Adio, mamaie!

Cine naiba ar ieși pe vremea asta “urâtă” afară din casă? Și mai ales să străbată sute de kilometri pentru a merge la țară, să se întâlnească cu rude, prieteni sau cunoscuți cu care se vede prea rar?

Brrrr… Totul este acoperit de un strat de câțiva centimetri de gheață și pare încremenit. Plouă, totul e alunecos, e o ceață nesuferită iar frigul îmi intră în oase.

50722849_2914773151873527_9039466459272577024_o

credit foto @cristianvasile http://www.igu.ro

Mamaia și-a ales cea mai urâtă vreme să moară. Și momentul la fel de prost. Cu câteva zile înainte de ziua mea.

Dar moartea nu face programare. Pur și simplu vine. 

Așa că iată-mă șofând spre țară. Spre locul unde mi-am petrecut mare parte din copilărie și adolescență. 

Atunci când mă gândesc la locul ăsta, îmi vin în minte: mamaia, soare, rândunici, o casă bătrânească minunantă, oameni cu ochi sclipitori, plante și animale, mirosuri, priveliști, prieteni, aventuri. Iar toate astea se simt ca un soare în piept, ca o binecuvântare de a le fi trăit. Un dar primit gratis de la viață. Privesc acum, cu ochii mei de adult la toate astea și realizez ce norocoasă sunt să le fi trăit! Însă reversul medaliei este sfârșitul norocului. Satul s-a degradat, oamenii au plecat, iar acum mamaia a murit.

De când mă știu ăsta a fost unul din momentele de care m-am temut cel mai mult: să străbat drumul spre țară știind că mamaia nu mai e. Că povestea s-a terminat. 

M-am gândit deseori la cum va fi și mereu imaginile mi-erau gri și reci, soarele din piept devenea mic, iar binecuvântarea retrasă. 

Și uite cum vremea vine să se suprapună cu anticipația mea. Gri și rece. Ce soare? Ce binecuvântare? 

Însă are și prezentul aportul lui. 

Nu mi-a fost permis să colind prea mult prin lumea gândurilor, a amintirilor sau a durerii momentului.

Nu! 

Înmormântările la noi nu lasă prea mult loc de asta. De la aflarea veștii și până am intrat  în biserică, am fost luată pe sus de un torent de detalii organizatorice care nu mi-au permis nici măcar să realizez că lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Mamaia a murit. 

Sună firma. Cât ne costă??? Suma asta colosală? Și ce include prețul ăsta? Transport. Colivă. Prosoape. Noi nu mai facem nimic? Bun așa. 

Trebuie să anunțăm rudele. Să stabilim unde ne întâlnim. Să vorbim cu preotul din sat. 

Ați ajuns? Noi acum. Hai să ne salutăm. Unde sunt actele? Cine mai e cunoscut la biserică? Rude, vecini, prieteni, cunoștințe și câteva chipuri necunoscute mie. 

Mă dau la o parte și las oamenii agitați să-și facă numărul: unul vorbește cu preotul, altul aprinde lumânari, altul împarte prosoape în timp ce eu mă retrag un pas în spate și privesc ca la un film fără sonor. 

ash-2179184_1920

credit foto @https://pixabay.com

Mamaia arată moartă la fel de senină ca atunci când trăia. Pare că răutatea, învrăjbirea sau alte belele omenești nu au atins-o. Și-mi trec prin minte momente din viața ei în care, deși trecută prin atâtea încercări, mamaia a rămas la fel de senină. Oare cum i-a reușit? Și în viață și în moarte? 

Nu știu când s-a terminat slujba, când s-au împărțit pachetele și s-au bifat toate tradițiile de pe listă că am și pornit spre cimitir. 

Nici acest drum nu a avut solemnitatea pe care m-aș fi așteptat să o aibă. O băbuță era preocupată să ia o scamă de pe fusta alteia, alte două întrebau de rudele decedatei, iar detaliile organizatorice au primat din nou: cine și ce face, în ce mod și când. 

Și uite așa s-a terminat totul și iată-ne la poarta cimitirului luându-ne la revedere de la acești oameni cu care ne vedem așa de rar. Oameni pe care ea în timpul vieții i-a adus împreună, i-a îngrijit, i-a iubit. 

Pe drumul de întoarcere, vremea nu mi se mai părea așa urâtă. Griul și recele începuseră să se topească sub soarele din piept.

Dacă privești cu atenție, e o frumusețe în orice. O binecuvântare ascunsă sub orice lucru aparent îngrozitor. Cum ar fi faptul că pe cea mai “urâtă” vreme din an, niște rude, prieteni, cunoștințe, s-au adunat de la atâți km distanță de dragul ei. Pentru a recunoaște acest nod care ne-a tot adus împreună și ne-a legat cât timp ea a trăit. 

Îmi zâmbesc în barbă. Și moartă își continuă rolul de a ne aduce împreună. Însă mă tem că asta este ultima dată când va fi din cauza ei. De-acum, va trebui să ne descurcăm singuri. Să ne aducem singuri împreună. Și să o menținem în viață cum putem.

Și iar îmi zâmbesc văzând-o în gesturile repezite ale fetei ei celei mari, în demnitatea verișoarei mele, în lacrimile din ochii celor pe care i-a ajutat, îngrijit, primit în casa ei când au avut nevoie de ea. Are doi nepoți ce-i poartă numele (unul băiețelul meu), iar eu sunt fanul ei numărul unu și îmi spun mereu că dacă reușesc să fiu măcar o mică parte din omul ce a fost mamaia mea Tudorița, voi fi un om împlinit. 

Povestea nu s-a terminat. Are doar alți autori. Și chiar în aceste momente de gri și rece, a apărut timid un soare. Probabil același care a ținut-o pe ea așa senină și în viață și în moarte. Și uite-l răspândindu-se printre noi, ițele legate de ea, chiar la înmormântarea ei.  Iubirea. Și-a făcut bine treaba! 

Drum bun, mamaie!

51446900_2914774098540099_1800499008297238528_o

credit foto @cristianvasile http://www.igu.ro

P.S. Cristian Vasile este fotograf, animat printre altele, de dorința de a arăta o altă față a Bucureștiului prin proiectele sale: BucureștiOptimist, BucureștiulSălbatic.

