E în regulă să nu fii în regulă

 

Am trecut printr-o perioadă tulbure.

Am luat niște hotărâri mai demult, unele mici, unele mari, ale căror consecințe negative s-au tot adunat pic cu pic, până când corpul meu nu am mai făcut față și a tras semnalul de alarmă încercând să-mi spună nu se mai poate așa. O schimbare e iminentă. Și că aș face bine să fie una conștientă și asumată.

Pare dramatic. Nu e. Practic, problema mea este că vreau prea multe, fac prea multe, dau prea multe altora și am nevoie să o iau mai ușor, să încetinesc ritmul, să îmi acord mie prima orice ar fi ceea ce am de oferit altora: atenție, grijă, iubire.

Sună bine concluzia.

Însă ca să ajung la ea am trecut printr-un calvar de mai bine de două luni în care abia am putut mânca, am slăbit groaznic (da, se pare că pot fi chiar mai slabă decât “normalul” meu de slabă), am fentat cât mai multe responsabilități și mi-am pus mii de întrebări despre viața mea, despre mine și ce e de făcut. 

Ce mi s-a părut interesant este următorul lucru: în timp ce eu văd ca utile și constructive aceste perioade pentru că trăiesc cu convingerea că au rolul de a mă duce spre răni ce necesită vindecate sau un nivel nou de evoluție personală sau chiar spirituală, cei din jurul meu nu au mai contenit cu a încerca să-mi suprime disconfortul. “Hai mamă că nu e dracul atât de negru”, “lasă că treci tu și de asta”  sau “ stii că nu ai nici un motiv sa te plângi, da? Ai o viață de vis! Sunt unii care ar da orice ca să fie în locul tău”…etc.

În principiu știu că au făcut-o din iubire și cu bune intenții, însă, ceva le scapă și sunt convinsă că nu doar lor: nu se poate să trăim într-o euforie și fericire continuă, doar cu energie la cote maxime și zâmbete largi. 

smiley-2979107_1920

credit foto@  pixabay.com

A fi viu înseamnă și durere, suferință. Iar între aceste două extreme,  presupune mii de emoții și trăiri care condimentează această experiență pe care o numim viață.

Iar uneori este necesar la modul cel mai util și practic să te iei la întrebări, să pui semnul întrebării lângă ce crezi că e bătut în cuie, să evaluezi, să estimezi cu ochii omului care ești acum deciziile luate cu ceva timp în urmă. Și ce ocazie mai bună să te iei la întrebări dacă nu atunci când corpul tău refuză mâncarea și nu te poți ridica din pat?

O, da! Poate fi dureros. E posibil să realizezi ce decizii tâmpite ai luat deși la acea vreme păreau cele mai bune cu putință (și probabil au fost), cât de mult timp ai pierdut cu ceva sau cu cineva total aiurea, sau poate e cazul să lași pe cineva să plece din viața ta și pe altcineva să intre. Iar toate astea nu pică bine pentru că cer efort, schimbare.

Însă ce pică bine este ce vine după durere, după disconfort, după efort. Noul. Noul din viața ta. Noul tu. Cu lecțiile învățate, mai înțelept, mai tu.

Așa că lăsați-mă să mă zbat, să sufăr, să mă iau la întrebări și peste picior. Întotdeauna o fac cu cele mai bune intenții și știu că voi face să fie bine. Voi ajunge din nou la Arina cea energică și zâmbitoare, însă nu înainte de a trage linie și de a îmi învăța lecția. Dacă am o superputere este exact asta: nu fug de suferință, de greu, de provocări. Știu că trecerea prin ele mă va șlefui într-un om mai grozav, mai înțelept, mai blând, mai eu.

Un an nou cu de toate îmi doresc și vă doresc!

Advertisements

Poate părea că acest articol este despre dantura perfectă și aparat dentar. Este de fapt despre vise, ambiție și dezvoltare personală

 

De când mă știu, am fost fascinată de dinți. Acei dinți albi înșirați perfect. Acei dinți care odată arătați, luminau chipul purtătorului. Îi vedeam ba la tata, ba la o verișoară sau vreun cântăreț – ah! acești dinți!

