Nero, iubirea mea

Alături de câțiva dintre cei mai importanți oameni din viața mea, în noiembrie s-a născut una dintre marile iubiri ale vieții mele: Nero, câinele meu ciobănesc german.

Povestea noastră de iubire a început în 2008 când, ascuns pe bancheta din spate a unei mașini întunecate, mă privea cu acei ochi umezi un pui cât un zbeghi gras de ciobănesc german. Cadoul meu de Crăciun!
L-am ridicat cu o bucurie cum nu mai trăisem până atunci și l-am strâns în brațe, ca pe o minune pe care nu o merit dar totuși o primisem și așa de tare că mă temeam să nu-l strivesc.
Și-a făcut loc imediat în viețile și inimile noastre iar atunci când interacționam cu prietenii, după obișnuitul ce mai facem, urma întrebarea pusă cu o simpatie sporită: dar Nero ce mai face? (asta atunci când nu era cu noi)
Era o bucurie să vezi cum micul ghem se lungește, urechile se ridică una câte una, cum picioarele îi devin din ce în ce mai puternice, iar mobila și papucii cădeau victime ronțăielilor declașate de creșterea dinților. Să nu exagerăm! Asta nu ne bucura. Dar nici nu deranja prea mult.
Cu fiecare zi, el devenea parte din noi și noi din el.
La poveștile prietenilor noștri care aveau copii mici, poveștile clasice cu scutece urât mirositoare și nopți nedormite, noi replicam cu povești despre puiul nostru Nero, declansând sprâncene ridicate.
Ni se spunea: “o să aveți și voi copii și o să vedeți!”
Uite că a venit ziua și nu am văzut. Câinii noștri – avem mai mulți acum (și pisicile) sunt parte din familie!
Nu au fost dați afară, nu au fost abandonați sau neglijați odată cu apariția copiilor. Iar importanța lor în viețile noastre nu a scăzut.
Copiii trăiesc și cu un alt fel de tovarăși față de cei umani, pentru că îmi doresc să înțeleagă că există mai multe feluri de iubire pe lumea asta.
Iar uneori cea dintre un animal și un om o poate depăși ca intensitate, profunzime și frumusețe chiar pe cea dintre oameni.
Am trecut prin perioade foarte dificile, cu multe provocări, dar Nero a fost mereu alături de noi și noi de el.
Puritatea cu care ne privea Nero, ne spăla de orice grijă de pe lumea asta. Ghidușiile lui, deși ajuns adult, ne aminteau că viața nu are savoare fără un pic de joacă. Iubirea lui ne însoțea mereu, ocrotindu-ne.
Se uita în ochii noștri cu acea privire care îți zicea că e al nostru și noi ai lui. Fără discuții, negocieri, condiții.
Bucuria de a-l avea pe Nero era de nemăsurat. Și așa avea să fie și tristețea la dispariția lui.
Nero ne-a bucurat doar 6 ani. Apoi a contactat o boală, cu simptome mascate, care l-a luat de lângă noi în mai puțin de o lună de la primele semne de afecțiune.
Și deși au trecut câțiva ani de atunci, în care mă tot amăgesc spunându-mi că durerea va trece odată, asta nu se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este că îmi preocup mintea ca să uit.
Însă dacă vreți să mă vedeți cum plâng instant, pronunțati în preajma mea cuvântul Nero.
Iubirea acestui câine, privirea lui, prezența lui este ceva ce depășește înțelegerea mea, puterea de a îmi traduce în cuvinte, în sens, iar pierderea lui a lăsat un gol în sufletul meu pe care nu am să-l umplu niciodată.
Ceea ce știu cu siguranță e că Nero s-a simțit ca o binecuvântare. Acea minune pe care nu credeam că o merit s-a terminat așa de repede!
În ziua când a murit, am simțit că sunt mai puțin iubită. Mai puțin răsfățată. Că lumea e mai goală și anostă. Că porția mea de binecuvântare s-a micșorat subit.
Vorbind apoi cu un prieten drag, mare iubitor de câini și el, mi-a zis o vorbă așa de frumoasă, care m-a ajutat să închei perioada de suferință: “gândește-te, Arina, că Nero a fost așa norocos să fie câinele tău. Ați fost amândoi atât de norocoși, unul cu celălalt!”
Asta este până la urmă tot ce rămâne. Norocul de a fi savurat o bucată de viață împreună, de a fi fost unul pentru altul o binecuvântare.
Mă mai consolez cu un gând, poate naiv, dar mă ajută: că îmbrățișarea noastră, începută pe bancheta unei mașini, continuă și azi deși el nu mai este printre noi. Sper că știe cât de mult îl iubesc în continuare și ce bucuroasă sunt că a fost pentru 6 ani, cățelul meu.
IMG_0549
Advertisements