Mulțumesc pentru acordul de a folosi cadrele!

Advertisements

Bun(ești). Bun găsești. Sau cum povestea unui om se suprapune cu cea a unui loc

 

 

De mult timp rezervasem o excursie cu prietenii în zona Brașovului, la o căsuță care părea ruptă dintr-un vis frumos, în satul Bunești.  

Am stat la nenumărate gazde airbnb fie la noi, fie pe afară și experiențele au fost încântătoare de fiecare dată.

Însă de data asta avea să fie altceva. 

Bike Check Inn urma să fie nu doar casa noastră pentru câteva zile, ci “acasă”.

Primul indiciu.

Când se apropie data să pornim spre Bunești gazda ne contactează pentru a ne spune că vrea să ne ofere cina din ziua sosirii și să verifice dacă avem preferințe sau intoleranțe. 

Cuuuum?

Eu cea sensibilă la gluten și cu regim vegetarian să aud așa cuvinte de răsfăț?

Există Dumnezeu și El mă iubește! (am luat totuși plasele mele obișnuite pline cu pâine fără gluten, brânzeturi vegetale și alte asemenea ca să evit să mai fac foamea cum s-a întâmplat în locuri departe de…mega image.)

Am ajuns!

După un drum decent ca durată (decent raportat la această țară în care ne ducem traiul) ajungem. 

Odată trecută pe poarta locului,  simțurile mele nu mai știau cu ce să se desfete: natura, liniștea, aerul curat, casa amenajată cu exces de bun simț și bun gust?

 

 

Cum? Se pot amenaja case fără tâmplărie din pvc? Obiecte vechi țărănești sunt expuse ca piese valoroase și nu arse pe foc? Rustic poate însemna simplitate și nu animale împăiate? Ce loc minunat mai e și ăsta???

Și uimirea a continuat. 

Mâncarea a fost delicioasă la modul acela discret și hrănitor și servită la sunetul lemnelor care trozneau în șemineu.

 

 

credit fotos @bikecheckinn

Copiii grupului nostru, în număr mare și puși pe șotii așa cum le stă bine, au fost bine veniți și au avut loc să se desfășoare atât înauntru cât și afară. Dacă pe la hoteluri sau alte cazări am mai văzut câte o sprânceană ridicată din partea personalului atunci când vreo vază cădea victimă unui v-ați ascunselea sau atunci când gălăgia devenea prea “mare”, aici nici vorbă de așa ceva. Nici de vază, nici de sprâncene ridicate. Copiii au alergat, s-au jucat în fel și chip, făcând ce fac copiii, fără grija adulților că vor deranja. Ce bine, pentru toată lumea!

img_5115

Nici noi adulții, la rândul nostru nu veniserăm cu gânduri pașnice. Muzica a răsunat în continuu, ne-am jucat și noi de-ale noastre, am petrecut până târziu/ devreme și am fost poate chiar mai gălăgioși ca progeniturile noastre.

Iar gazda noastră ce a făcut? A stat cu noi la petrecere și povești. Povești care, trecute pe la urechile mele au continuat firul uimirii pe care am trăit-o din primul moment.

Povești

Cornel este născut și crescut în Bunești. Zice că locul ăsta este “acasă” pentru el și nu ar pleca de aici pentru nimic în lume. Iubește natura, pădurile și dealurile din zonă. Ciclismul, călăria și skiatul. De care se plânge că nu mai are răgaz în timp ce se angrenează în și mai multe proiecte care îl țin departe de ciclism, călărie și ski. 🙂

Despre casa în care am fost găzduiți – care după aspect pare că bate suta de ani, aflu cu uimirea specifică deja că este construită recent de la 0 de Cornel.

Cum?

În timp ce marea majoritate dărâmă în neștire clădiri pline de povești, de identitate, de trecut, Cornel construiește împotrivindu-se tuturor, parcă dorind să ducă povestea mai departe.  Acoperișul este salvat de la casele dărâmate sau “modernizate” în zonă. La fel și grinzile. Sau felurite piese de mobilă. Recuperate și valorificate de Cornel.

Tot el a făcut designul întregului loc, de la împărțirea pe camere până la alegerea faianței de la baie. (Și ce faianță!) A încercat să folosească aproape de 100% materiale naturale în construcție. Iar construcția, ce periplu!

 

 

La fel a fost și cu amenajarea traseelor de biciclete din zonă, pentru care este responsabil. Orice inițiativă de-ale sale a fost un șir lung de bătălii cu autoritățile, cu birocrația, cu meseriașii sau mentalitățile.

Însă i-au reușit. Casa este de vis, iar zona a devenit un punct de interes pentru cicliști și amatorii de natură. Iar Cornel oferă dovada că se poate. Chiar și la noi în România. Atunci când nu renunți și pui suflet.

Apropo de suflet, Cornel adoră caii. Ofteză când spune că din 4, mai are doar 2: pe Brego (cu care am ieșit la o plimbare în ultima zi) și pe italianul Lorenzo. La fel de mult îndrăgește câinii. Am pierdut numărul patrupezilor pe care i-am văzut zilele acelea pe la Bike Check Inn, dar numărul lor nu e relevant. Ci sufletul și farmecul pe care îl aduc locului.

***

Ce altceva am mai făcut?

Veniserăm puși pe plimbat. Ăsta a fost unul din motivele pentru care am ales zona și locul. Pentru apropierea de aceste minunății: Sighișoara, Rupea, Viscri.

După o primă încercare de a ne avânta în frig – în care abia am ajuns până la cetatea Rupea – am decis rapid să o lăsăm baltă și să revenim cu drumețiile în minte când s-o mai încălzi vremea.

 

 

This slideshow requires JavaScript.

Așa că am trânăvit la cazare pentru mare parte din restul timpului. Nu pot zice că regret schimbul. Am pornit cu gândul de a explora zona și am explorat în schimb cum e să stai degeaba. Partea bună e că Bike Check Inn este locul ideal pentru oricare dintre alegerile astea două.

Dacă vrei să stai prin preajmă ai curte mare unde te poți juca în voie, priveliștea minunată spre sat, căluții pe care poți să-i scoți la o plimbare, animalele care se alintă pe lângă tine, posibilitatea unei ture la pas prin zonă.