Când ai mei au început să pice și mi-au crescut cei definitivi mi-a fost clar că eu nu o să fiu parte din grupul exclusivist al celor cu zâmbete perfecte: incisivii mei semănau cu ai unui castor, un canin îmi ieșise peste dintele de lapte ce nu voia să ne despărțim iar dantura mea per total părea o adunătură de cioburi de la diverse seturi de porțelan. 🙂

Dar…m-am obișnuit. Cel puțin erau albi și am avut mereu mare grijă de ei. În timp s-au mai aliniat cât de cât în mod natural și cam aia era.

De câte ori mergeam la dentistul școlii sau al facultății – cine își permitea altceva?- întrebam dacă nu aș putea să îi îndrept cumva.

Cuuuum? Dar de ce? Ai mușcătura bună, lasă-i așa!” Sau:

E prea târziu! După 23 de ani nu se mai poate!

IMG-6060

Trece timpul. Pe la 32 de ani mă apuc de o revizie: hai să mergem la un cabinet recomandat ca să aud cele mai bune păreri. Merg la pomul lăudat. Clinică scumpă cu clienți străini ce se bat la ușa ei.

Fac mici “reparații” și apoi pun problema și de îndreptat dinții.

Mi se spune că este posibil. Și că sunt două variante: să păstrăm toți dinții și să lărgim arcul pe care ei îl formează sau să eliminăm din ei pentru ca mai apoi să îi apropiem unii de alții.

Ceva nu suna bine la acest diagnostic așa că mai cer o părere. De data asta, de la o clinică specializată în ortodonție. Recomandată de colega Cristina, care mi-a inoculat microbul aparatului dentar, ea având aparat dentar la peste 23 de ani, vârsta maximă după care mi s-a spus că “nu se mai poate”.

Povestesc despre opinia antecedentă și mi se spune că dacă mi-aș lărgi arcul superior, nu numai că aș avea buza de sus foarte proeminentă dar aș rămâne fără dinți din acest motiv pentru că ei ar ieși din poziția lor ideală și nu ar putea să se susțină.

Decid să încep tratamentul la această clinică. Tocmai scosesem 6 măsele pentru a face loc dinților să se așeze și nu era timp de așteptat. La doar două zile după extracții, pun aparatul. Ca să astup golurile inestetice pun niște dinți falși o perioadă.

Mi se spune că va dura 2 ani maxim. Că nu am voie să mușc, să ronțăi chestii tari.

Mă uitam în gura mea și era jale: 6 găuri încă însângerate, sârme, elastice colorate. Un adevărat șantier! Nu-mi imaginam cum va arăta asta vreodată bine dar știam la ce visam. Și trebuia să am încredere. Și răbdare.

IMG-2567

Perioada de acomodare

Pentru început, simpla prezență a acelor metale în gură mă stresa: eu obsedată de dinți curați acum eram nevoită să mă spăl pe dinți după fiecare masă, gustare sau mini-gustare. Sau aș fi putut oripila oamenii din jur arătându-le cu un zâmbet, tot ce abia consumasem! 🙂

În plus, senzația este foarte ciudată: acei dinți despre care credeam că sunt ficși, se dezrădăcinaseră și părea că stau să pice oricând! Nu era așa, dar așa se simțea!

Și, cel mai notabil, după vizitele la dentist când se strângea sârmulița, toată dantura devenea de neatins, fiind sensibilă chiar și la mușcat.

Așadar, în acea perioadă am consumat multe supe, pureuri și sucuri.

După intervalul inițial în care m-am obișnuit cu schimbările, foarte rapid am observat alinierea dinților. La doar câteva luni de la începutul tratamentului dantura arăta perfect! Doar că nu era nici pe departe gata. Existau spații între dinți ce trebuiau eliminate prin apropierea lor.

IMG-1052

Tot în perioada asta au apărut câteva răni pe interiorul gurii și am aplicat ceara din setul de urgență – care conține doar ceară  și numărul de telefon al clinicii! 🙂

Tot atunci am fost cea mai monstruosă arătare – au apărut în peisaj elasticele dintre sus și jos care mă făceau să arăt ca un mic roboțel atunci când zâmbeam!

Iar datul jos și pusul lor înapoi la fiecare masă era o adevărată distracție!

