Fericiți până la adânci bătrâneți nu există! Ceea ce face relațiile să meargă este efortul continuu

 

Ah, ce bine arată în filme acele momente când el și ea ajung în cele din urmă împreună, sunt fericiți nevoie mare iar povestea se încheie lăsându-ne să credem că de-atunci înainte totul e ca și scris – va fi pur și simplu bine din oficiu. Pe vecie. “Fericiți până la adânci bătrâneți.”

Sau ce de melodii există dedicate îndrăgostirii, pasiunilor trupești, flamei de moment și a minților sucite de amor! Milioane! Ele ne tot aburesc gândirea și ne ridică în slăvi îndrăgostirea. Ah, ce trup, ah ce senzație!

Însă în momentul când îndrăgosteala își scoate colții și ne arată cum e când aburul se risipește, blestemată mai e soarta și amară viața fostului îndrăgostit!

Și ce să mai zic despre poveștile cu prințese ce așteaptă să fie salvate ca să poată ajunge să trăiască fericite până la adânci bătrâneți alături de salvatorul lor? Mă revoltă total!

sunset-691995_1920

Pe de altă parte, nu am văzut vreun film care să aducă în prim plan ceea ce stă în spatele unui mariaj de succes. Iar de vreo melodie pe tema inteligenței emoționale în cuplu pur și simplu nu am auzit. Nu cred că ar vinde prea bine, ce-i drept. O melodie intitulată “comunicarea asertivă” sau “empatie”.

Însă, pe aceste căi și nu numai, aceste mesaje nerealiste asupra relațiilor se infiltrează în inconștientul colectiv. 

Trăim cu convingerea că dacă ți-ai găsit jumătatea, până acolo a fost greul, iar de atunci încolo, pe baza potrivelii întocmite de univers, totul va fi bine. Vor curge râuri de iubire , copiii vor zburda pe pajiști verzi și cei doi iubiți se vor înțelege din priviri. Iar când va fi pentru o secundă un pic mai rău, va trece de la sine. 

Nimic mai fals!

Când dai deoparte aceste fantasme și pui piciorul în viața reală ce să vezi?

Povestea abia începe când cei doi ajung împreună, nu e niciodată bine din oficiu, amorul de început se evaporă rapid și îți arată o persoană cu totul nouă față de cea de care ai fost amorezat/ă, iar salvatorii nu există!

Mare parte din cei care ne-am luat inima-n dinți și am zis “Da” unei relații pe termen lung am spus-o cu inima larg deschisă pentru bine. “Ia să vezi tu cum le arătăm tuturor că iubirea e totul.”

Mă declar inculpată.

Eu și soțul meu abia ne cunoscusem că am și sărit la cununat, provocând valuri de stupoare în rândul apropiaților. 

Firește, toată treaba era croită cu cele mai bune gânduri și intenții. Iubire era mare, sclipirea în ochi, aveam planuri de a întoarce lumea pe dos.

Iar la primul impas, care au fost gândurile care ne treceau prin cap amândorura? 

“Poate nu suntem făcuți unul pentru altul totuși”, “poate au avut dreptate apropiații noștri și ne-am pripit”. 

Însă amândoi firi încăpățânate, am zis să lucrăm la potriveala asta. Să facem în așa fel încât să ne potrivim! Să nu ne mai grăbim măcar acum, dacă poate cu căsătoria am făcut-o. 

Așa că am discutat, ne-am certat, ne-am aprins, ne-am calmat, am ridicat tonul ca să ne facem auziți și l-am domolit când am priceput că asta nu e calea, ne-am ascultat unul pe altul și am mers mai departe de fiecare dată cu câte o mică lecție despre noi, despre celălalt, despre cum merge de fapt o căsătorie. Și uite așa au trecut 10 ani. 

Nici pomeneală de binele din oficiu! 

love-2055372_1920

Am muncit din greu, lăsând deoparte fanteziile nerealiste că plăcerea și binele sunt stări eterne subînțelese ale relațiilor. Dimpotrivă. Etern în relație este efortul. Și va fi mult disconfort, tumult, suferință chiar. Cine să te facă să suferi mai mult ca oricine dacă nu consoarta care te cunoaște atâââât de bine?

Plăcerea și binele? Ele apar când efortul își prezintă roadele. Când relația și persoanele sunt în simbioză și își sprijină evoluția și bunăstarea reciprocă.