Iar de cauți drumeții, Cornel are planuri să achiziționeze bicilete electrice pentru a explora zona fără febra musculară aferentă începătorilor. Care e singura variantă acum. 🙂

Concluzii

Am petrecut clipe frumoase la Bike Check Inn. Ne-am relaxat, am petrecut până târziu, am savurat mâncare delicioasă, am povestit, am râs. Cam asta facem de fel, oriunde ne adunăm cu prietenii și au fost dăți când distracția a fost mai mare cu cât condițiile erau mai neprielnice. Însă de data asta, la bucuria de a fi unii cu alții s-a dăugat energia locului, dată de trecutul și farmecul lui așa respectat și bine pus în valoare de Cornel.

Uneori o amenajare impresionantă este mâna unui specialist care și-a făcut bine treaba pentru care a fost plătit, o primire bună este o tactică de marketing iar micile detalii gândite special pentru a seduce. De data asta, ele au fost indicii spre un om pur și simplu… bun. Care mișcă, transformă lucrurile în jurul lui în varianta lor mai bună.

Dacă impresia inițială asupra locului mă încântase, povestitul cu Cornel m-a făcut să realizez cât efort și câtă luptă sunt în spatele încântării și uimirii pe care le-am tot simțit zilele acelea petrecute la Bike Check Inn. Și mi-a reamintit ce greu este să fii bun la noi în țară. Ceea ce face experiența la Bunești cu atât mai valoroasă.

Sunt subiectivă, recunosc. O casă amenajată minunat, natura, mâncarea delicioasă, niște povești frumoase și animalele (cai, câini, pisici) mă cuceresc instant.

Însă e posibil ca asta să nu fie valabil pentru toată lumea.

Locul ăsta nu e pentru tine dacă nu ești pregătit să ți se așeze o pisică în poală de parcă acum îi aparții, dacă nu ești gata în orice moment să apară un cățel care se gudură pe lângă picioarele tale, dacă vrei să auzi altceva în afară de râul din apropiere sau dușumeaua care scârțâie când pășești.

Eu una am plecat cu noroi pe bocanci și mirosind a grajd după o mică tură de călărie. Am mai plecat cu ceva: cu liniște în suflet și regretul că s-a terminat așa curând.

Dar și cu convingerea că vom reveni foarte curând “acasă”,  în locul acela unde îți tragi sufletul, te refaci și te regăsești.

Sunt bucuroasă că acest loc și acest om care îi dă viață există. Uite că se poate. Că există oameni buni. În Bun(ești).

Vom reveni negreșit!

🙂❤️🙏

P.S.: un video care arată  o parte frumusețea locului, de explorat la următoarea vizită, pe vreme cu soare:

 

 

 

 

 

22 de momente amuzante alături de Tudor

813A7219.JPG
Acum 5 ani și-a făcut apariția în viețile noastre Tudor.

Ne-am pregătit pentru ceva și a urmat cu totul altceva, care ne-a depășit orice așteptări.
Azi aleg să privesc la amuzamentul, râsetele și bucuria pe care experiența asta le-a adus. Într-un carnețel am notat cele mai hazlii poante și momente alături de acest mic bandit.
Mai jos, 22 dintre ele.
***
(2 ani jumate)
Taică-su îl strânge în brațe când ajunge acasă și îl întreabă:
  • Unde vrei să te pup?
  • În bucătărie!
***
(3 ani)
Eu:
  • Cum erau îmbrăcați azi colegii tăi? (halloween)
  • Cu haine.
***
(3 ani jumate)
  • Spune-mi ceva roșu!
  • Culoarea.
***
  • Ce faci, Tudor?
  • Vorbesc cu iarba. O întreb ce face.
  • Și ce spune?
  • Nimic, că nu are dinți.
***
Ne jucam de-a navigatorii pe covor. Parchetul era apa, covorul barca și în apă erau balene de care ne feream. Zic:
  • Pe barca noastră nu poate urca nici o balenă!
  • Pentru că nu are scară?
***
Tocmai împlinise 3 ani și mâncam la Ikea. Îi zice lui Victor că mai vrea niște tort, ca la ziua lui, iar în aceeași secundă Victor se ridică să își mai ia niște șervețele.
Tudor:
  • Fără lumânări!
***
Aveam o discuție aprinsă cu el. Ne contrazicem cu clasicele ba da! ba nu!
La un moment dat, înainte să zic ba da, îmi taie vorba supărat:
  • Nu zice ba da! Încă nu am zis nu!
***
Se joacă ce se joacă cu taică-su fotbal în sufragerie.
  • Gata, Tudor, am obosit, gata cu fotbalul!                                                                         Peste 2 minute, într-o liniște sinistră, se aude dintr-un colț un plânset cu suspine și sughițuri:
  • Fooooooootbaaaaaaaal…!
***
Ajungem de la gradiniță acasă. În secunda doi, aud cuvintele mele preferate:
  • Mama, hai să ne jucăm fotbal!
Hotărâtă să-l refuz de data asta, zic că am găsit argumentul suprem:
  • Măi Tudore, știi tu vreo fată care joacă fotbal?
  • Da! Tu, mama!
  • …(fir-ar!)
***
Printre puținele dăți eu și Victor îl lăsăm pe Tudor singur în sufragerie în timp ce înfulecam repede ceva în bucătărie și vorbeam în același timp despre cum ne-a fost ziua. La un moment dat, auzim un plânset brusc și alergăm repede în sufragerie. Ne oprim în ușă când vedem că maimuțoiul s-a oprit din prefăcătorie și râdea de noi. 😛
***
  • Tudor, ai lovit pisica! Fii mai atent!
  • Și Ronaldo mai greșește!
***
Îl iau în brațe și îl strâng cu o secundă mai mult ca de obicei. Zâmbește ștrengărește și mă întreabă:
  • Ți-a fost dor de mine, mama?
***
Tudor:
  • E bine să saluți oamenii.
  • De ce zici asta?
  • Dacă îi saluți, se joacă cu tine.
***
Rebeca:
  • Tudor, ai fost la o doamnă să te tunzi?
  • M-a tuns mama, că și ea e o doamnă!
***
  • Ești iubita mea, mama!
  • Mă iubești când îți dau dulce, nu?
  • Te iubesc și când nu-mi dai!
***
  • Te dai bătut?
  • Nu, mă dau câștigător!
***
Eu:
  •  Și dacă nu facem cutare lucru, nu mai avem timp să facem cutare lucru…
Tudor:
  • Ce e timpul?
  • …!!! (it has begun)
***
În camera devenită sanctuar, cunoscută sub numele de baie, unde mă refugiez câteodată ca să mai scap de fotbal și lista infinită cu cereri, mâncam ciocolată pe furiș.
Tudor se sperie de ceva și dă buzna peste mine la baie.
Într-o secundă uită de frica lui și grija lui devine:
  • Ce mănânci aici, pe ascuns??? (busted)
***
(4 ani)
  • Tudor, ai dormit învelit?
  • Nu știu, că aveam ochii închiși.
***
Îmi cad lacrimi că e cald și îmi transpiră ochii!
***
Tudor:
  • Vreau iaurt, vreau iaurt, vreau iaurt!
  • Nu mai vreau să aud nimic care începe cu vreau!
  • Bine: dă-mi iaurt, dă-mi iaurt, dă-mi iaurt!
***
Tudor, foarte afectat:
  • Abia aștept să mă fac mare!
  • De ce?
  • Pentru că nu văd bine de jos!

