La EpicTalk a fost…epic!

 

IMG-3972

(imaginea este surprinsă de pe mapa participanților)

Cum m-am hotărât să particip?

INSTANTANEU!

Încă de prin vară mi-a reținut atenția că urma să aibă loc EpicTalk. Doar citind că Oana Moraru urma să fie invitată și decizia de a merge a fost luată!

Iar dacă îi adaug pe: Gaspar cu revelația pe care mi-a produs-o recent referitor la importanța relațiilor în viețile noastre, pe Mirela Retegan cu energia și atitudinea ei pozitive și contagioase, pe Diana Stănculeanu despre care știam multe, însă nu o văzusem pe viu și foarte mult îmi doream, pe Andreea Esca și Adrian Hădean – cum să nu vrei să participi, să îi asculți, să culegi parte din ingredientele succesului lor?

Cum a fost?

Grea misiunea de a reduce la o esență, ceea ce s-a spus pe scenă. S-au oferit atâtea informații prețioase, s-au împărtășit atâtea povești, s-au trăit emoții variate și s-a râs mult!

Prima surpriză plăcută a zilei: prezentator și facilitator al evenimentului a fost Claudiu Pândaru. 🙂

IMG-3874

Mirela Retegan –

Fiind primul discurs al zilei, mare-mare presiune se punea pe acest moment. Însă Mirela este o naturală în orice context în care trebuie să vorbească. I-a fost foarte ușor să ne emoționeze, să ne amuze prin cuvintele ei. Să fie simpatică. Exact acest cuvânt l-a repetat în discursul ei, ca o sugestie în relațiile noastre cu copiii noștri. Să fim părinți simpatici.

Ne-a întrebat care ar fi cuvântul prin care ți-ai descrie copilul, copiii? Iar din sală s-au auzit cuvinte ca: soare, viață, bucurie. Folosindu-se de experiențele proprii, în calitate de mamă singură a unei fete adolescente deja, Mirela ne-a îndemnat să nu uităm să arătăm copilului/copiilor noștri că ei sunt asta pentru noi: soare, viață, bucurie. Iar a fi simpatici este modul prin care facem asta.

Ne-a mai sugerat ea să ne abținem de la a controla copilul și a folosit o analogie sugestivă, sugerându-ne să fim “părinte far”, iar nu prezent în barca lui, controlând situația pentru el. Adică acel tip de părinte care lasă copilul să plece, să se angajeze în explorare, dar este mereu acel punct de reper, de siguranță la care se poate întoarce la nevoie, pe care se poate baza. Sau, o altă analogie: “nu fiți părinte arbitru, fiți parinte antrenor”. Cât de sugestiv! Să fii acolo pentru a sprijini copilul, să îi arăți că ești de partea lui, în aceeași echipă.

Diana Stănculeanu – 

Cu mare interes am așteptat discursul Dianei, pentru că am devenit pe nepusă masă mamă de adolescentă.

Deși nu sunt un novice al psihologiei, al dezvoltării umane sau a creierului, Diana a oferit informații care au depășit nivelul meu de cunoaștere.  Iar informațiile pe care le-a transmis s-au lipit în mod magic în mintea mea, pentru că ea a pornit discursul cu răspunsul la “de ce?”. Acel răspuns care mie îmi lipsea.

S-ar părea că rolul adolescenței nu e de a tortura părinții sau adulții din preajma lor. Sau nu e rolul principal. 🙂 Diana ne-a oferit un pic de istorie. Privind în trecut, pe când viața era mult mai scurtă, iar adolescența era mijlocul vieții, rolul rebeliunii împotriva modelelor parentale, rolul respingerii a ceea ce este familiar este acela de a pregăti tânărul adult pentru viața în care va porni desprinzându-se de familie, de trib.

Însă cu aceeași biologie de-atunci, adolescența surprinde copiii noștri…în liceu. Deși creierul și corpul lor îi pregătesc pentru una, contextul social le impune altceva: locuit cu părinții pentru încă ceva ani, performanțe academice, întemeierea familiei proprii peste mult timp față de vârsta adolescenței.

În această perioadă, spune Diana, creierul este similar cu al unui depresiv, caută febril plăcerea, noul, neobișnuitul, compania semenilor pentru validare și siguranță. Da, acum gașca are 70% importanță în viața copilului nostru. Să mai adăugăm interesul sexual, și el programat genetic? Sau lipsa de pregătire a părinților pentru a le fi alături copiilor pentru a descrie perioada tumultoasă pentru ambele tabere? Cum să facem față acestei perioade?

Diana ne îndeamnă să nu uităm răspunsurile la întrebarea Mirelei. Copiii sunt soare, viață, bucurie, chiar când ne trântesc ușa în nas și ne spun că ne urăsc!

Și să ne alegem cu atenție bătăliile și de partea cui suntem. Să folosim influența, nu controlul. Să fim blânzi și empatici.

Cuvintele pe care le adresăm copiilor noștri acum sunt înregistrate de creierul aflat în profunde transformări și poate fi confundat cu propria imagine de sine.

Totodată, suntem încurajați ne amintim de efervescența trăirilor emoțioanale de la această vârstă. Nu se vor mai întâlni niciodată cu asta! Și să ținem “dușmanul” aproape! (gașca, prietenii copilului) 🙂

IMG-3948

(notițele mele pe parcursul discursului Dianei)

Oana Moraru

Discursul Oanei a fost împărțit în 3 idei mari:

  • copiii nu sunt de vină!
  • lucrez încet în adâncime, dar nu scad performanțele academice
  • copiii nu sunt în clasele noastre, sunt în câmpul nostru energetic!

Oana argumentează că cei mici au în mod natural dorința de cunoaștere, de a ști, de a evolua. Iar când în școală, copiii nu “vor” să învețe este pentru că “au paharul emoțional gol”. Asta se întâmplă din cauza adulților care nu au abilitatea de a fi prezenți, vii, în viețile copiilor sau din cauza progamelor școlare, distribuite invers față de nevoile și posibilitățile de dezvoltare ale celor mici. Este dat exemplul grădinițelor care subestimează copiii și care nu pun accent pe dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului, sau al școlii primare, care folosind note, încurajează comparația, la o vârstă când se formează stima de sine. (care se va fonda pe comparația cu alții și pe centrarea pe rezultat)

Apoi, spune Oana că dacă am lasa-o mai moale cu comparațiile și cu perfomanțele academice la vârste timpurii, am face loc pentru o evoluție naturală, mai înceată, dar  care își va demonstra eficacitatea ulerior. După ce copilul a dobândit bazele pe care se poate face aceasta. Și ea dă exemplul copiilor împinși de la spate, care sunt notați excelent pentru început, dar care pe final de ciclul gimnazial se pierd, scad.