O altfel de Românie, una… neîmblânzită ce trebuie păstrată așa cum e

 

Multe evenimente s-au derulat în viața mea recent: o despărțire dureroasă de niște prieteni care s-au mutat, o călătorie frumoasă în afara țării, reîntoarcerea în mijlocul evenimentelor aprinse din piață, participarea plină de mustrări de conștiință la SummerWell. Toate și-au lăsat amprenta asupra mea. Unele mi-au amintit ce repede se poate schimba ceva așa important în viața ta, altele că libertatea și drepturile noastre nu sunt câștigate niciodată total, altele că planeta asta este pur și simplu un loc minunat.

Din aceeași categorie, tot recent m-am mai expus la o experiență. Am mers la cinema să urmăresc filmul România neîmblânzită.

Încă din start, trebuie să precizez că ador natura. Nu cred că trece zi în care să nu mă gândesc la ea. Fie pentru că-mi lipsește să-mi răsfir degetele de la picioare în iarbă, fie pentru că mă enervez eu pe mine când a mia oară amân să mă apuc de compostat deșeurile alimentare sau atunci când mă trezesc că nu știu câte minute au trecut de când privesc la norii schimbători.

Așa că articolul meu este evident împroșcat de afinitatea mea pentru natură.

Cum e filmul?

Pentru că hotărârea de a merge la cinema a apărut din senin, am întârziat și deja rulau imaginile când intram în sală.

Un ecran imens prezenta un peisaj de iarnă din munții noștri privit de sus. Vocea lui Victor Rebengiuc adăuga solemnitate imaginilor uimitoare. Am fost cucerită din prima! Habar nu am cât a durat documentarul, însă știu că am rămas țintuită în scaun exclamând în mod repetat și tâmp, cu gura căscată: cât de frumoooos!

De-a lungul filmului, a fost prezentată succesiunea anotimpurilor pe parcursul unui an în diverse locuri emblematice pentru România: Carpații cu rezervațiile sau pădurile lor virgine, Delta, ruinele cetății Histria sau altele unde viața naturală se desfășoară neatinsă de om.

Pesiajelor superbe le-au fost adăugate poveștile viețuitoarelor care își duc traiul aici: ursul brun care iese din hibernare și caută de mâncare, lupii cu care concurează uneori pentru hrană, capra neagră și acrobațiile ei la înălțime, mistrețul curajos ce înfruntă și el lupii, salamadra de foc și legenda din spatele denumirii ei, morunul cu aspectul lui neschimbat de milioane de ani (oare am reținut corect?), pelicanii și munca lor în echipă, fluturele albăstrel care păcălește o colonie de furnici să îl hrănească până eclozează, uliul cu privirea sa ageră sau necunoscutele mie…rusalii.

O notă specială trebuie să o acord calității imaginilor. Pur și simplu îmi este imposibil să pricep cum au fost surprinse cadrele din furnicar, sau cum a fost pus focusul exact acolo unde era nevoie într-o imagine în mișcare și surprinsă de la depărtare cum ar fi cea cu privirea uliului.

La finalul filmului sunt oferite câteva detalii din spatele scenei, iar pe site-ul dedicat- https://www.romanianeimblanzita.ro/despre/ –  sunt oferite și mai multe informații:

  • 12 luni pentru a surprinde toate anotimpurile României, în peste 80.000 de kilometri folosind șase tipuri diferite de transport (mașină, barcă, avion, elicopter, snowmobil și mașinuță de golf);
  • 22 de cameramani cu experiențe variate pentru a  scoate în evidență dramatismul din spatele fiecărei povești a speciilor;
  • Locuri unde s-a filmat:Parcul Național Piatra Craiului
    Munții Făgăraș
    Parcul Național Cozia
    Delta Dunării
    Histria
    Parcul Natural Vânători-Neamț
    Peșterea Urșilor
    Munții Apuseni
    Pajiștile înflorite și sălbatice din Viscri
    Porțile de Fier
    Parcul Național Cheile Beușnița
    Parcul Natural Văcărești
    București, Cluj, Iași

Dar mie tot mi se pare o muncă ce trece dincolo de cifre, pentru că rezultatul este pur și simplu artă! Cadru după cadru.