 

813A7217.JPG

La mulți ani, mamaie!  Ce noroc pe mine să fiu nepoata ta!

IMG_0450
O privesc acum și imaginea pe care o păstrez despre ea nu se suprapune cu imaginea pe care o văd. Cu ochii minții văd o femeie mică dar vivace, cu o privire ageră și vorba calculată, ocupându-și mereu timpul cu ceva prin curte sau la câmp. În momentele de pauză, reflecta la ce fusese, plănuia ce va fi. Făcea un fel de curățenie în gânduri, punându-și întrebări, uneori antrenând pe cei din jurul ei în acest proces.
Prezentul îmi arată un trup firav și privirea care mă recunoaște din ce în ce mai rar. Doar glasul i-a rămas. Și vorba cu ritmul melodios, tonalitatea așa de sugestivă, ca-ntr-o poveste.
Doar de când o știu eu și a trecut prin atâtea: moartea soțului, traiul singură, împroprietărirea de după revoluție, tensiuni legate de pământuri, relații de tot felul cu sătenii. Însă a trăit mai mult de atât: trecerea printr-un război, comunismul, foametea, 3 nașteri, plecarea copiilor la studii, un accident, multă muncă și câte și mai câte.
Uimitor la ea mi s-a părut mereu cum deși oamenii au dezamăgit-o de atâtea ori, ea continua să îi privească cu blândețe și încredere, de parcă ar fi avut o scăpare de moment, dar își vor reveni eventual la normal. În mod constant, lipseau sape, coase sau altele de prin curte pentru că le dăduse împrumut vecinilor, care în mod aproape cert, urmau să le aducă înapoi stricate, sau deloc. La poarta ei au bătut mulți pentru ajutor, sprijin sau o vorbă bună.
Toți pisicii satului își găseau cuib la ea, iar animalele din ogradă aveau nume și personalitatea lor. Ea le vorbea adesea și ele îi răspundeau.
La fel de uimitor mi se părea cum privește așa de senină viața. Trecută prin atâtea, nu am văzut-o niciodată pierzându-și firea. Niciodată supărată. Cel mult încruntată uneori. Ba mai mult, păstra în orice situație o detașare înțeleaptă de parcă ar fi știut mai bine, ceva ce altora le scăpa, dar nu era treaba ei să spună nimănui ce e acel lucru.
Nu m-a mângâiat vreodată. Nu mi-a spus niciodată te iubesc. Însă am simțit mereu că e așa. Te iubescul ei era faptul că ne primea în casa ei, pe mine și pe sor-mea, ne hrănea, ne îngrijea, adăugându-și o grijă-n plus pe cap, pe lângă cele ale unei femei care trăia singură la țară.
Te iubescul ei era laptele cu griș care ne aștepta pe masă dimineața când ne trezeam. Sau faptul că nu ne-a pus niciodată să facem nimic, zicând că “nu ni se cuvine”. Nouă, fete de oraș!
Și ne mai arăta cumva că ne iubește. Nu a ridicat niciodată tonul la noi iar când mai făceam vreo drăcovenie, încrețea gura și ne atingea cu mâna apăsat, ca și cum ar fi vrut să puncteze ceva și zicea: “gugumanelor!” Iar noi deși ne amuzam de vorba caraghiosă, luam foarte în serios tonul vocii și băgam la cap să nu mai repetăm pe viitor.
Doar să fiu în preajma unui om cu o asemenea tărie de caracter, generozitate, viziune asupra vieții și oamenilor, mi-a oferit o bază solidă pe care să-mi formez propria personalitate, propriile concepții. Văzând la ea că nu se teme de nimic, m-a încurajat și pe mine să fiu curajoasă și să-mi înfrunt fricile. Un pic din viziunea ei asupra vieții și oamenilor am împrumutat și eu. Am furat din generozitaea ei. Iubesc ca și ea animalele și natura. Tot de la ea m-am contaminat cu dragul de a coase la mașină și pasiunea pentru grădinărit. Și probabil multe altele de care nu sunt conștientă.
Tata, fiul ei, îmi mai spune câteodată că “semeni cu mă-ta mare!” și deși el se referă la încăpățânare sau alte trăsături ce îl râcâie, eu o iau ca pe un compliment.
Este o mare bucurie să fiu asemănată cu ea. Și trebuie să recunosc, că uneori când privesc în oglindă zâmbesc când mi se pare că văd o sclipire din femeia vivace și ageră în mine.
Iar chiar și-acum mamaia încă îmi dă lecții. Deși nu ne mai recunoaște cel mai adesea pe niciunul și nu știe unde este, își păstrează stăpânirea de sine, prezența de spirit.
Dă cu mătura, își face patul, ne mai spune câte o povață sau cântec bisericesc învățat de la tatăl ei diacon sau ne întreabă din senin dacă am dat de mâncare păsărilor. 🙂
Iar cea mai grozavă treabă mi se pare că fără să știe cine suntem, ne zâmbește. Ceea ce mă face să cred că atunci când cunoștințele se dizolvă din creierul care ne joacă feste, mai rămân resurse la care putem apela: o inimă bună, dragul și încrederea cu care privești oamenii și viața.