Tot în acest context Oana subliniază această idee atât de simplă: ca în primii ani să ne concentrăm pe starea de bine a copilului. Iar apoi vor apărea rezultatele, performanțele. “Nu devii competitiv când ai luat șuturi devreme, ci când ai avut timp să te simți bine”.

Pe final, Oana pune accent pe relație. “Esți acolo pentru a fi partener. Evidențiem greșelile, dar nu intoxicăm cu ele. Greșelile sunt ok. Ele se semnalează cu zâmbetul pe buze.”  Cei mici învață conectându-se la energia noastră emoțională. “Facem educație cu ei acolo, în câmpul nostru energetic.”

Gaspar Gyorgy

Dacă ar fi să rezum discursul lui Gaspar la câteva cuvinte, ele ar fi:

“Nu inima ne poartă, ci ce am învățat în copilărie despre iubire.”

Gaspar susține că în relațiile de cuplu, oamenii se bazează în mod automat pe un model întipărit în subonștientul nostru în primii ani de viață. Uneori numim acest model “intuiție” , “inima” sau acea voce interioară care ne face să credem că o persoană este perechea potrivită nouă. Ca să demonstreze cum intuiția nu poate fi folosită în situații delicate de viață, Gaspar ne amuză cu întrebarea: “de ce nu folosește un chirurg sau un pilot intuiția pentru a face ce are de făcut?”

Răspunsul neformulat este: pentru că intuiția este posibil să fie primul pas, restul este pregătire.

Iar pentru relații personale nu ne pregăște nimeni. Însă o putem face. Folosind creativitatea, imaginația și simțul umorului. Și privind la celălalt ca la un copil. Dincolo de corp, spune Gaspar,”există un copilaș care este singur, căruia îi este frică și care nu știe cum să se poarte”.

Iubirea este dovada supremă de educație. Într-o relație de cuplu, fiecare este pe rând educator și educat. Relația de cuplu este locul unde ne putem vindeca, unde putem crește. Dacă se acționează cu blândețe, cu umanitate. Nimeni nu se schimbă înainte e a se simți acceptat și în siguranță. Este nevoie de comunicare,  să discutăm despre emoții., de implicare din ambele părți și mai ales să reedităm poveștile cu care venim din copilărie. Așa cum învățăm regulile gramaticale pentru a vorbi corect, să învătăm regulile ce ne vor permite să vorbim limbajul iubirii.

Lecția merită învățată! Pentru că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieților noastre.

De la Andreea Esca și Adrian Hădean nu am plecat cu caiețelul plin de notițe la care să meditez mai târziu. Dacă ceilalți invitați apelau la studii, știință și reflecție, Andreea și Adrian au fost pur și simplu efervescenți.

Am râs în continuu si ne-am delectat în timp ce am ascultat povestiri și istorisiri personale despre carieră, profesionalism, pasiune, împărțirea între calitatea de părinte și carieră, ascultarea intuiției, importanța sprijinului oferit acasă, alegeri, oameni, relații.

Ca să exemplific, Adrian Hădean își descrie copilul ca pe “animalul ăla mic care a venit în casa nostră și seamănă cu Băsescu” iar Andreea, un guru în materie de stil acum, s-a analizat stilistic împărtășind cu publicul o poză de pe vremea părului similar coamelor de leu și a puloverelor din mohair mov! 🙂

Concluzie:

Evenimentul a fost fabulos!

Am plecat cu un pachet consistent de informații, povești, destăinuiri, emoții, sfaturi, trăiri autentice, recomandări, multă inspirație și energie pe care le voi folosi cu siguranță exact așa cum spune tema evenimentului: pentru o viață de calitate.

Mi-a plăcut că vorbitorii au respectat timpul alocat lor, că s-a respectat orarul propus inițial și sesiunea de întrebări pusă la final, oferind astfel posibilitatea celor ce nu mai doreau sau putea să participe să se retragă fără a fi pierdut discursul cuiva.

Felicitări pentru inițiativă și atenția la detaliile organizatorice! A fost un eveniment excelent!

P.S. Pentru a fi corectă, am să semnalez totuși că spațiul s-a simțit micuț pe alocuri, scaunele fiind prea apropiate în sală, iar în pauze ne-am cam înghesuit pe culoare la cafea și cărțile editurii Curtea Veche. Pentru ca evenimentul să fie un adevărat regal, singurul lucru care mai poate fi ajustat este acesta.

Abia aștept ediția de la anul! 🙂

IMG-3885

(la pauză ne-am oferit o panoramă a orașului surprinsă de la etajul 21 al Intercontinentalului)

Advertisements

Constituirea de tabere este începutul dezumanizării iar empatia antidotul și baza unei societăți care reușește ÎMPREUNĂ

 