În termeni psihologici, aș spune că suntem doi adulți maturi emoțional, responsabili și deschiși la nou. În termeni populari, treaba se traduce prin faptul că înainte de a fi iubiți, am fost prieteni buni. 

Iar în momentele de impas, ne întoarcem în acest punct în care lăsăm rolurile de iubiți și soți deoparte și redevenim prietenul bun al celuilalt. 

La fiecare nou impas ne reîntrebăm: ești în regulă? cum te pot ajuta? relația asta ne este bună? ne servește la nivel individual?

Până acum, am hotărât că da și am continuat cu povestea. Însă ea nu e nici pe departe scrisă și bătută în cuie, așa cum sugerează filmele clișeice. Iar în nici un caz binele în care trăim nu e permanent, de la sine înțeles și garantat! 

Iar iubirea nu e totul așa cum doream noi a demonstra la început. Ea e baza peste care construiești. Restul e ceea ce ești dispus să învestești în tine, în celălalt, în relație.

Acum, după 10 ani de căsătorie, despre filme siropoase și melodii despre eternii îndrăgostiți pot zice că abia le mai tolerez. Prezintă doar o mică parte a unei povești. Partea siopoasă, dulceagă, partea care convine, aduce plăcere. Însă căsătoriile, relațiile pe termen lung, ca și oamenii, nu sunt doar bine și plăcere. Și ca și oamenii, sunt definite de cum gestionezi momentele de impas. Cu cât devii mai bun la asta, cu atât crește longevitatea relației. Și calitatea ei.

Un sfat din propria experiență, este să fii căsătorit cu un prieten bun. 

În momentele de impas, prietenia cu partenerul de viață face loc empatiei, inteligenței emoționale și comunicării asertive, acele melodii care nu vor vinde niciodată, dar pe care se bazează toate relațiile de succes. 

Pentru a afla mai multe despre ce e în spatele relațiilor funcționale vezi cartea lui Gaspar Gyorgy “Revoluția Iubirii”. https://www.paginadepsihologie.ro/produs/revolutia-iubirii-2/

Pentru cum arată o iubire de o viață  vezi filmul “Amour” al lui Michael Haneke – https://www.imdb.com/title/tt1602620/ , iar de vrei rețete de succes autohtone, întreabă pe primii bătrânei pe care îi vezi ținându-se de mână pe stradă care e secretul lor.

