare din lumea exterioară pornește din interior. Iar cei care ajung să își lase amprenta la modul pozitiv în lume, sunt cei care luptă continuu împotriva adeversităților pentru a transforma în realitate ceea ce este în ei.
  6. Unul dintre aspectele fooooarte importante cu care m-am dus pentru clarificare este: de ce nu sunt fericită deși am bifat toate liniuțele de pe lista mea? Și deși am aflat răspunsul, nu mi-a plăcut: creierul nostru este construit pentru supraviețuire, iar fericirea este treaba noastă a fiecăruia. Adică alt efort! Acela de a deturna această mașinărie de la concentrarea pe primejdie, pe belele și a o îndrepta și spre binele sau frumosul care există. (da, și acela din noi)
  7. Este banal, toată lumea poate pronunța acest simplu adevăr: lucrurile mici fac lucruri mari în timp. Însă alta este să ți-l însușești! Și să pui zi de zi bazele a ceea ce vrei să clădești în 6 luni, 1 an sau 10. De acolo am plecat cu această determinare de a face lucruri mici, repetate, care mă vor duce acolo unde îmi doresc. Și pentru că au trecut 4 ani de când am mers pentru prima dată și de când fac conștient asta, mărturisesc că evoluția construită a fost enormă. Cu perseverență și dedicație zilnică.
  8. Înainte de a participa la seminar, aveam multe întrebări despre menirea mea, scopul meu, ținta către care să îmi îndrept eforturile. Aveam părțile de la puzzle, însă acolo le-am pus împreună. Am (re)descoperit cine sunt. Participarea la acest eveniment a însemnat decojirea, strat după strat a diferitelor identități ale mele cu care m-am tot confundat și descoperirea acelui sine unic, prețios inestimabil, nelimitat și de neoprit care nu cunoaște gen, vârstă, apartenență istoric-geografică.
  9. Pentru a mă proteja sau pentru a interveni, mintea mea obișnuia să îmi evidențieze ce nu e bine, ce lipsește. Chiar și așa, până la prima participare la seminar, avusesem rezultate considerabile în viața mea, folosindu-mă de lucrul ăsta: m-am ferit de cele rele și am intervenit când a fost cazul să îmbunătățesc lucrurile. Însă la seminar am descoperit că mai există un nivel: acela la care, fără să ignor realitatea din jur și menținându-mă conectată la ea, pot accesa acel bine din mine, acea stare de “resourcefulness” în care accentul cade pe ce pot face eu aici acum.
  10. O altă rocadă s-a petrecut între starea internă de nemulțumire cu care am plecat acolo și cea de recunoștință cu care m-am întors. Ba nu-mi convenea că ai mei nu mi-au oferit atenția pe care mi-o doream fiind copil, ba că planeta e prea poluată, ba era în care m-am născut. Acum pur și simplu trăiesc fiecare moment cu convingerea că sunt o norocoasă. Pentru că exist, pentru că exist în acest moment al istoriei, cel mai sigur și prielnic pentru umanitate (da, da, știu că știrile cu care suntem bombardați vor să ne convingă de opusul acestui adevăr). Norocoasă că sunt cine sunt, pentru bunele dar mai ales relele din viața mea de până acum, care împreună m-au adus aici. Iar lista recunoștinței este infinită.

Concluzii:

Recitesc articolul și-mi dau seama că fac exact ca soțul meu: nici eu nu am zis mare lucru despre ce s-a întâmplat de fapt acolo, iar orice cuvinte aș alege, ele nu însumează nici pe departe evenimentele.

Însă de ar fi să reduc la cât mai puține cuvinte experiența, ar fi acestea: seminarul ăsta m-a arătat pe mine mie. Viața din mine, energia, forța, determinarea, frumusețea, unicitatea. Mi-a arătat de ce sunt în stare atunci când sunt acordată la mine, la cei din jur, la Creator, la viață, când sunt într-o stare energetică maximă, când mă concentrez pe binele care există, pe ceea ce îmi doresc să obțin, pe ceea ce am de oferit în această călătorie numită viață.

Evenimentul ăsta plantează semințe. Te răscolește. Te pune pe gânduri. Te dezasamblează și te reașează la loc, măcar un pic mai bine, dacă nu mult mai bine de cât erai. Însă el este doar începutul. Nu poți aștepta ca viața să ți se schimbe major doar pentru că ai mers 4 zile la un seminar! Munca abia acum începe. Dacă folosești ceea ce ți-a oferit evenimentul ăsta și clădești pe baza lui. Însă cum ai putea să nu o faci, odată ce ai simțit de câte grozăvii ești în stare?

Am precizat, pe undeva, că 13000 de oameni au mers pe cărbuni încinși?

Dap, “life will never be the same”!

IMG-9498