66819273-0-240(foto: humanitas.ro)
Citind cartea “Creierul – povestea noastră” de David Eagleman dau de niște pasaje care mi se par foarte relevante în contextul actual.
În linii mari, cartea prezintă cum identitatea noastră este dictată de interacțiunile neuronale ale creierului nostru și cum ele la rândul lor sunt modelate de atâția factori. Unul dintre care: societatea. Pe parcursul mai multor pagini, David argumentează și exemplifică cum că ființele umane sunt eminamente sociale, ce grozăvie e în asta, cum ne modelăm unii pe alții, că este în natura noastră să fim empatici, cooperanți.
Iar apoi este explorat reversul medaliei și aici apărea exemplul atrocităților comise în Sarajevo, când până-mai-ieri-vecini s-au ucis între ei. Cum este posibil așa ceva? Dincolo de contextul politic, istoric, economic există o explicație științifică, ce se bazează pe felul în care funcționează creierul uman.
Pornind de la premisa demonstrată deja cum că oamenii sunt ființe sociale ce au evoluat așa de mult doar datorită colaborării dintre ei, cum de se mai discută astăzi de genocid?
În cadrul unui experiment, le-au fost arătate unor subiecți conectați la un scanograf filmulețe cu imagini ce prezentau o palmă atinsă fie de un băț de curățat urechea, fie străpunsă de un ac de seringă. Reacția la durere a fost de activare a propriului centru al durerii pentru privitor.
Apoi, acelorași mâini li s-au adăugat etichete ca: creștin, ateu, musulman etc. De data asta, participanții au manifestat empatie mai mare față de grupul de care ei înșiși aparțineau. O simplă etichetă te distanțează față de durerea simțită de cineva!
Însă cum se ajunge la genocid?
Tot un experiment a evidențiat faptul că creierul percepe și cataloghează în mod eronat anumite persoane ca aproape aparținând de categoria “obiecte”. De exemplu, oamenii străzii, sau cei ce se droghează. Creierul îi dezumanizează aproape pentru a nu fi nevoit să suporte disconfortul provocat de faptul că nu facem nimic pentru a îi ajuta.
Această proprietate neuronală este folosită adeseori în propaganda politică pentru a dezumaniza oamenii, pentru a îi separa, pentru a îi învrăjbi unii împotriva altora, fapt ce este predecesor celor mai crude comportamente umane.
***
Jane Elliot, o profesoară din SUA, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King, a realizat un experiment în clasa ei cu scopul de a oferi experiența discriminării elevilor ei. (care erau în clasa a IIIa)
În ce consta experimentul?
A invitat elevii cu ochii albaștri să se comporte pentru o zi ca superiori ai elevilor cu ochii de culoare închisă. Aceștia au purtat un guler care le indica statutul inferior.
Elevii etichetați ca “superiori” au profitat de ocazie și au fost insuportabili: au folosit apelative discriminatorii, au manifestat atitudini superioare etc.
eye-1030343_1280
(foto: pixabay.com)
A doua zi, rolurile s-au schimbat oferindu-le celorlalți posibilitatea să persecute la rândul lor.  Copiii s-au jigit, s-au certat, s-au lovit.
Această experiență le-a permis elevilor să testeze pe propria piele cum e să faci parte din ambele categorii, să fii pe rând persecutat și persecutor, cum e să participi la un joc cu reguli nedrepte și să te supui unor concepte fabricate care separă, modifică comportamentele în sensul negativ.
Copiii au mărturisit că parcă le-au fost furați prietenii. Atunci când au fost persecutați au spus că s-au simțit ca niște câini în lesă, ca într-o pușcărie. Au simțit furie, nedreptate, insignifianță. Iar profesoara lor a concluzionat că a remarcat cum niște elevi cooperanți și prietenoși au fost transformați în 15 minute în niște persoane capabile de discriminare și nedreptate.
Interesant la experiment este și alt lucru: nu doar că o reuniune peste o decadă a dovedit că acei copii de clasa a III a s-au transformat în adulți ce au manifestat ulterior un comportament tolerant, dar, în timpul testelor aplicate pe perioada experimentelor, elevii catalogați ca inferiori au luat note mici și au avut performanțe academice scăzute, iar cei catalogați ca superiori au luat note mari, iar, după experiment, notele lor au crescut și s-au menținut acolo.
Însă Jane Elliot susține că nu își dorește ca experimentul să fie folosit asupra elevilor pentru că pot fi foarte ușor răniți, iar ceea ce ar prefera at fi ca nevoia de replicare a acestui experiment să dispară.
Filmarea de la a treia punere în scenă a experimentului, de la reuniune și folosiri ulterioare ale sale aici: https://www.youtube.com/watch?v=nmXr-rC5F-4&frags=pl%2Cwn
***
Relevanța pasajelor din cartea lui Eagleman și experimentul lui Jane Elliott este dată de faptul că exact asta văd întâmplându-se acum la noi. Ne sunt servite tabere, dușmani și pericole care mai de care, sunt create diversiuni pentru a ne lua atenția de la lucrurile cu adevărat importante – educația, sănătatea, contextul politic etc, suntem asmuțiți unii împotriva celorlalți în timp ce fapte condamnabile se doresc trecute cu vederea și vinovații scoși basma curată.
Taberele insuflate sunt ba PSD-iștii, ba sorosiștii, fie statul paralel sau corporatiștii, pensionarii, jandarmeria, comuniștii, protestatarii, homosexualii și tot așa. Iar creierele noastre, făcând ceea ce sunt concepute să facă, detectează pericolul și îl vor eliminat. Consumăm energie și timp căutându-i pe cei ca noi și pe cei “diferiți” de noi pentru a ne feri, pentru a combate, pentru a înfrânge, a convinge pe “ceilalți” de eroarea în care se află și a ne întoarce la starea de lipsă de pericol. Însă efortul pare că nu se mai termină. Zi de zi apar noi pericole, noi tabere, noi eforturi necesare pentru a ajunge la starea de bine. Acesta nu pare drumul cel bun.
În mod și mai interesant, tot în această carte este sugerat și antidotul la problema etichetărilor, categorisirilor și împărțirii în tabere: reîntoarcerea la empatie. Căutarea acelei punți care unește oamenii, ce trece dincolo de scăpările funcționale ale creierului și ne aduce pe terenul de siguranță al emoțiilor care unesc.
Constituirea de tabere este începutul dezumanizării. Să ne amintim experimentul. Atunci când palma avea etichetă, empatia era crescută doar pentru grupul de care aparții. Suferința celor din grupul “celorlați” nu ne atinge așa pregnant. Iar creierele noastre sunt făcute să tindă către cei cu care ne asemănăm.
***
Întrebarea este atunci: ce asemănări căutăm? Partidul cu a cărei doctrină rezonăm, nivelul de trai, religia în care credem, slujba, interesele?
Sau poate am putea să dăm deoparte taberele insuflate de alții și să căutăm acele similitudini profund umane, emoțiile și aspirațiile pe care le trăim cu toții cum sunt: nevoia de a trăi în siguranță înconjurați de oameni dragi, nevoia de bunăstare, cea de recunoaștere a valorii pe care viața noastră o aduce acestei lumi, nevoia de oameni permanentă în viața tuturor? Suferința, empatia, dorința de a ajuta?
Grupul de care aparținem nu este un partid sau o grupare protestatară – ci populația totală a țării sau chiar umanitatea per total! Și din orice tabără ai face parte, în funcție de orice criteriu folosit pentru separarea noastră, adevărul e diferit de pericolele și taberele ce ne sunt servite permanent: zi de zi punem împreună umărul la mersul lucrurilor. Suntem împreună în asta. Suferim împreună. Muncim împreună.
Acest ÎMPREUNĂ ne este salvarea dragilor și un licăr mic de speranță îmi apare care-mi spune că suntem pe drumul cel bun: comportamentul protestatarilor de pe 10 august a demonstrat o umanitate extraordinară în acele condiții năucitoare, rezultatul referendumului poate fi un indicator al toleranței care există în noi, exact acea empatie care trece dincolo de granițele imaginate ale taberelor, ale etichetelor.
Iar cazul recent al Roxanei, fetița care visa la carne cu pure și reacția oamenilor demonstrează că mergem dincolo de a vedea când celălalt suferă, ba chiar ne unim forțele pentru a îl ajuta! Posibilele prejudecăți, plasarea vinei, etichetele au fost date toate la o parte și au făcut loc acelei emoții care conectează, grijii dezinteresate pentru un străin, motivației de a ajuta, de a clădi împreună.
Iar dacă ar fi să îmi doresc ceva este să trăim în această stare permanent. Acea stare în care știm că suntem conectați. Că împreună putem face diferența. Că grija pentru celălalt, comunitatea care se adună pentru a restabili normalitatea și echilibrul în viața unora, altora sau a majorității trebuie să devină permanente, constante pentru a pune bazele unei societăți în care ne vedem și ne tratăm unii pe alții așa cum suntem: oameni.

Cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât pe ale noastre, nu ei au nevoie în primul rând de terapie, dezvoltare personală și cursuri, ci noi, adulții

Printre cvasicunoscutele legi ale psihologiei și educației există aceea care spune că mediul în care un copil se dezvoltă în primii ani de viață este extrem de important în devenirea lui. Cu alte cuvinte, un copil va fi reflecția a ceea ce i s-a oferit: siguranță, bună creștere, atenție, afecțiune, sprijin sau opusul lor. Acestea se vor reflecta în comportamente specifice care vor varia în spectrul negativ de la absență, apatie, agresivitate, oscilare între mai multe comportamente negative și vor ajunge în cadranul pozitiv până la atenție, cooperare, disponibilitate, echilibru etc.

Date fiind acestea, mi se pare uimitor cum:

  • Nu vorbim aproape deloc despre asta!

Să fii părinte, îngrijitor sau tutore este printre cele mai dificile și complexe procese! Dificultatea și complexitatea vin tocmai din faptul că nu se face mecanic, fără a ți se clinti un fir de păr și având toate datele din start. Dimpotrivă. Treaba este umană, necesită implicare, dăruire de sine și cunoștințele teoretice par să pălească în fața situațiilor de viață.

Pe lângă asta, știți vorba aia a Maicii Tereza? „Pacea începe acasă”? Nu e doar filosofie. Este certitudine. De mediul de creștere al unui copil depind sănătatea sa fizică, starea sa emoțională, rata de succes în viață, nivelul veniturilor ulterioare și tendințele spre consumul de alcool și droguri. Și da, la o scară mai largă, pacea unei comunități.

Două motive care te-ar face să crezi că îngrijirea copiilor ar trebui să fie prioritatea oricărui guvern întreg la minte. Doar prin îngrijirea corespunzătoare a copiilor de azi se pot elimina sau reduce comportamente ulterioare agresive, destructive sau chiar criminale. Adică în 20 de ani poți scade rata criminalității, costurile cu sănătatea și cu întreg sistemul social.

Însă, surprinzător sau nu, acest aspect nu primește atenția ce i se cuvine.

Iar ca urmare, sprijinul primit de adulții ce cresc sau îngrijesc copii, îndrumarea, educația specifică sunt aproape egale cu 0! (nu mai zic de cele dinainte de a avea copil). De parcă se transmit toate acestea odată cu genele părinților. Sau de parcă celebra gură a lumii ni le va insufla pe parcurs. (acea gură care se contrazice la fiecare pas – ba înfășoară copilul, ba lasă-l să respire, ba suflă-i în ceafă, ba lasă-l să se descurce)

Ca urmare, fiecare face după cum îl taie capul, după cum i se pare sau după ce cărți a mai citit lăsând loc convingerilor personale, zvonurilor, fricilor să țină loc de știință sau bun simț.

În acei primi ani de viață, cei mai vulnerabili, care pun baza evoluției ulterioare a copiilor este nevoie să recunoaștem că adulții, părinții au nevoie de sprijin și momentan nu îl primesc. Și faptul că  nealocând importanța cuvenită acestui subiect, determină consecințe peste generații.

Dacă vrem să evoluăm ca societate, următorul pas este să sprijinim adulții care cresc, educă sau sprijină copii: părinți, îngrijitori, dascăli. În primul rând să se legifereze alb pe negru ce înseamnă îngrijirea corespunzătoare. Nu, îngrijirea nu e o artă, lăsată la interpretarea fiecăruia. Este știință înainte de toate care funcționează cauzal: un anumit comportament al îngrijitorului va produce anumite urmări asupra copilului.

Îngrijire nu înseamnă „eu l-am făcut eu îl omor”, sau  „eu sunt adult, eu știu, nu vreau să aud nici pâs”.

Iar apoi, să se facă treaba. Adulții să fie educați, sprijiniți, îndrumați permanent.

  • Suntem atât de ipocriți noi, adulții!

Reluând ipoteza de mai sus, cum că adulții sunt cei ce creează mediul în care crește și se dezvoltă un copil, există un moment când devenim subit orbi și nu vrem să vedem adevărul până la capăt: copiii nu au problemele lor, ele sunt ale noastre!

Vorbim așa des despre “copii cu probleme de atenție”, “copii agresivi”, “copii neascultători” etc. și rareori spre 0 despre contextul din care provin, despre adulții care i-au adus în acest fel! Copiii sunt doar un simptom al problemelor adulților care îi îngrijesc! Însă pare că nu suntem pregătiți să vedem această corelație. Ne mulțumim să ne rezumăm la copii. Ne oprim doar asupra comportamentelor pe care le observăm la cei mici.

Alocându-le copiilor diagnosticul, tot pe ei căutăm să îi tratăm, în cazul în care se întâmplă chiar și asta: terapie, dezvoltare personală, cursuri peste cursuri.

Atașându-le copiilor eticheta, îi rupem de o poveste pe care nu au scris-o. Le tăiem șansa de a o scrie vreodată altfel de cum le-a fost scrisă. Copilul sărac va ajunge adult sărac, copilul educat adult educat. Sau „ce iese din pisică șoareci mănâncă”. Cam așa, nu?

Putem să avem tăria de caracter pentru a recunoaște că cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât problemele noastre? Că nu ei au nevoie de terapie, dezvoltare personală și cursuri. Ci noi. NOI! ADULȚII!

Cunoaștem cu toții cazuri de părinți care spun: “copilul meu nu se dezlipește de tabletă”, dar persoana în cauză poate fi văzută rareori despărțindu-se de gadgetul propriu multimedia, sau poate i l-a oferit de atâtea ori încât a devenit normalitatea. Alții spun: “copilul meu are o perioadă proastă” fără vreo secundă să își recunoască măcar sieși că de fapt “eu sau familia avem o perioadă proastă”. Și caută să trateze copilul, să îl îmbunătățească, să îl repare.

Știu că majoritatea părinților sau adulților care îngrijesc (își) iubesc copii și le vor tot binele din lume. Însă prea puțini sunt gata să își recunoască oglindirea în copilul din fața lor. Mai ales oglindirea problemelor, dezechilibrelor.