Și apoi poți face o melodie despre asta. 🙂 

old-people-3688950_1920

Advertisements

Cu drag, Van Gogh – primul film realizat în întregime din picturi

Video trailer:
Nici nu mai știu când am văzut trailerul de la “Cu drag, Van Gogh”. Și din prima am zis DA, voi vedea acest film! Un film-animație pornind de la picturile și viața lui? Cât de atrăgător!
Iar apoi, vine viața. Deși urmăream unde va rula filmul pentru a merge să-l văd, nu o făceam: prea târziu, prea obosită, am atâtea de făcut…
Până am zis gata!
M-am plictisit eu de mine de câte ori am dat “interesată” pe facebook și nu am ajuns. Și evenimentul apărea în newsfeedul meu din ce în ce mai rar, lucru care m-a făcut să presupun că urma să dispară cu totul și atunci vor scădea spre dispariție șansele de a-l vedea.
Așa că vine ziua.
Surpriza de început a fost aglomerația din sală. Tocmai ce-am vizionat “România neîmblânzită” la cinema și am fost 2 persoane în tooooată încăperea! Pentru un film care rulează de atâta timp aveam aceeași așteptare. Și ce bucuroasă am fost să văd că nu mai aveam loc!
Filmul începuse imediat după ce am intrat. Câțiva întârziați, ca și mine, încercau să-și găsească un loc în mulțime. După primele minute, toată lumea se așezase.
Filmul debutează cu…moartea artistului și încă de la început indică tema epistolară: poștașul care asigura corespondența stufoasă dintre Vincent și fratele său Theo, îi dă fiului său misiunea de a îi duce o ultimă scrisoare trimisă de Vincent și neajunsă la fratele acestuia.
Deși reticent la început, odată ce își acceptă sarcina, fiul poștașului, pe numele său Armand Roulin pornește spre Paris pentru a înmâna scrisoarea lui Theo Van Gogh. Acolo află că acesta a murit și dorind să-și ducă la bun sfârșit misiunea de a livra scrisoarea, Roulin se angajează într-o călătorie revelatoare privind moartea și mai ales viața artistului.
Discutând cu diverse personaje relevante în ultima perioadă din viața pictorului despre moartea acestuia și ultima parte din viața sa, Armand ajunge să afle tot atâtea povești sau perspective despre artist și despre desfășurarea ultimelor evenimente din viața sa. Pentru unii fusese un nebun, pentru alții geniu. Unii erau siguri că a fost ucis, alții că a fost sinucidere.
Finalul aduce împreună aceste povești oferind explicații pentru lacunele fiecărei perspective, iar cel mai important, pare să aducă sufletul pictorului aproape de audiență.
Vincent își dorea ca publicul să perceapă lumea prin ochii lui, prin intermediul artei lui. Cred că filmul asta reușește. Să ni-l aducă pe Vincent aproape. Pentru puțin timp, am perceput lumea prin intermediul sensibilității artistului, am trăit răutățile, controversele, durerea de a te simți o povară, renunțarea la viață ca singură soluție…
M-a emoționat enorm filmul!
Iar melodia de la final este pe cât de frumoasă pe atât de tristă. “Starry, starry night” – Lianne La Havas – https://www.youtube.com/watch?v=vp5qJlr4go0&frags=pl%2Cwn …”this world was never meant for someone as beautiful as you”…
După vizionare, am petrecut ceva timp sub influența peliculei. Așa că am folosit pretextul pentru a căuta detalii despre realizarea ei și chiar și acestea sunt impresionante:
  • suprafața tablourilor pictate – 66960 – pentru a realiza cadrele – dacă ar fi unite – ar acoperi Londra și Manhattanul;
  • 94 din tablourile artistului au fost folosite pentru scene sau personaje din film;
  • inițiativa filmului a fost Dorota Kabiela, care citind scrisorile artistului și-a dorit să realizeze un film despre el;
  • filmul îmbină pictura și animația computerizată;
  • au fost implicați 80 de pictori;
  • scenele au respectat stilul în care a fost pictat tabloul de la care se pornea, astfel, Armand a fost pictat în diverse stiluri de-a lungul peliculei;
Behind the scenes:
Site-ul oficial:
Ce mi-a plăcut în mod special:
  • folosirea picturilor lui Vincent ca bază pentru realizarea unor scene, sau pentru selectarea actorilor ce seamănă portretelor – practic e ca și cum operele sale prind o nouă viață!
  • detaliile din trecutul lui Vincent, care adaugă sens întregii desfășurări a evenimentelor, cum ar fi faptul că au existat mai mulți copii Vincent, un frate născut și mort înaintea sa, purtând același nume, iar el resimțind că nu va fi niciodată de ajuns de “Vincent” pentru a îl înlocui cu succes;
  • poveștile provenite din surse multiple – fiecare îl privea cu un alt ochi pe Vincent, lucru ce confirmă zicala: frumusețea e în ochiul privitorului;
  • frumusețea lumii văzute prin ochii lui Vincent.
Am plecat din sală cu ochii umeziți de emoție și mi-am zâmbit în mustață să observ asta în ochii atâtor privitori.
Încă resimt ecouri ale filmului asupra mea. Ceva-ceva din mine nu vrea să se așeze la locul lui. Poate gândul că un om atât de valoros a trecut neobservat de contemporanii săi, trăind sub multiple presiuni chinuitoare: financiare, de sănătate, sociale.
Iar ce mă zgândără cel mai mult este că Vincent a murit simțindu-se o povară…

O altfel de Românie, una… neîmblânzită ce trebuie păstrată așa cum e

 

Multe evenimente s-au derulat în viața mea recent: o despărțire dureroasă de niște prieteni care s-au mutat, o călătorie frumoasă în afara țării, reîntoarcerea în mijlocul evenimentelor aprinse din piață, participarea plină de mustrări de conștiință la SummerWell. Toate și-au lăsat amprenta asupra mea. Unele mi-au amintit ce repede se poate schimba ceva așa important în viața ta, altele că libertatea și drepturile noastre nu sunt câștigate niciodată total, altele că planeta asta este pur și simplu un loc minunat.

Din aceeași categorie, tot recent m-am mai expus la o experiență. Am mers la cinema să urmăresc filmul România neîmblânzită.

Încă din start, trebuie să precizez că ador natura. Nu cred că trece zi în care să nu mă gândesc la ea. Fie pentru că-mi lipsește să-mi răsfir degetele de la picioare în iarbă, fie pentru că mă enervez eu pe mine când a mia oară amân să mă apuc de compostat deșeurile alimentare sau atunci când mă trezesc că nu știu câte minute au trecut de când privesc la norii schimbători.