Am mers la un concert Bosquito și am plecat cu o lecție despre cum se face muzică de calitate

Ei și iată-mă pregătind vizita la prietena mea din Iași. Îmi zice:
– “Eu mi-am luat bilet la Bosquito în Underground. Vrei să mergi sau renunț și facem altceva?”
 – “Mergem la Bosquito” zic și îmi trece rapid prin minte un licăr din ceea ce însemna muzica lor pentru mine acum mulți ani: energie, bucurie, savoare.
Trebuie să recunosc că nu știam la ce să mă aștept. Urma să îi văd pentru prima oară live, în timp ce de ei nu mai știam nimic de pe vremea când melodiile le erau difuzate pe la toate radiourile sau televiziunile muzicale.
La toate astea se adăuga și preconcepția pe care o aveam așteptând la coadă să intrăm în club:
“S-or mai fi prăfuit și ei, or fi lăsat-o mai moale cu muzica. Altfel de ce nu am mai auzit de ei toți anii ăștia? Probabil că o să cânte piesele de pe vremurile bune și cover-uri de pe la alții.”
***
Pe scenă am găsit o trupă pestriță în care se adunară: un cubanez, un american și 3 români de prin toată țara, uniți sub numele cunoscut deja de Bosquito. Pe Radu Almășan – solistul- îl știam și așteptam curioasă să-i aud vocea live.

 

This slideshow requires JavaScript.

Prima surpriză, cea mai mare și care m-a încântat nespus, avea să se producă de la primele acorduri. Preconcepția dinaintea concertului mi-a fost spulberată instantaneu!
Care prăfuire? Băieții ăștia nu numai că sunt mai proaspeți ca niciodată, dar pare că abia acum, după pauza lungă din afara țării și experiențele revelatoare atașate ei, și-au găsit identitatea, suflul, specificul, farmecul. Vremurile bune sunt astea de-acum, de fapt!
Muzica? Muzica produsă între timp de Bosquito, nu mai este toată o voie bună, suspine și amor, specifice mai degrabă anilor primei tinereți.
Experiențele trecerii prin diferite etape ale vieții și-au lăsat amprenta asupra melodiilor trupei. Iubiri eșuate, trecerea anilor, străinătatea, pierderea unor relații, viața într-“o lume șuie, întoarsă pe dos” sau altele asemenea au fost transpuse în piese încărcate de trăiri cum sunt regretul (“Puiule de om“), durerea (“Când îngerii pleacă“), nostalgia (“Întuneric în culori“), revolta (“Babylon“), admirația iubitei (“Frumoasa“), vulnerabilitatea (“Tu ești iubita mea”), complicitatea unei metropole (“București”), sau camaraderia (“Prieteni“).
Am fost dată pe spate de varietatea stilurilor împletite de băieți în piesele lor, uneori în aceeași bucată muzicală (vezi “Femeia”): rock cu pop, accente latino, balcanice și chiar hard rock pe alocuri. Și deși unele formații ocolesc piesele mai vechi, comerciale, care i-au făcut celebri atunci când stilul lor se maturizează, Bosquito le încorporează natural în playlistul lor, iar după “Pepita” sau “Pas cu pas” urmează fără probleme o piesă din albumele recente.
La fel de impresionată am fost de versurile pe care le auzeam pentru prima oară, de melodicitatea lor, profunzimea și sensibilitatea din spatele lor. Le ascultam și mă minunam de cât sunt de încărcate cu conținut, emoție, frumos.
45006802_2304712806266563_345770761685827584_o
Însă cea mai uimitoare pentru mine a fost vocea lui Radu. Nu doar că are acel timbru unic și inconfundabil, dar în câte feluri expresive se poate folosi de vocea aia! Când șoptită și suavă, când caldă și jucăușă, când răstită și obraznică sau de-a dreptul descătușată în acompaniamentul bucăților de hard-rock. Fără pierderi ale controlului sau gafări deși solicitările erau maxime, glasul îi sună live la fel sau mai bine chiar ca în piesele din studio. Cântând fără efort, umple perfect notele într-un fel care mi-a amintit de Freddy Mercury. UIMITOR! O voce așa versatilă și care transmite așa multe emoții!
Iar apoi, unde pui că este și un as în mânuirea chitării, cu care se joacă la fel de lejer cum o face cu vocea, în funcție de ceea ce vrea să transmită. Iar când pentru o secundă se desparte de chitară, e ca să scoată din buzunar o muzicuță la care cântă la fel de jucăuș! 🙂
Tot el este cel care ține publicul aproape, vorbindu-i, glumind, povestind și provocându-l la cântat și dans…ahem! sărit frenetic mai bine zis.
Am eu senzația că el e și capul răutăților în formație: de la compunerea pieselor, până la adunatul trupei și felul cum îi conduce în concert, cred că el e acel fir invizibil care dă forță și sens grupului. 🙂
Perfecționista din mine, atentă la detaliile care alcătuiesc întregul, a fost pe deplin satisfăcută de cum fiecare component al trupei s-a dedicat asiduu bucățicii sale și împreună au creat o atmosferă electrizantă în club.
Dincolo de toate aceste ingrediente care fac dintr-o trupă și o seară un succes, mai este ceva ce am perceput ca plutind în aer la concertul de la Iași: un mare-mare drag de oamenii cărora se adresează, amestecat cu o mare-mare pasiune pentru ceea ce fac! Au stat atât de mult peste finalul (inițial) al concertului și au dat toooot de la primul până la ultimul acord pe scenă. Iar publicul a simțit toate astea! Pur și simplu, nici ei nici noi nu ne mai dădeam plecați!
45186792_2304710802933430_5463296493270073344_o
***
După eveniment, am încercat să aflu cum naiba de nu mai știam nimic despre ei – pe ce planetă trăisem de activitatea lor recentă îmi scăpase complet? Cum de chiar nu am mai auzit nimic de ei atâția ani? Și cum de o muzică așa grozavă nu este peste tot, așa cum ar merita? Explicația pentru toate astea am găsit-o în niște articole și interviuri unde Radu susține că e într-un fel de răzmeliță cu mainstream media din cauza superficialității și lipsei de calitate pe care le promovează. Așa că preferă să stea departe pentru a nu fi asociat cu astfel de lucruri și face ceea ce știe mai bine: muzică. Însă nu orice muzică.
Concertul Bosquito mi-a arătat că mai există un fel de a face muzică, de a vinde, de a îți ține publicul aproape. Felul acela veritabil în care eforturile sunt îndreptate nu se spre a vinde, spre a convinge prin diverse tactici că produsul tău este valoros, ci spre crearea de muzică de calitate, de relație autentică între tine și publicul tău.
Ori Bosquito cu asta se ocupă: face muzică de calitate, bazată pe un talent enorm, completat armonios cu respectul pentru ceea ce fac și multă muncă. Și își ține publicul aproape.
Nu ai nevoie de apariții peste apariții, videoclipuri apetisante și melodii care să agaseze de la toate radiourile în încercarea de a seduce atunci când muzica ți-e autentică, când melodia transmite emoție, când ți-e drag publicul tău și te oferi lui, te torni în ceea ce faci, fie că e muzica sau concertul. Valoarea produsului final devine intrinsecă și ea este cea care coagulează totul în jurul ei: formația, păstrarea ei în actualitate, fanii care te urmează cu nesaț.
45002943_2304706436267200_8320463026679447552_o
Și pentru că a venit vorba de fani, Bosquito mai face ceva diferit și bine zic eu: are o relație cu totul unică cu publicul său. Are acel club select de oameni care îi urmăresc și vin la concerte la care plătesc fericiți bilete, în loc să meargă, așa cum zicea și Radu în seara de la Iași, la atât de multele concerte gratis unde ar putea vedea o sumedenie de alți artiști.
Asta se întâmplă când înlocuiești promovarea practicată uzual în industria muzicală cu o relație sinceră și apropiată cu fanii tăi, când livrezi autenticitate, calitate, emoții intense adunate dintr-o viață-ntreagă, când transmiți energie pură care face sufletul publicului să vibreze.
Oamenii îi urmăresc, le știu piesele, le vânează concertele, la care vin, cântă și dansează din toată inima. Întâlnirea dintre Bosquito și public dovedește că relația dintre unii și alții e vie. Că se apreciază și respectă reciproc.
Pe mine m-au cucerit. Iar clubul lor select și-a mai câștigat un fan. M-am selectat singură, ca toți ceilalți, rezonând cu tot ce sunt și fac băieții ăștia. Fără cale de-ntors.
Ce bucurie să descopăr această comoară ascunsă, acești oameni frumoși și nebuni, și modul lor de a trăi din muzică și prin muzică!
“Mă-ntreb când am uitat să cânt la-la-la-la-la-la-la
Și când am încetat s-aud la-la-la-la-la-la-la”…(“Puiule de om“)
 Bosquito mi-a amintit să cânt la-la-la-la-la-la-la…
IMG-4302(credit foto@underground Iași)
Vă sugerez să mergeți la un concert live. La ce paletă de stiluri muzicale, ritmuri, emoții ating băieții este greu de crezut că măcar ceva nu vă va place. Iar de fapt, odată ajunși în fața lor, nu mai e scăpare. Nu mai e vorba de muzică. Ea devine un pretext pentru a îți fi invadat sufletul de “1000 de fiooooori”! (“Întuneric în culori“)
Mulțumesc Underground Club pentru dreptul de a folosi în acest articol din cadrele surprinse de voi! U rock!