Schimb câteva grosimi de asemenea elastice, schimb câteva poziții de conectare a lor și gata! Partea de jos a aparatului poate fi scoasă!

Vizitele la 4 sau la 6 săptămâni încep să se succeadă rapid și începusem să întreb: cât mai e?

Perioada de final 

Rămasă doar cu partea de sus de ajustat, îmi pierdusem răbdarea. O măseluță s-a lăsat cu greu convinsă să se mute la locul ideal așa că 6 luni am așteptat… 2mm!

S-au făcut 2 ani și 2 luni de când am pus aparatul.

Dar a venit și ziua cea mare!

Când l-am scos parcă lipsea ceva. Parcă era mai puțin stres. Nici un rest de mâncare pentru care să mă îngrijorez? Nici un elastic de schimbat? Am doar de purtat pe timp de noapte o gutieră care îmi menține dinții pe poziții. Floare la ureche!

Sunt abia câteva zile de când nu mai port aparat și încă nu m-am obișnuit…cu binele.

Dar cu zâmbetul acela la care visasem atâta timp m-am obișnuit instant!

Este o mare bucurie!

Cu atât mai mult cu cât este una muncită.IMG-2014

P.S. Ceea ce mă încântă, dincolo de dantura obținută este ideea din spatele întregului proces: dacă dinții noștri, oricât de sudați par, se pot mișca, se pot îmbunătăți până la vârste înaintate, așa putem face și noi.

Nici noi nu suntem sudați, sau “gata”. Limitele a ceea ce “se poate” se schimbă dacă crezi că se poate altceva. Mai bine. Diferit. Mai mult. Și dacă ești dispus/ă la eforturi. Mici, mari, constante. În direcția dorită.

Și uite dovada: schimbări mici, zi de zi, se adună și devin mari și evidente. După doi ani de aparat dentar și trei ani de când lucrez la asta, am dantura perfectă!

Bucurii mici…dar mari!

Acum puțin timp rula pe la TV o reclamă la cafea care avea o idee așa simplă în spate: după kilometri de șireturi legate meriți și tu ceva!

Cam așa și cu mine. Cel mai mult timp mi-l petrec servindu-i pe alții, îngrijindu-i, oferind, alergând de colo colo pentru a duce la capăt responsabilitățile pe care le presupune viața mea.

De ceva vreme mi-am tot spus că o să vină și rândul meu. O să scot aparatul foto de la păstrare, o să scot rochiile bune, o să închid telefonul și o să stau…eu cu mine.

Cred că au trecut doi ani de când am atins acel punct în care nu mai puteam. Acel punct în care viața mea părea că e derulată pe repede înainte de o mână malefică care-mi oferise atâtea bucurii, dar nu și răgazul să mă bucur de ele.

Am zis “Gata! Să încetinim! Măcar din când în când. Altfel, pentru ce totul?”

Însă ah! Ce grea e schimbarea! Chiar cea care vizează binele tău, răsfățul! Ce să faci când pentru atât timp m-am dresat eu pe mine să execut, să nu spun nu la orice venea spre mine, să fiu eroină, să mă dau peste cap!

Nu zic ba, rezultatele acestor eforturi se vedeau, se simțeau, le trăiam. Însă la fel se vedea, se simțea și trăiam faptul că nu-mi acordam mie timp nu… să fac, ci să fiu. Vorba aceea ” We are not human doings, we are human beings“. (Tony Robbins)

Am constatat că după acel punct, ceva în mine s-a schimbat și puțin cu puțin s-au produs mici schimbări în viața mea. Azi am zis nu, mâine mi-am pus picioarele pe masă și am dat “ignore” lumii pentru 10 minute iar acum visez la “obrăznicia” de a îmi acorda săptămânal un mic răgaz.

Așadar, azi mi-am oferit puțin timp, ca să stau degeaba, eu cu mine. Bucuriile mici, dar mari, ale acestui interval:

  1. Mi-am cumpărat o oală drăguță foc pe care mi-o doresc de mult și mereu amânam achiziția ei:

IMG-1247

 

2. Am înlocuit prânzul cu muuuuult pepene:

IMG-1251

 

3. Am petrecut timp în natură, observând cum plantele își văd de treaba lor, fructele maturându-se încet și sigur:

  • aici fructele de soc

IMG-1258

 

  • mere mici și delicioase

IMG-1280

 

  • perele care încă mai au până să fie moi dar sunt parfumate

IMG-1277

 

  • sunt chiar impresionată de ce reușește un iphone să surprindă în contextul macro!