Aici începe ipocrizia. Când îi ceri celuilalt să se schimbe pentru a fi mai bun, dar tu nu o faci. Când celălalt are o problemă, uite-o, e evidentă, tocmai ce ai enunțat-o, dar tu nu, nu, nu!

De parcă adulții sunt acești zei de necontestat, care le știu pe toate, sunt de neatins, nu acceptă critică sau ajustare. Iar cei mici bagă la cap. „Așa voi face și eu când voi fi mare”.

Copiii nu ascultă cuvinte, ei imită, însușesc automat comportamentele adulților model din viețile lor.

Poate nu e spusă de-ajuns de des afirmația, dar dincolo de îngrijirea copiilor, părintele sau îngrijitorul are această responsabilitate: de a modela copiii.

Prin cine suntem noi ca oameni îi modelăm pe cei mici. Cine e gata să se vadă în copilul său? Să vadă ce a copiat cel mic de la sine? Ce și-a însușit din mediul de îngrijire în primii ani de viață?

  • Schimbarea va veni de la adulți

Adulții determină mediul în care cresc copiii și modelează comportamentul și caracterul celor mici. Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la rezultat (acele probleme pe care le tot transferăm copiilor) este cazul să umblăm la ingredientele care îl produc – adulții – și nu la copii. Are sens?

În exemplul de mai sus, problema e „copilul stă prea mult pe tabletă”. Dacă vrem să producem o schimbare, nu ținem predici copilului, îl pedepsim sau alte grozăvii, ci ne adresăm adultului. El este cel care a permis și întărit acest comportament. Copilul se va adapta. Iar în exemplul cu „copilul meu are o perioadă proastă”, similar, copiii nu prea sunt doborâți de plata ratelor și a chiriei. Perioada proastă le-a fost indusă. Este necesar ca adulții să devină prezenți, deschiși și flexibili în a își accepta rolul.

Vorba cântecului: „I’m starting with the man in the mirror, I’m asking him to change his ways”. Este nevoie să privim spre noi și să recunoaștem că nu primim suficient sprijin legat de îngrijirea copiilor, cât e de greu, că nu suntem perfecți iar uneori o dăm în bară. Avem constant nevoie să ne ajustăm pe noi înșine, iar asta nu e semn de slăbiciune, ci dimporivă, de putere și curaj. Când noi adulții, vom fi în regulă, nu vor mai exista copii cu probleme de atenție, agresivi și neatenți. Când noi suntem autentici și echilibrați, așa sunt și cei ce ne copiază.

(în întreg articolul, mă refer la copiii ce sunt în preajma primilor 7 ani de viață, când mediul familial și cel de îngrijire constituie modele de comportament pentru ei)

 

 

 

UnlimitU – Primul summit de dezvoltare personală din România

În ultimii ani, dezvoltarea personală a devenit un subiect cu mare priză la publicul din România. Dacă în Statele Unite de exemplu, ea are un statut deja bine conturat, la noi, contextul a devenit abia recent propice apariției interesului pentru acest domeniu. Și tot peste ocean dacă privim, vom găsi o pletoră de autori și speakeri motivaționali care se întrec în a îți oferi secrete doar de ei știute necesare împlinirii tale personale.

Pe bună dreptate, importanța nu îi poate fi vreodată diminuată. Dezvoltarea personală este drumul început odată cu primul pas spre cunoașterea sau inventarea propriei persoane. Este răspunsul la întrebări ca: “cine sunt?”, “de ce exist?”, “de ce sunt în stare?”,  “care îmi sunt limitele?”, “ce posibilități am în viață?”, “ce este viața?”…

Dezvoltarea personală nu oferă orice fel de răspunsuri, ci din acelea care te fac mai puternic/ă, mai curajos/oasă, ba chiar…lipsit/ă de limite! Și toate astea nu la modul nesustenabil, fals, ca un abțipild colorat lipit peste o pată de rugină. Nu, nu!

Dezvoltarea personală veritabilă te invită să privești înăuntru, la resursele nelimitate care sunt ascunse în noi, ce așteaptă să fie descoperite și folosite pentru a crea o viață împlinită, cu sens pentru noi și cei din jur.

Ea este acea cheie care, folosită corect, deschide toate ușile succesului: sănătate, echilibru emoțional, independență financiară, împlinire personală, relații și exemplele pot continua.

Eu însămi sunt fan înflăcărat al domeniului și mai important, practicant. Am implementat multe și enorme schimbări în bine în viața mea după ce am citit cărți, după ce am studiat biografii, după ce am participat la evenimente de dezvoltare personală iar efectele se propagă în jurul meu.

Așa că ce bucurie pentru mine să mi se propună să fiu partener media al unui eveniment dedicat acestui domeniu ce reunește atâția profesioniști care ating viețile atâtor oameni!

UnlimitU este la prima ediție! Și deja au confirmat prezența peste 20 de invitați de renume!

Pe 22 și 23 septembrie 2018 se desfășoară la București prima ediție a evenimentului!

Anca Haldan, omul central din spatele acestei inițiative, a visat să organizeze un eveniment care să fie un fel de sărbătoare a dezvoltării personale.

Pe de o parte să adune laolaltă profesioniști din diverse domenii de interes, care să ofere publicului parte din secretele și experiențele care i-au adus la succes.

Pe de alta, un alt scop era să aducă împreună comunitatea acelor oameni…nelimitați, care să trăiască un alt fel de eveniment de dezvoltare personală. Unul cu muzică motivantă, energie pozitivă la cote maxime, dans…și nu divulg mai mult!

Iar un scop indirect, este și acesta: participanții devin o parte importantă din grupul celor care pot schimba România prin reușita lor și exemplul pe care asta îl oferă.

Printre invitați și temele ce urmează să le abordeze:

Paul Ardeleanu (Speakers Club) – Metode de marketing care nu dau greș

Gabriela Bumbac (dezvoltare personală, Theta Healing) – Shortcut către succes 

Alina Finta (Evoluăm împreună) – Cum îţi influenţează relaţia cu părinţii viaţa şi relaţiile

Florin Ghindă (România pozitivă) – Harta soluției

Dana Gonț (Bonton, Digi24) – Cum să fim de acord că nu suntem de acord

Gáspár György (Pagina de psihologie) – Mindfulness urban: Cum ne putem exersa curajul, compasiunea și conectarea, într-o lume fără control?

Daniela Irimia (Femeia independentă) – Drumul spre independență – Trăieşte conform propriilor tale valori!

Cristian Nicolae (fondator John Maxwell Team Romania) – Fii eroul propriei tale vieți!