Iar coloana sonoră nu se lasă mai prejos!

La final, o mică lecție de morală: îndemnul de a aprecia darul naturii splendide ce ne-a fost oferit și de a păstra intactă și pentru generațiile următoare măreția naturii. Poluarea vânătoarea, defrișările, epuizarea resurselor sau gestionarea gunoiului generat depind de noi.

Concluzie

Aș vrea să fac un rezumat pompos, rațional, distant…dar nu pot!

Am intrat în sală sub impresiile experiențelor mele recente atât de contrastante, cu mii de gânduri ce-mi alergau prin minte, dornică de altceva. Și am găsit!

Filmul ăsta m-a trecut prin toate emoțiile posibile: uimire, suspans, admirație, curiozitate, beatitudine, frică…iar la final…am plecat plină de recunoștință pentru acest spectacol grandios al naturii pe care tocmai l-am trăit.

Ce țară minunată avem! România este mai mult decât oamenii ei. Dincolo de existențele noastre încâlcite, agitate și complicate există un alt fel de Românie în care nimic nu se zorește, nimic nu se irosește și totul funcționează în comuniune și echilibru perfect.  Ceva ce-mi doresc și pentru lumea prea depărtată de natură în care trăim noi oamenii. (majoritatea)

 

 

 

Bucurii mici…dar mari!

Acum puțin timp rula pe la TV o reclamă la cafea care avea o idee așa simplă în spate: după kilometri de șireturi legate meriți și tu ceva!

Cam așa și cu mine. Cel mai mult timp mi-l petrec servindu-i pe alții, îngrijindu-i, oferind, alergând de colo colo pentru a duce la capăt responsabilitățile pe care le presupune viața mea.

De ceva vreme mi-am tot spus că o să vină și rândul meu. O să scot aparatul foto de la păstrare, o să scot rochiile bune, o să închid telefonul și o să stau…eu cu mine.

Cred că au trecut doi ani de când am atins acel punct în care nu mai puteam. Acel punct în care viața mea părea că e derulată pe repede înainte de o mână malefică care-mi oferise atâtea bucurii, dar nu și răgazul să mă bucur de ele.

Am zis “Gata! Să încetinim! Măcar din când în când. Altfel, pentru ce totul?”

Însă ah! Ce grea e schimbarea! Chiar cea care vizează binele tău, răsfățul! Ce să faci când pentru atât timp m-am dresat eu pe mine să execut, să nu spun nu la orice venea spre mine, să fiu eroină, să mă dau peste cap!

Nu zic ba, rezultatele acestor eforturi se vedeau, se simțeau, le trăiam. Însă la fel se vedea, se simțea și trăiam faptul că nu-mi acordam mie timp nu… să fac, ci să fiu. Vorba aceea ” We are not human doings, we are human beings“. (Tony Robbins)

Am constatat că după acel punct, ceva în mine s-a schimbat și puțin cu puțin s-au produs mici schimbări în viața mea. Azi am zis nu, mâine mi-am pus picioarele pe masă și am dat “ignore” lumii pentru 10 minute iar acum visez la “obrăznicia” de a îmi acorda săptămânal un mic răgaz.

Așadar, azi mi-am oferit puțin timp, ca să stau degeaba, eu cu mine. Bucuriile mici, dar mari, ale acestui interval:

  1. Mi-am cumpărat o oală drăguță foc pe care mi-o doresc de mult și mereu amânam achiziția ei:

IMG-1247

 

2. Am înlocuit prânzul cu muuuuult pepene:

IMG-1251

 

3. Am petrecut timp în natură, observând cum plantele își văd de treaba lor, fructele maturându-se încet și sigur:

  • aici fructele de soc

IMG-1258

 

  • mere mici și delicioase

IMG-1280

 

  • perele care încă mai au până să fie moi dar sunt parfumate

IMG-1277

 

  • sunt chiar impresionată de ce reușește un iphone să surprindă în contextul macro!

IMG-1262

 

IMG-1271

 

4. Am mers desculță prin iarbă 🙂

IMG-1304

 

Acest puțin timp oferit mie, pentru răgaz, ca să respir, să contemplez, să pun totul pe pauză și sunt ca nouă! Gata pentru viața mea plină și solicitantă! 🙂

IMG-1288

 

Data viitoare, mi-am promis, scot și aparatul foto la treabă!