IMG-1262

 

IMG-1271

 

4. Am mers desculță prin iarbă 🙂

IMG-1304

 

Acest puțin timp oferit mie, pentru răgaz, ca să respir, să contemplez, să pun totul pe pauză și sunt ca nouă! Gata pentru viața mea plină și solicitantă! 🙂

IMG-1288

 

Data viitoare, mi-am promis, scot și aparatul foto la treabă!

Provocarea de 10…9 zile!

Ei…și se duse Unleash the Power Within. Energia acumulată acolo, intențiile, planurile  erau la cote maxime când am pășit afară de la seminar.

Dar, cum Tony e un băiat isteț știe că într-un mediu optim, îți e lesne să fii cel mai bun, să  fii cutezător, să crezi că ești de neoprit.  La seminar aveai (aproape) toate ingredientele pentru a fi cea mai bună versiune a ta: 13000 de oameni deschiși pentru a evolua, diverși experți pe scenă care să te convingă să împingi dincolo de zona de confort, atmosfera. Când zic aproape mă refer la faptul că pe parcursul evenimentului nu prea aveam răgaz pentru a mânca, pentru a ne hidrata sau …folosi toaleta.

Însă viața cui arată așa? Bucurie, entuziasm, deschidere, depășirea limitelor, experți care să te însoțească de dimineața până seara? Dap, poate viața lui Tony. A mea cu siguranță nu.

Cred că este fain să mergi la UPW chiar și de o faci doar pentru atmosfera de acolo. Însă dincolo de ce se întâmplă în acea sală, scopul seminarului este ceea ce implementează fiecare odată întors la viața lui.

Provocarea e să fii cea mai bună versiune a ta într-un mediu care nu îți mai e așa favorabil, ba chiar poate deveni ostil. Și să faci asta continuu.

Totul începe cu banala îngrijire a noastră. A corpului, a minții, a spiritului. Este ea banală, dar cine o face? Iar eu, cu 2 seminare UPW la activ și tot nu mă ținusem de provocare sau mai fentam ba una, ba alta.

Înainte de a pleca, am fost “obligați” să promitem că  vom oferi acestor părți ale noastre cel mai bun tratament pentru un minim de 10 zile. Ca un experiment. Iar apoi, mai vedem.

Ne-am înhămat ca pentru 10 zile să mâncăm fructe, legume, semințe, să bem minim 2 litri de apă pe zi, să facem mișcare 40 de minute o dată la două zile, să medităm dimineața, să facem exerciții de repirație și pentru o bună postură, să citim sau ascultăm materiale care ne motivează, care ne hrănesc mintea și spiritul. Buuuun!

Cum a fost asta pentru mine?

În primul rând, trebuie să recunosc, că deși anul acesta a fost a treia oară când am mers la eveniment, până acum nu mi-am asumat această provocare. Nu total. Acum am zis că a treia oară e ca în povești. SĂ FACEM ASTA!

Precizare: alimentația mea era deja aproape integral compusă din fructe, legume și semințe la care adăugam rar pește, ouă, zilnic pâine integrală de secară, ocazional ciocolată sau alte dulciuri. De asemenea, fac sport regulat, yoga și meditez.

Provocarea mea era un update: să renunț la pește, cereale, dulciuri, să fac meditația de pregătire pentru zi dimineața, să fac exercițiile de respirație și pentru postură zilnic.

Ca de obicei când e vorba de o schimbare, mintea mea a identificat într-o milisecundă posibile “primejdii”: “dar tu ai renunțat deja la așa multe din alimentația ta, dacă îți va face rău?”, “știi că o să faci foamea 10 zile, da?”, “când o să mai faci și toate astea, măi Arina?” și tot așa.

Pasul 1: pregătirea

Am pus deoparte aceste gânduri asigurându-mă eu pe mine că 10 zile nu mă vor periclita și mă pun pe treabă.

În primul rând, fac planul: stabilesc meniul, programez zilele când voi face mișcare, pun alarma să sune pentru a îmi reaminti de hidratare, exercițiile de respirație, pentru postură și meditație. Stabilesc ce urma să citesc.