La EpicTalk a fost…epic!

 

IMG-3972

(imaginea este surprinsă de pe mapa participanților)

Cum m-am hotărât să particip?

INSTANTANEU!

Încă de prin vară mi-a reținut atenția că urma să aibă loc EpicTalk. Doar citind că Oana Moraru urma să fie invitată și decizia de a merge a fost luată!

Iar dacă îi adaug pe: Gaspar cu revelația pe care mi-a produs-o recent referitor la importanța relațiilor în viețile noastre, pe Mirela Retegan cu energia și atitudinea ei pozitive și contagioase, pe Diana Stănculeanu despre care știam multe, însă nu o văzusem pe viu și foarte mult îmi doream, pe Andreea Esca și Adrian Hădean – cum să nu vrei să participi, să îi asculți, să culegi parte din ingredientele succesului lor?

Cum a fost?

Grea misiunea de a reduce la o esență, ceea ce s-a spus pe scenă. S-au oferit atâtea informații prețioase, s-au împărtășit atâtea povești, s-au trăit emoții variate și s-a râs mult!

Prima surpriză plăcută a zilei: prezentator și facilitator al evenimentului a fost Claudiu Pândaru. 🙂

IMG-3874

Mirela Retegan –

Fiind primul discurs al zilei, mare-mare presiune se punea pe acest moment. Însă Mirela este o naturală în orice context în care trebuie să vorbească. I-a fost foarte ușor să ne emoționeze, să ne amuze prin cuvintele ei. Să fie simpatică. Exact acest cuvânt l-a repetat în discursul ei, ca o sugestie în relațiile noastre cu copiii noștri. Să fim părinți simpatici.

Ne-a întrebat care ar fi cuvântul prin care ți-ai descrie copilul, copiii? Iar din sală s-au auzit cuvinte ca: soare, viață, bucurie. Folosindu-se de experiențele proprii, în calitate de mamă singură a unei fete adolescente deja, Mirela ne-a îndemnat să nu uităm să arătăm copilului/copiilor noștri că ei sunt asta pentru noi: soare, viață, bucurie. Iar a fi simpatici este modul prin care facem asta.

Ne-a mai sugerat ea să ne abținem de la a controla copilul și a folosit o analogie sugestivă, sugerându-ne să fim “părinte far”, iar nu prezent în barca lui, controlând situația pentru el. Adică acel tip de părinte care lasă copilul să plece, să se angajeze în explorare, dar este mereu acel punct de reper, de siguranță la care se poate întoarce la nevoie, pe care se poate baza. Sau, o altă analogie: “nu fiți părinte arbitru, fiți parinte antrenor”. Cât de sugestiv! Să fii acolo pentru a sprijini copilul, să îi arăți că ești de partea lui, în aceeași echipă.

Diana Stănculeanu – 

Cu mare interes am așteptat discursul Dianei, pentru că am devenit pe nepusă masă mamă de adolescentă.