Adrian Niculescu (Sculptorul de mentalități, ANMotivational) – Despre autenticitate, comercialul (din tot) și depresie

Mirela Oprea (Dream Management) – Managementul visurilor. Cum să îţi identifici şi să îţi realizezi visurile? O abordare ştiinţifică

Constantin Pavel (Selfcoach Systems) – Viața și afacerile prin fericire și abundență

Florin Păsat (Atrage abundența în viața ta) – Tehnici pentru accelerarea succesului

Liviu Păsat (Obiceiuri care fac toți banii) – Totul despre bani în 30 de minute sau chiar mai puțin

Mircea Ioan Popa (neurochirurg, Theta Healing) – Punctul 0 al dezvoltării personale

Lorand Soares Szasz (business) – Scurtături în dezvoltarea personală

Dragoş Stoian (Obiceiurile măiestriei, Liga vorbitorilor în public) – Cum să devii un lider care crește lideri

Mihaela Stroe (analist comportamental de business) – Devino CEO al propriei vieți. Tu deții controlul!

Silviu Zancu (Mental Coaching) – Pe calea împlinirii: Misiunea personală și fericirea

Leon Zăgrean (doctor în neuroștiințe) – Homo Holisticus în Neurolume

Zoia Zărnescu (expert în comunicare, gestionarea emoţiilor) – Ce provocări și teste ai când vrei creștere spirituală

Daniela Irimia (Femeia Independentă) – Drumul spre independență. Trăieşte conform propriilor tale valori!

Diana Artene (doctor în nutriție oncologică) – De la vechea dietă cu ciocolată la nutriție oncologică – sau despre Moderație

Răzvan Vasile (matematician, scriitor) – De la băiat de cartier la elită mondială – sau despre Muncă

La eveniment mai participă: Florian Colceag (Antrenorul de genii) care ne pregătește o temă surpriză!

 

De ce cred eu că ar trebui să participi la UnlimitU?

  • pentru că dezvoltarea personală nu este un curent de modă la care să aderi pentru a fi pe placul celorlalți, ci este un instrument, o oglindă în care te poți reflecta pentru a vedea cine ești, dar și un ochi “nou” cu care să te privești pentru a pătrunde în esența ființei tale;
  • pentru că meriți 🙂 ;
  • pentru că vrei mai mult timp liber, mai mult succes, mai mulți bani, mai multă sănătate, mai multă liniște, mai multă armonie în relații, sau să oferi altora mai mult…
  • pentru că la acest eveniment privind dezvoltarea personală nu vorbește nimeni despre…dezvoltare personală ci despre: oameni, emoții, relații, succes, împlinire personală, frustrări, rezistența la efort, eșec, spiritualitate, sens al existenței, bucuria de a trăi;
  • pentru că reunește specialiști de top din domenii diverse interconectate: psihologie, comunicare, coaching, educație, oratorie, afaceri, media, neurochirurgie, neuroștiințe etc;
  • pentru că va fi o adunătură de oameni similari ție, puși pe evoluție, creștere, dezvoltare, gata de experiențe noi!
  • pentru că va fi un eveniment unic, cu o energie pe măsura tuturor participanților!

Deși toamna mă încearcă o ușoară melancolie la scurtarea zilelor, anul acesta mă tratez cu dezvoltare personală!

Abia aștept!

 

Gáspár György, Mirela Oprea și Daniela Irimia sunt printre invitații primei ediții a summitului de dezvoltare personală de la București. (foto sus – preluate de pe site-ul evenimentului)

Mai multe informații găsiți pe site-ul oficial, www.unlimitu.ro, și pe pagina de FB UnlimitU.

Am 36 de ani, sunt studentă în primul an la pedagogie și nu credeam că o să fiu așa bucuroasă la gândul stresului din sesiune!

 

În urmă cu 20 de ani eram clasa a Xa, la liceu și mă îndrăgosteam la prima întâlnire.

Însă nu de un băiat, ci de o materie.

Când profa de psihologie a început să ne vorbească pentru prima oară despre oameni, despre tainele ascunse în fiecare, despre suflet și altele asemenea, ceva s-a întâmplat. Ceva în mine a făcut clic. Cuvintele rostite de ea mi se păreau firimiturile lui Hansel și Gretel, mici indicii către un “acasă” unde era musai să ajung. Totul mă fascina și mă bucura, mă atrăgea, mă frământa. Îmi explica sau îmi declanșa valuri de întrebări.

Cartea de psihologie, pe care încă o mai am, a suferit teribil pe mâinile mele și a fost făcută franjuri. Paginile ei au fost date de mii de ori înainte și înapoi, a fost subliniată și colorată într-un asemenea hal de abia se mai ține pagină cu pagină.

 

Dar, ca-n toate iubirile tinereții, au apărut piedici.

Curând după ce descopeream această pasiune a mea, am fost îndepărtată de ea, așa cum se întâmplase cu desenul, dansul, patinajul: “nu e pentru tine”, “psihologia e pentru nebuni”, “cu meseria asta vei muri de foame”.

Voci importante din jurul meu se ridicau și îmi indicau un drum îngust pe care ar trebui să merg spre viitor, spre siguranță, spre acea “pâine de pe masă”. Problema era că acel drum nu avea nici o legătură cu cine eram. Și nu-mi aducea pic de bucurie.

Însă m-au convins. “Sunt mari și îmi vor binele. Probabil știu ce spun”.

După ce la câțiva ani am lăsat pensula și creionul jos, au fost ascunse mai apoi pozele cu balerine, sau cele cu patinatoare, acum venise rândul să pun la colțul interzis cartea de psihologie.

IMG-0925

Am mers pe drumul indicat până recent. În tot acest timp, bucuria de a fi eu, cea cu multiple pasiuni artistice și umaniste a fost înlocuită cu nevoia de siguranță pe care am ridicat-o la rang de artă (măcar așa să fac artă, nu?): nu luam niciodată liftul, mă așezam cel mai aproape de ieșirea de siguranță din orice încăpere, iar viitorul îmi era planificat pentru termen scurt cel puțin, tot din aceeași dornință, de a fi…sigură.

Și am fost.

Doar că am fost și îngrozitor de nefericită. Siguranța e o colivie. E ca orice lucru în exces. La un moment dat, îți face greață. Nu mai poți. Vrei să vezi ce e dincolo de gratii. E nevoie de contrast, de altceva. Iar acest altceva are două versiuni: fie alegi o distragere momentană, ca să pună pe pauză pentru puțin ceea ce trăiești, fie alegi să rupi buruiana de la rădăcină și dregi lucrurile.

Am ales să rup buruiana. Iar de ceva ani, cam asta fac. Redevin cine sunt. Tot ca parte a acestei bătălii de a mă câștiga eu pe mine, am hotărât să încep studiul psihologiei la facultate. În combinație cu noua mea pasiune, educația, așadar – sunt studentă în primul an la pedagogie.