Apoi fac cumpărăturile. De fel, coșul meu e oricum plin de fructe și legume, însă acum se lăfăiau doar ele în toată spledoarea: legume care de care mai colorate, sezoniere cum sunt urzicile, loboda, ridichiile; salate, semințe, nuci, fructe diverse.

Aveam emoții.

IMG_5831

Pasul 2: stabilirea meniului

Știam de la mai mari ca Steve Jobs că mintea obosește hotărând și alegând lucruri, așa că am stabilit din capul locului că micul dejun și cina vor consta dintr-o salată enormă cu ceva proaspăt sau gătit minim lângă: tofu, avocado sau ciuperci călite.

La prânz voi mânca ceva gătit cu o salată sau o supă. Cum ar fi: pure de cartofi cu salată de varză sau mâncare de fasole cu murături.

Pentru gustări: smoothie-uri, fructe, nuci.

IMG_7229

Pasul 3: execuția

Înainte de a mă apuca, îmi fac un plan mental. Mă văd făcând lucrurile astea, mă văd simțindu-mă bine și ajungând încântată la final. Îmi imaginez că nu va fi greu, cu atât mai mult cu cât deja făcusem asta în trecut, atunci când am renunțat la carne (cu excepția peștelui), sau când am renunțat la gluten și la dulciuri aproape de 100%.

Vine ziua unu. Totul merge strună. La fel în ziua doi. La fel în ziua trei.

Treptat, începusem să simt acea energie pe care mi-o dorisem așa de mult! Nici nu știam ce anume mă încântă mai mult: starea mentală efervescentă, energia fizică, pofta de râs?Încă nu ajunsesem să sar din pat ca friptă când suna alarma dimineața, dar, imediat după trezire, mă inunda un sentiment de bine, de forță, de invincibilitate, de optimism. Iar zilele curgeau diferit. Pentru că mă simțeam eu diferit. În bine.

Tentațiile

Însă… vine ziua 4. Atunci am simțit pentru prima dată că voi leșina de poftă dacă nu mănânc niște pâine de secară.

IMG_6491

Imediat cum a apărut acest gând, au sărit grămadă altele: “oare ar fi așa grav să mănânc niște pufuleți?”, “hai că mi-au ieșit analizele perfect, ce naiba! pot devia puțin! corpul meu va face față!”

Dar mă țin tare. Nu și nu! Vream să fac asta.

Însă cu acea primă tentație, s-a declanșat o luptă în mine: mintea începuse să mă saboteze! Parcă nu mă mai simțeam așa energică, așa determinată. Doar din cauza acelor gânduri care se strecurau în mintea mea încercând să mă zăpăcească. Corpul meu însă venea să o contrazică: mă simțeam excelent, eforturile de tot felul nu mă mai lăsau cu bateria golită ca până atunci, ba chiar mă umpleam de energie. Așa că am perseverat.

IMG_6536

Atunci când am renunțat la carne, și am redus până aproape de 0 glutenul sau dulciurile a fost diferit. Gândul cu care pornisem atunci a fost “gata cu asta!”, chiar de drumul a fost sinuos până la atingerea scopului.

Însă acum, știind că e doar o pauză, tentațiile m-au chinuit groaznic.

Așa de rău încât am scurtat perioada de la 10 la 9 zile. Asta pentru că s-a suprapus cu 1 mai, când odată ajunsă la mare – ce om să fii să nu mănânci niște hamsii?

Iar dacă am dat drumul tentațiior, următorii pe listă au fost pufuleții pe care i-am devorat cu nesaț! Și o eugenie care încalcă atât de multe NU-uri în alimentația mea!

Pe scurtProvocarea mi-a reușit! 

Am mâncat fructe, legume, nuci și semințe pentru 9 zile;

Am băut 2 litri de lichide pe zi. (apă, ceai verde sau din plante medicinale, supliment “verde”*);

Am făcut mișcare susținută la fiecare 2 zile: 3 porții de alergat, 2 de exerciții; plus stretching;

Am făcut exerciții de respirație și pentru postură corectă zilnic;

Mi-am început ziua cu meditație ce a durat minim 10 minute;

Am citit “Codul divin al vieții” de Kazuo Murakami.