Deși nu sunt un novice al psihologiei, al dezvoltării umane sau a creierului, Diana a oferit informații care au depășit nivelul meu de cunoaștere.  Iar informațiile pe care le-a transmis s-au lipit în mod magic în mintea mea, pentru că ea a pornit discursul cu răspunsul la “de ce?”. Acel răspuns care mie îmi lipsea.

S-ar părea că rolul adolescenței nu e de a tortura părinții sau adulții din preajma lor. Sau nu e rolul principal. 🙂 Diana ne-a oferit un pic de istorie. Privind în trecut, pe când viața era mult mai scurtă, iar adolescența era mijlocul vieții, rolul rebeliunii împotriva modelelor parentale, rolul respingerii a ceea ce este familiar este acela de a pregăti tânărul adult pentru viața în care va porni desprinzându-se de familie, de trib.

Însă cu aceeași biologie de-atunci, adolescența surprinde copiii noștri…în liceu. Deși creierul și corpul lor îi pregătesc pentru una, contextul social le impune altceva: locuit cu părinții pentru încă ceva ani, performanțe academice, întemeierea familiei proprii peste mult timp față de vârsta adolescenței.

În această perioadă, spune Diana, creierul este similar cu al unui depresiv, caută febril plăcerea, noul, neobișnuitul, compania semenilor pentru validare și siguranță. Da, acum gașca are 70% importanță în viața copilului nostru. Să mai adăugăm interesul sexual, și el programat genetic? Sau lipsa de pregătire a părinților pentru a le fi alături copiilor pentru a descrie perioada tumultoasă pentru ambele tabere? Cum să facem față acestei perioade?

Diana ne îndeamnă să nu uităm răspunsurile la întrebarea Mirelei. Copiii sunt soare, viață, bucurie, chiar când ne trântesc ușa în nas și ne spun că ne urăsc!

Și să ne alegem cu atenție bătăliile și de partea cui suntem. Să folosim influența, nu controlul. Să fim blânzi și empatici.

Cuvintele pe care le adresăm copiilor noștri acum sunt înregistrate de creierul aflat în profunde transformări și poate fi confundat cu propria imagine de sine.

Totodată, suntem încurajați ne amintim de efervescența trăirilor emoțioanale de la această vârstă. Nu se vor mai întâlni niciodată cu asta! Și să ținem “dușmanul” aproape! (gașca, prietenii copilului) 🙂

IMG-3948

(notițele mele pe parcursul discursului Dianei)

Oana Moraru

Discursul Oanei a fost împărțit în 3 idei mari:

  • copiii nu sunt de vină!
  • lucrez încet în adâncime, dar nu scad performanțele academice
  • copiii nu sunt în clasele noastre, sunt în câmpul nostru energetic!

Oana argumentează că cei mici au în mod natural dorința de cunoaștere, de a ști, de a evolua. Iar când în școală, copiii nu “vor” să învețe este pentru că “au paharul emoțional gol”. Asta se întâmplă din cauza adulților care nu au abilitatea de a fi prezenți, vii, în viețile copiilor sau din cauza progamelor școlare, distribuite invers față de nevoile și posibilitățile de dezvoltare ale celor mici. Este dat exemplul grădinițelor care subestimează copiii și care nu pun accent pe dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului, sau al școlii primare, care folosind note, încurajează comparația, la o vârstă când se formează stima de sine. (care se va fonda pe comparația cu alții și pe centrarea pe rezultat)

Apoi, spune Oana că dacă am lasa-o mai moale cu comparațiile și cu perfomanțele academice la vârste timpurii, am face loc pentru o evoluție naturală, mai înceată, dar  care își va demonstra eficacitatea ulerior. După ce copilul a dobândit bazele pe care se poate face aceasta. Și ea dă exemplul copiilor împinși de la spate, care sunt notați excelent pentru început, dar care pe final de ciclul gimnazial se pierd, scad.

Tot în acest context Oana subliniază această idee atât de simplă: ca în primii ani să ne concentrăm pe starea de bine a copilului. Iar apoi vor apărea rezultatele, performanțele. “Nu devii competitiv când ai luat șuturi devreme, ci când ai avut timp să te simți bine”.

Pe final, Oana pune accent pe relație. “Esți acolo pentru a fi partener. Evidențiem greșelile, dar nu intoxicăm cu ele. Greșelile sunt ok. Ele se semnalează cu zâmbetul pe buze.”  Cei mici învață conectându-se la energia noastră emoțională. “Facem educație cu ei acolo, în câmpul nostru energetic.”

Gaspar Gyorgy

Dacă ar fi să rezum discursul lui Gaspar la câteva cuvinte, ele ar fi:

“Nu inima ne poartă, ci ce am învățat în copilărie despre iubire.”

Gaspar susține că în relațiile de cuplu, oamenii se bazează în mod automat pe un model întipărit în subonștientul nostru în primii ani de viață. Uneori numim acest model “intuiție” , “inima” sau acea voce interioară care ne face să credem că o persoană este perechea potrivită nouă. Ca să demonstreze cum intuiția nu poate fi folosită în situații delicate de viață, Gaspar ne amuză cu întrebarea: “de ce nu folosește un chirurg sau un pilot intuiția pentru a face ce are de făcut?”

Răspunsul neformulat este: pentru că intuiția este posibil să fie primul pas, restul este pregătire.

Iar pentru relații personale nu ne pregăște nimeni. Însă o putem face. Folosind creativitatea, imaginația și simțul umorului. Și privind la celălalt ca la un copil. Dincolo de corp, spune Gaspar,”există un copilaș care este singur, căruia îi este frică și care nu știe cum să se poarte”.

Iubirea este dovada supremă de educație. Într-o relație de cuplu, fiecare este pe rând educator și educat. Relația de cuplu este locul unde ne putem vindeca, unde putem crește. Dacă se acționează cu blândețe, cu umanitate. Nimeni nu se schimbă înainte e a se simți acceptat și în siguranță. Este nevoie de comunicare,  să discutăm despre emoții., de implicare din ambele părți și mai ales să reedităm poveștile cu care venim din copilărie. Așa cum învățăm regulile gramaticale pentru a vorbi corect, să învătăm regulile ce ne vor permite să vorbim limbajul iubirii.

Lecția merită învățată! Pentru că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieților noastre.