IMG_0937 2

Însă nu e doar atât. Nu m-am înscris la facultate doar ca să bifez ceva de pe lista interzisă din trecut, ca să compensez sau să mă răzbun. Este un pic și asta. Mare parte a motivației mele este mult mai profundă.

O fac pentru că acești 20 de ani au coincis cu o buclă care m-a întors de unde am plecat, la ceea ce iubesc, la ceea ce este în mine, la mine practic. Iar să te întorci la tine e cel mai grozav sentiment posibil. Poate chiar mai grozav ca acela de a nu fi plecat vreodată.

O fac pentru că în acest timp am pătimit și am suferit teribil iar de ar fi să reduc la esență, durerea venea din faptul că ceilalți mă făcuseră să cred că ceea ce e în mine este greșit, ceea ce sunt eu e greșit, ceea ce sunt eu e nul și lipsit de valoare. Și să mă schimb, pentru a deveni alfel pentru că asta e calea!

După atâția ani în care alții au încercat să mă definească, să mă croiască, să-mi scrie viitorul, sunt atât de bucuroasă să pot fi în sfârșit cine sunt cu adevărat!

IMG-0935

Ajungând azi să studiez pedagogia, nu fac doar asta, să studiez. Ci sărbătoresc victoria mea asupra celorlalți și le spun că psihologia este pentru mine, chiar de sunt nebună, că pasiunile, talentele descoperite și concretizate sunt cheia fericirii! Că nu a fost și nu e nimic greșit la mine, ba chiar din contră: am ajuns fericită și împlinită doar după ce am îmbrățișat ceea ce sunt. Și după multă muncă, firește.

După 20 de ani de când visez la asta, am ajuns să-mi permit luxul de a studia ceea ce mă definește, ce mă pasionează, ce dă sens vieții mele. Aș fi salvat timp prețios dacă nu aș fi ascultat vocile ce m-au deviat de la mine însămi.

Dar nu regret ocolișul!

Nu aș fi învățat multele lecții presărate de-a lungul unui drum ce mi s-a părut ratat pentru vreme îndelungată. Nu aș fi învătat perseverența. Curajul de a fi tu însăți. Bucuria de a te îmbrățișa pe tine așa cum ești.

Fără ocolișul ăsta nu aș fi ajuns la această idee pe care mi-am format-o despre împlinirea personală: oamenii au fiecare un “pachețel” special și unic cu care vin pe această lume, în care intră pasiuni, talente, tip de inteligență, semințe de abilități, vise, toate ambalate în bucuria de a fi. Dacă descoperim pachețelul fiecăruia, dacă permitem celor mici să își păstreze bucuria, dacă îi învățăm perseverența și rezistența la efort, pe aceste baze își pot construi viitorul și își pot împlini orice vis, devenind adulți împliniți.

Iar eu vreau să fiu parte din asta. Și sunt parte din asta în calitatea mea de mamă, dar și prin ceea ce fac la fundația pe care o conduc.

Acest lucru zic eu că este cel mai grozav lucru pe care îl poți face pentru cineva. Să îi sădești convingerea că este prețios, că pasiunile lui nu sunt niște prostii, ba chiar bazele pe care își poate construi viața. O viață împlinită, cu sens pentru el și cei din jur. Cu mențiunea: adăugând perseverență și multă muncă.

Iar asta a ajuns să fie motivul pentru care mă trezesc dimineața cu atâta bucurie. Pentru a oferi altora ceea ce mie mi-a fost interzis și am descoperit abia la peste 30 de ani: bucuria de a fi cine ești, convingerea că ești valoros, important, că ai ceva de oferit lumii.

Iar studiul pedagogiei mă va ajuta să fac asta la modul profesionist.

P.S.: Cartea de psihologie ce m-a vrăjit iremediabil în liceu a fost scrisă, printre alții de Tinca Crețu. Ca un făcut, am ajuns să îmi fie profesoară la facultate acum. Iar prezența ei este dincolo de mii de cărți de psihologie!

De știam eu că urmează să mi se întâmple asta, aș mai fi plâns așa lacrimi amare la liceu când mi s-a luat visul de a studia psihologia? Probabil că nu. Dar nici nu aș fi apreciat la fel de mult ceea ce trăiesc acum! Inclusiv stresul examenelor!

IMG-0926

Orașul Stalin. Sau Brașovul.Cum, nu știai?

Îmi place la nebunie să călătoresc. Chiar de e un drum scurt, sau enervant de lung, sunt fascinată de călătorit. Alte locuri, alți oameni, alt eu.

Am trecut prin Brașov de nenumărate ori. Însă am petrecut prea puțin timp în oraș și doar o dată am avut ocazia să scot aparatul de fotografiat să fac două-trei poze. Deci, nu se pune!

Așa că la invitația soțului meu de a-l însoți până acolo, am zis da, hotărâtă să savurez câteva ore de…hoinăreală prin Brașov.

Iar când am aflat că urma să mergem cu trenul – ce bucurie!!!

Nu am mai mers de vreo 10 ani cu trenul la noi. Și am niște amintiri așa frumoase despre călătorii și aventuri la care acest mijloc de transport a fost părtaș!

813A1979

I Drumul

Depănarea amintirilor a fost lăsată pe mai târziu pentru că acum era mai presant să găsim linia de la care pleca trenul și să cumpărăm câte ceva de mâncare pentru cele câteva ore de drum. Însă nu m-am putut abține și am observat câteva detalii:

  • locul pare mai civilizat. Știu că îmi era teamă și pe alocuri scârbă să am de-a face cu gara mai demult. Acum este curat și nu am observat nici o persoană dubioasă. Am achiziționat bilete de la un aparat. Bravo, CFR!;
  • e drept că era o zi din timpul săptămânii, dar atmosfera pe care o știam eu era de agitație maximă și aglomerație iar acum erau câțiva oameni în tot locul. Pare că nu prea multă lume folosește trenul;
  •  aspectul Gării este dezolant: un loc cu o așa istorie, cu un aspect așa elegant la origine, este tratat cu neglijență și astupat de buticuri cu afișaje țipătoare în timp ce fisurile și crăpăturile indică nevoia de reabilitare!

Călătoresc adesea cu trenul în alte țări iar unele din gările lor sunt adevărate bijuterii! Cu puțin efort, putem ajunge și noi acolo. Sau re-ajunge.

Unde e panoul?

Clasicul panou central cu afișajul trenurilor a dispărut! Câțiva domni cățărați pe niște scări și firele atârnate în locul rămas gol păreau că știu despre ce e vorba. Noi nu. Ne-am uitat zăpăciți în jur și am dat de un ecran mic LCD unde erau afișate sosirile și plecările.