Am rezistat tentațiilor!

Totul a fost extraordinar!

Singurul minus, în cazul meu, este că am slăbit 3-4 kg în condițiile în care eu sunt deja slăbuță!

Deși provocarea s-a sfârșit și am voie să consum pește, ouă și mult-râvnita pâine de secară sau alte mici prostioare ca pufuleții, ceva din mine s-a mutat pe parcursul acestei provocări astfel încât momentam voi continua cu acest regim.

Vorba lui Tony: “nothing tastes as good as being healthy feels!”

Concluziile mele

Fericirea e hand made! E nevoie de efort pentru a fi fericit. Cel puțin pentru început, până devine automatism. Aceste 9 zile au fost cele mai energice de când sunt adult. Nu am făcut altceva față de normal, nu am făcut mai mult sport, mai multe eforturi iar viața mea și-a urmat cursul cu multele provocări de care mă lovesc zilnic.

Diferența a fost făcută de faptul că m-am pregătit pentru fiecare zi, scoțând la iveală cea mai bună versiune a mea. Una este să te trezești gândind că “iar nu am dormit de-ajuns”, vizualizând întreaga zi ca o mare listă cu căsuțe de bifat, drumuri de făcut și cu rare momente de pauză, respirat, bucurie. Pentru că adevărul e că am o viață plină: carieră, facultate, familie, sănătate, dezvoltare personală iar jonglarea cu ele este consumatoare de energie.

Iar alta e să pornești pe drumul zilei încărcat/ă cu recunoștință, dorind să trăiești cu intenție acea zi, dorind nu doar să răspunzi la viață ci să o și creezi. Cu un corp în formă maximă, oxigenat, hidratat, alimentat pentru nevoile lui. Un corp care se mișcă și e capabil de atâtea. Cu o minte care poate vedea nu numai primejdia, nenorocirea, răul, dar și binecuvântarea, norocul, binele. Și cu un spirit care știe că totul este posibil, că nu există limite!

Provocările sunt multe în viața mea. Aceste zile mi-au arătat că pentru a trece de la nivelul la care eram, în care “mă descurcam” la acela în care savurez ce mi se întâmplă și mă simt plină de energie, diferența o face pregătirea pentru viață și menținerea calității ei zi cu zi la cote înalte. Fizic, mental, spiritual.

Încearcă și tu!

* Suplimentul verde menționat la lichide este o băutură alcătuită din apă la care se adaugă o linguriță de praf alcalinizator din plante uscate pentru fiecare litru. Se găsește în plafar.

 

 

 

Ce mi s-a întâmplat la cel mai grozav seminar de dezvoltare personală

Soțul meu și cu mine suntem mari pasionați de oameni, psihologie și dezvoltare personală – evoluție îi spunem noi. Acum câțiva ani citeam în paralel diverse cărți pe temele astea și el spune: “trebuie să o citești pe asta! este cu totul altceva!” – “Awaken the giant within” – Tony Robbins.

O citesc. Nu mă impresionează peste măsură. El însă era “virusat”. Recitește cartea de nenumărate ori, îl caută pe tip online, mai comandă nu știu câte cărți și devine un fan înflăcărat. La următoarea aniversare, îmi pică fisa și îi cumpăr un bilet la seminarul lui din Londra. Costa îngrozitor de mult. Dacă o zbârceam și nu i-ar fi plăcut, m-ar fi certat pentru că am luat în calcul să cheltuiesc atâția bani. Mă tot gândeam: ce poate să îți ofere cineva în patru zile ca să iți ceară suma asta? Îl suspectam pe tip de o mică doză de șarlatanie dar treaba era făcută. Ceva mă făcuse să risc, sperând că bucuria la primirea cadoului va fi așa mare încât nu va mai conta nimic altceva.

Vine data evenimentului. Trece. Se întoarce acasă.

Însă nu aveam să aflu prea multe despre ce s-a întâmplat acolo. Pe de o parte spunea că a fost cea mai grozavă experiență pe care a trăit-o, iar pe de alta, nu prea spunea mare lucru. Însă vedeam schimbări în comportamentul lui care mă zăpăceau: mergea mai cu încredere, se îngrijea de corpul lui de parcă era un ceas elvețian, respira ciudat la anumite intervale și multe altele. Mi-a zis atât: “nu am cum să-ți pun în cuvinte. Trebuie să vii și tu la anul!”. Primul gând al meu a fost: “Și să cheltuim de două ori suma aia exorbitantă?…”

Dar am mers. Și a fost printre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată.