Așa că articolul meu este evident împroșcat de afinitatea mea pentru natură.

Cum e filmul?

Pentru că hotărârea de a merge la cinema a apărut din senin, am întârziat și deja rulau imaginile când intram în sală.

Un ecran imens prezenta un peisaj de iarnă din munții noștri privit de sus. Vocea lui Victor Rebengiuc adăuga solemnitate imaginilor uimitoare. Am fost cucerită din prima! Habar nu am cât a durat documentarul, însă știu că am rămas țintuită în scaun exclamând în mod repetat și tâmp, cu gura căscată: cât de frumoooos!

De-a lungul filmului, a fost prezentată succesiunea anotimpurilor pe parcursul unui an în diverse locuri emblematice pentru România: Carpații cu rezervațiile sau pădurile lor virgine, Delta, ruinele cetății Histria sau altele unde viața naturală se desfășoară neatinsă de om.

Pesiajelor superbe le-au fost adăugate poveștile viețuitoarelor care își duc traiul aici: ursul brun care iese din hibernare și caută de mâncare, lupii cu care concurează uneori pentru hrană, capra neagră și acrobațiile ei la înălțime, mistrețul curajos ce înfruntă și el lupii, salamadra de foc și legenda din spatele denumirii ei, morunul cu aspectul lui neschimbat de milioane de ani (oare am reținut corect?), pelicanii și munca lor în echipă, fluturele albăstrel care păcălește o colonie de furnici să îl hrănească până eclozează, uliul cu privirea sa ageră sau necunoscutele mie…rusalii.

O notă specială trebuie să o acord calității imaginilor. Pur și simplu îmi este imposibil să pricep cum au fost surprinse cadrele din furnicar, sau cum a fost pus focusul exact acolo unde era nevoie într-o imagine în mișcare și surprinsă de la depărtare cum ar fi cea cu privirea uliului.

La finalul filmului sunt oferite câteva detalii din spatele scenei, iar pe site-ul dedicat- https://www.romanianeimblanzita.ro/despre/ –  sunt oferite și mai multe informații:

  • 12 luni pentru a surprinde toate anotimpurile României, în peste 80.000 de kilometri folosind șase tipuri diferite de transport (mașină, barcă, avion, elicopter, snowmobil și mașinuță de golf);
  • 22 de cameramani cu experiențe variate pentru a  scoate în evidență dramatismul din spatele fiecărei povești a speciilor;
  • Locuri unde s-a filmat:Parcul Național Piatra Craiului
    Munții Făgăraș
    Parcul Național Cozia
    Delta Dunării
    Histria
    Parcul Natural Vânători-Neamț
    Peșterea Urșilor
    Munții Apuseni
    Pajiștile înflorite și sălbatice din Viscri
    Porțile de Fier
    Parcul Național Cheile Beușnița
    Parcul Natural Văcărești
    București, Cluj, Iași

Dar mie tot mi se pare o muncă ce trece dincolo de cifre, pentru că rezultatul este pur și simplu artă! Cadru după cadru.

Iar coloana sonoră nu se lasă mai prejos!

La final, o mică lecție de morală: îndemnul de a aprecia darul naturii splendide ce ne-a fost oferit și de a păstra intactă și pentru generațiile următoare măreția naturii. Poluarea vânătoarea, defrișările, epuizarea resurselor sau gestionarea gunoiului generat depind de noi.

Concluzie

Aș vrea să fac un rezumat pompos, rațional, distant…dar nu pot!

Am intrat în sală sub impresiile experiențelor mele recente atât de contrastante, cu mii de gânduri ce-mi alergau prin minte, dornică de altceva. Și am găsit!

Filmul ăsta m-a trecut prin toate emoțiile posibile: uimire, suspans, admirație, curiozitate, beatitudine, frică…iar la final…am plecat plină de recunoștință pentru acest spectacol grandios al naturii pe care tocmai l-am trăit.

Ce țară minunată avem! România este mai mult decât oamenii ei. Dincolo de existențele noastre încâlcite, agitate și complicate există un alt fel de Românie în care nimic nu se zorește, nimic nu se irosește și totul funcționează în comuniune și echilibru perfect.  Ceva ce-mi doresc și pentru lumea prea depărtată de natură în care trăim noi oamenii. (majoritatea)