Cât despre mâncarea pentru drum…Doi mofturoși ca noi, ce mănâncă salate și nuci ar face bine să își facă pachetul de acasă! Prin gară e plin de junk food și ronțăieli totaaaal nesănătoase. Am sfârșit prin a lua salatele acelea anoste de la Mac. Yep!

Câteva persoane au apucat să urce pentru a vinde sau a mai cerși înainte ca trenul să anunțe că…am pornit!

Plecarea a fost la fix ora indicată. A fost foarte punctual trenul pe tot parcursul.

Drumul a fost dual ca trăiri. Dulce-amar. Pe de o parte mă bucura frumusețea naturii. Pe de alta mă întristau micile detalii care îmi săreau în ochi: o casă frumoasă în paragină, o alta împopoțonată și nouă lângă ea, gunoiul aruncat în râu, gări elegante și impunătoare odată, degradate și parazitate de aceleași buticuri cum văzusem la sora lor mai mare din București. Și cel mai rău m-a atins că dincolo de granițele orașului, apare acea sărăcie ce se vede cel mai dureros pe chipurile oamenilor.

Am ajuns la Brașov cu acest amestec de gânduri-emoții contrastante. Iar odată coborâți din tren, parcă mai greu atârna talerul cu degradare și paraziți: oamenii par mai săraci aici, locul e mai murdar. Între șină și peron era un cordon alb de mucuri de țigară!

813A2150

II Brașov

Atac cu pozitivitate și zic să o iau de la 0. Să las deoparte gândurile și emoțiile de pe drum pentru a nu îmi știrbi bucuria de a fi în oraș.

Victor pleacă la treburile lui iar eu rămân singură. Ce vreau să fac? Unde merg? Hotărăsc rapid că în centru.

De câte ori călătoresc, îmi place să simt locul, să iau contact cu viața așa cum se desfășoară ea pe noile coordonate. Așa că merg în stația de autobuz. Întreb la “biletărie” ce ajunge în centru, iau bilet și urc în autobuz.

Îmi place amestecul de oameni: câțiva turiști străini cu desagele lor, puțin nesiguri de unde urmează să coboare, câteva doamne în vârstă cu plase de la piață, nepoata uneia dintre ele, rușinoasă, se așează doar când bunica insistă și câțiva liceeni. La un moment apare un controlor binedispus care pălăvrăgește ba cu bunica, ba cu o domnișoară despre tatuajul ei. Nici un clandestin pe cursă! 🙂

Ajungem în centru și cobor.

813A2016

Mă plimb o perioadă pe străzile apropiate fără o țintă anume iar apoi îmi amintesc că nu am vizitat niciodată Biserica Neagră. Merg spre ea. Exteriorul era în restaurare, iar în interior nu se fac poze. La naiba! Însă rămâne experiența! Este un loc pe cinste!

813A2010

Mai apoi, învârtindu-mă prin Piața Sfatului văd un afiș cu Regele Mihai pe clădirea Muzeului de Istorie și zic să intru. La intrare, era organizată o mini-expoziție dedicată regalității: prilej scurt să privesc la eleganța ținutelor și mai ales la grațiozitatea Reginei Maria.

813a2024-e1527689961871.jpg

Iau bilet și doamna, văzând aparatul foto de la gâtul meu îmi spune că se plătește taxă separată. Eu zic că nu voi face poze.

Însă odată intrată, datele se schimbă. Erau de fapt multiple expoziții: una, legată de istoria Brașovului, una legată de comunismul în Brașov și mișcarea revoluționară din 1987, iar o a treia, cea dedicată Regelui.

După ce fac turul acestor 3 expoziții mă întorc să plătesc taxa. Nu puteam să nu surprind câteva cadre, erau de neratat, iar preferata mea a fost cea dedicată comunismului. Extraodinar de bine documentată!

Unele lucruri îmi erau familiare: sticla de lapte, containerul pentru mâncarea de acasă, bibeloul-pește sau revista “Șoimii patriei”. Alte lucruri îmi erau puțin familiare, sau îndepărtate: faptul că a existat această revoltă a muncitorilor de la uzina Brașov sau detalii despre ea. Însă total străin mi-a fost numele de Orașul Stalin. Sau propaganda nebună pentru a rescrie traseul istoric și identitatea acestui oraș. (!!!)

M-au impresionat profund: ușa de la o celulă de detenție din Jilva, hainele deținuților și materialele propagandistice cu “Orașul Stalin”.

Am plecat de acolo, nu doar mai conștientă de trecutul acestui loc numit Brașov, dar și oripilată – încă o dată – de monstruozitățile comise de regimul comunist.

Și, bineînțeles, recunoscătoare pentru acest Rege blând al nostru.

 

III Retragerea

Am mai avut timp de o plimbare scurtă. Pe parcursul ei, am dat de un cort al celor ce adună semnături pentru “Fără penali în funcții publice“, am semnat iar apoi am respirat un pic de aer curat la altitudine unde am “vânat” câteva plante fotogenice.

Atât mi-a fost vizita!

Scurtă și intensă!

IV Impresii

Drumul spre casă, iar prilej de gândit.

Scurta incusiune în trecutul Brașovului a făcut ca la drumul spre București, casa în paragină sau cea împopoțonată, gunoiul din râu sau gările dărăpănate să nu mai îmi sară în ochi. Nu e vorba că nu le mai vedeam, doar că vizita la muzeu mi-a arătat altceva, ceva dincolo de lumea asta a concretului în care clădirile se încăpățânează să se degradeze iar oamenii sunt prea des atât de gheboșați de propriile destine ca să se opună.

Vizita la Muzeul de Istorie mi-a reamintit de curajul, stoicismul, solidaritatea, speranța, umanitatea generației dinaintea noastră. Mi-a reamintit că oricât de grele ni se par vremurile prezente, ele sunt mai bune ca cele trăite de ei. Așa că am plecat profund recunoscătoare celor din generația Stalin care au păstrat calea dreaptă. Și empatică cu suferința lor.

Călătoritul zic eu, se desfășoară în afara și înauntrul nostru. Pașii pe care i-am făcut în afara mea, i-am făcut și spre mine. După doar o zi, sau câteva ore chiar, simt că sunt o altă persoană, nu diferită de ceea ce eram, ci mai…bună, mai cultă, mai umană.

Tot ce e nevoie, este să te lași pe tine și ceea ce cunoști deoparte pentru a vedea lumea, pe alții, ce este diferit, ce vă unește, iar la final, când îți vei reaminti de tine, vei fi …un tu mai grozav chiar!

De aceea, eu, când călătoresc:

813A1990