IMG_9453

Am înțeles despre ce vorbea. Chiar nu se poate pune în cuvinte. Orice încercare reprezintă atât de puțin din ce se întâmplă acolo, încât parcă nici nu-ți vine. Iar când zic “ce se întâmplă” sunt două planuri de desfășurare a lucrurilor: evenimentele externe, din sală și cele vizate, scopul suprem al seminarului: lumea internă, schimbarea.

La ce m-am așteptat: o sală plină de oameni care își permit să cheltuiască suma asta serioasă de bani, așezați frumos pe scăunele, pieptănați și parfumați, discutând politicos despre “dezvoltare personală”.

Ce s-a întâmplat a fost, pe scurt, așa: 4 zile în care 13000 de oameni am dansat, am țopăit, am urlat, am comunicat, ne-am îmbrățișat, am plâns, am râs. Sună a nebunie. Și chiar asta este, serios.

12 ore zilnic în care ceea ce trăiai era așa intens că uitai de nevoia de a te hrăni sau de a folosi toaleta, iar când îți aminteai, totul era făcut pe fugă pentru a nu pierde ceva din eveniment.

O stare de entuziasm și bucurie copilărească, de deschidere plutea în aer. În fiecare moment te acapara total ceva: acum te șoca vreo informație despre nutriție, în următorul moment erai ghidat pentru a deprinde pașii meditației, apoi făceai exerciții pentru corectarea posturii, apoi erai stârnit prin exerciții să îți descoperi pasiunile, limitările pentru ca mai apoi să te conectezi profund discutând cu un străin despre frica ta cea mai mare.

Voi face presupunerea că evenimentul este conceput astfel încât să îți demonteze orice așteptare, orice preconcepție și să te deschidă la o lume a posibilităților.

Părerea mea este că ce se întâmplă fizic acolo este mai puțin important ca modificările interne care se produc.

Ce s-a schimbat la mine imediat după eveniment:

  1. Nu ești stricat/-ă! Am plecat spre eveniment dornică să mă repar și m-am întors convinsă că nu am fost niciodată “stricată”, ci doar necunoscătoare a felului în care operez eu, alții și a modului în care se obține succesul dorit.
  2. Iubește-te pe tine! Acolo m-am privit pentru prima oară și mi-am spus: ești atât de frumoasă, te apreciez, te iubesc! 32 de ani și nu făcusem asta niciodată! am iubit și am lăudat atât timp pe alții, dar niciodată actorul principal al vieții mele: pe mine! Și cât de important este să trăiești zi de zi, cu iubire pură de tine!
  3. Îngrijește-te pe tine pentru a putea să ai grijă de alții! Eu-l a fost împărțit în fizic, minte și spirit și ne-au fost arătate cele mai bune metode de a ne îngriji de ele. IMG_9507Este uimitor cum ăsta nu este abc-ul predat în toate școlile și că neștiutori, ajungem la maturitate, la un seminar din Londra pentru a afla adevărul despre cum să ne îngrijim pentru a ne atinge potențialul maxim. (sau în alte ipostaze, dar cu efort și abia la maturitate)
  4. Suntem cu toții conectați! Acolo am realizat, am interiorizat acest adevăr pe care doar îl puteam conceptualiza până atunci cum că suntem legați unii de alții și ne influențăm continuu în moduri nebănuite.
  5. Tot acolo am aflat că orice schimbare din lumea exterioară pornește din interior. Iar cei care ajung să își lase amprenta la modul pozitiv în lume, sunt cei care luptă continuu împotriva adeversităților pentru a transforma în realitate ceea ce este în ei.
  6. Unul dintre aspectele fooooarte importante cu care m-am dus pentru clarificare este: de ce nu sunt fericită deși am bifat toate liniuțele de pe lista mea? Și deși am aflat răspunsul, nu mi-a plăcut: creierul nostru este construit pentru supraviețuire, iar fericirea este treaba noastă a fiecăruia. Adică alt efort! Acela de a deturna această mașinărie de la concentrarea pe primejdie, pe belele și a o îndrepta și spre binele sau frumosul care există. (da, și acela din noi)
  7. Este banal, toată lumea poate pronunța acest simplu adevăr: lucrurile mici fac lucruri mari în timp. Însă alta este să ți-l însușești! Și să pui zi de zi bazele a ceea ce vrei să clădești în 6 luni, 1 an sau 10. De acolo am plecat cu această determinare de a face lucruri mici, repetate, care mă vor duce acolo unde îmi doresc. Și pentru că au trecut 4 ani de când am mers pentru prima dată și de când fac conștient asta, mărturisesc că evoluția construită a fost enormă. Cu perseverență și dedicație zilnică.
  8. Înainte de a participa la seminar, aveam multe întrebări despre menirea mea, scopul meu, ținta către care să îmi îndrept eforturile. Aveam părțile de la puzzle, însă acolo le-am pus împreună. Am (re)descoperit cine sunt. Participarea la acest eveniment a însemnat decojirea, strat după strat a diferitelor identități ale mele cu care m-am tot confundat și descoperirea acelui sine unic, prețios inestimabil, nelimitat și de neoprit care nu cunoaște gen, vârstă, apartenență istoric-geografică.
  9. Pentru a mă proteja sau pentru a interveni, mintea mea obișnuia să îmi evidențieze ce nu e bine, ce lipsește. Chiar și așa, până la prima participare la seminar, avusesem rezultate considerabile în viața mea, folosindu-mă de lucrul ăsta: m-am ferit de cele rele și am intervenit când a fost cazul să îmbunătățesc lucrurile. Însă la seminar am descoperit că mai există un nivel: acela la care, fără să ignor realitatea din jur și menținându-mă conectată la ea, pot accesa acel bine din mine, acea stare de “resourcefulness” în care accentul cade pe ce pot face eu aici acum.
  10. O altă rocadă s-a petrecut între starea internă de nemulțumire cu care am plecat acolo și cea de recunoștință cu care m-am întors. Ba nu-mi convenea că ai mei nu mi-au oferit atenția pe care mi-o doream fiind copil, ba că planeta e prea poluată, ba era în care m-am născut. Acum pur și simplu trăiesc fiecare moment cu convingerea că sunt o norocoasă. Pentru că exist, pentru că exist în acest moment al istoriei, cel mai sigur și prielnic pentru umanitate (da, da, știu că știrile cu care suntem bombardați vor să ne convingă de opusul acestui adevăr). Norocoasă că sunt cine sunt, pentru bunele dar mai ales relele din viața mea de până acum, care împreună m-au adus aici. Iar lista recunoștinței este infinită.

Concluzii:

Recitesc articolul și-mi dau seama că fac exact ca soțul meu: nici eu nu am zis mare lucru despre ce s-a întâmplat de fapt acolo, iar orice cuvinte aș alege, ele nu însumează nici pe departe evenimentele.

Însă de ar fi să reduc la cât mai puține cuvinte experiența, ar fi acestea: seminarul ăsta m-a arătat pe mine mie. Viața din mine, energia, forța, determinarea, frumusețea, unicitatea. Mi-a arătat de ce sunt în stare atunci când sunt acordată la mine, la cei din jur, la Creator, la viață, când sunt într-o stare energetică maximă, când mă concentrez pe binele care există, pe ceea ce îmi doresc să obțin, pe ceea ce am de oferit în această călătorie numită viață.

Evenimentul ăsta plantează semințe. Te răscolește. Te pune pe gânduri. Te dezasamblează și te reașează la loc, măcar un pic mai bine, dacă nu mult mai bine de cât erai. Însă el este doar începutul. Nu poți aștepta ca viața să ți se schimbe major doar pentru că ai mers 4 zile la un seminar! Munca abia acum începe. Dacă folosești ceea ce ți-a oferit evenimentul ăsta și clădești pe baza lui. Însă cum ai putea să nu o faci, odată ce ai simțit de câte grozăvii ești în stare?

Am precizat, pe undeva, că 13000 de oameni au mers pe cărbuni încinși?

Dap, “life will never be the same”!

IMG-9498