De la Andreea Esca și Adrian Hădean nu am plecat cu caiețelul plin de notițe la care să meditez mai târziu. Dacă ceilalți invitați apelau la studii, știință și reflecție, Andreea și Adrian au fost pur și simplu efervescenți.

Am râs în continuu si ne-am delectat în timp ce am ascultat povestiri și istorisiri personale despre carieră, profesionalism, pasiune, împărțirea între calitatea de părinte și carieră, ascultarea intuiției, importanța sprijinului oferit acasă, alegeri, oameni, relații.

Ca să exemplific, Adrian Hădean își descrie copilul ca pe “animalul ăla mic care a venit în casa nostră și seamănă cu Băsescu” iar Andreea, un guru în materie de stil acum, s-a analizat stilistic împărtășind cu publicul o poză de pe vremea părului similar coamelor de leu și a puloverelor din mohair mov! 🙂

Concluzie:

Evenimentul a fost fabulos!

Am plecat cu un pachet consistent de informații, povești, destăinuiri, emoții, sfaturi, trăiri autentice, recomandări, multă inspirație și energie pe care le voi folosi cu siguranță exact așa cum spune tema evenimentului: pentru o viață de calitate.

Mi-a plăcut că vorbitorii au respectat timpul alocat lor, că s-a respectat orarul propus inițial și sesiunea de întrebări pusă la final, oferind astfel posibilitatea celor ce nu mai doreau sau putea să participe să se retragă fără a fi pierdut discursul cuiva.

Felicitări pentru inițiativă și atenția la detaliile organizatorice! A fost un eveniment excelent!

P.S. Pentru a fi corectă, am să semnalez totuși că spațiul s-a simțit micuț pe alocuri, scaunele fiind prea apropiate în sală, iar în pauze ne-am cam înghesuit pe culoare la cafea și cărțile editurii Curtea Veche. Pentru ca evenimentul să fie un adevărat regal, singurul lucru care mai poate fi ajustat este acesta.

Abia aștept ediția de la anul! 🙂

IMG-3885

(la pauză ne-am oferit o panoramă a orașului surprinsă de la etajul 21 al Intercontinentalului)

Constituirea de tabere este începutul dezumanizării iar empatia antidotul și baza unei societăți care reușește ÎMPREUNĂ

 

66819273-0-240(foto: humanitas.ro)
Citind cartea “Creierul – povestea noastră” de David Eagleman dau de niște pasaje care mi se par foarte relevante în contextul actual.
În linii mari, cartea prezintă cum identitatea noastră este dictată de interacțiunile neuronale ale creierului nostru și cum ele la rândul lor sunt modelate de atâția factori. Unul dintre care: societatea. Pe parcursul mai multor pagini, David argumentează și exemplifică cum că ființele umane sunt eminamente sociale, ce grozăvie e în asta, cum ne modelăm unii pe alții, că este în natura noastră să fim empatici, cooperanți.
Iar apoi este explorat reversul medaliei și aici apărea exemplul atrocităților comise în Sarajevo, când până-mai-ieri-vecini s-au ucis între ei. Cum este posibil așa ceva? Dincolo de contextul politic, istoric, economic există o explicație științifică, ce se bazează pe felul în care funcționează creierul uman.
Pornind de la premisa demonstrată deja cum că oamenii sunt ființe sociale ce au evoluat așa de mult doar datorită colaborării dintre ei, cum de se mai discută astăzi de genocid?
În cadrul unui experiment, le-au fost arătate unor subiecți conectați la un scanograf filmulețe cu imagini ce prezentau o palmă atinsă fie de un băț de curățat urechea, fie străpunsă de un ac de seringă. Reacția la durere a fost de activare a propriului centru al durerii pentru privitor.
Apoi, acelorași mâini li s-au adăugat etichete ca: creștin, ateu, musulman etc. De data asta, participanții au manifestat empatie mai mare față de grupul de care ei înșiși aparțineau. O simplă etichetă te distanțează față de durerea simțită de cineva!
Însă cum se ajunge la genocid?
Tot un experiment a evidențiat faptul că creierul percepe și cataloghează în mod eronat anumite persoane ca aproape aparținând de categoria “obiecte”. De exemplu, oamenii străzii, sau cei ce se droghează. Creierul îi dezumanizează aproape pentru a nu fi nevoit să suporte disconfortul provocat de faptul că nu facem nimic pentru a îi ajuta.
Această proprietate neuronală este folosită adeseori în propaganda politică pentru a dezumaniza oamenii, pentru a îi separa, pentru a îi învrăjbi unii împotriva altora, fapt ce este predecesor celor mai crude comportamente umane.
***
Jane Elliot, o profesoară din SUA, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King, a realizat un experiment în clasa ei cu scopul de a oferi experiența discriminării elevilor ei. (care erau în clasa a IIIa)
În ce consta experimentul?
A invitat elevii cu ochii albaștri să se comporte pentru o zi ca superiori ai elevilor cu ochii de culoare închisă. Aceștia au purtat un guler care le indica statutul inferior.
Elevii etichetați ca “superiori” au profitat de ocazie și au fost insuportabili: au folosit apelative discriminatorii, au manifestat atitudini superioare etc.
eye-1030343_1280
(foto: pixabay.com)
A doua zi, rolurile s-au schimbat oferindu-le celorlalți posibilitatea să persecute la rândul lor.  Copiii s-au jigit, s-au certat, s-au lovit.
Această experiență le-a permis elevilor să testeze pe propria piele cum e să faci parte din ambele categorii, să fii pe rând persecutat și persecutor, cum e să participi la un joc cu reguli nedrepte și să te supui unor concepte fabricate care separă, modifică comportamentele în sensul negativ.
Copiii au mărturisit că parcă le-au fost furați prietenii. Atunci când au fost persecutați au spus că s-au simțit ca niște câini în lesă, ca într-o pușcărie. Au simțit furie, nedreptate, insignifianță. Iar profesoara lor a concluzionat că a remarcat cum niște elevi cooperanți și prietenoși au fost transformați în 15 minute în niște persoane capabile de discriminare și nedreptate.
Interesant la experiment este și alt lucru: nu doar că o reuniune peste o decadă a dovedit că acei copii de clasa a III a s-au transformat în adulți ce au manifestat ulterior un comportament tolerant, dar, în timpul testelor aplicate pe perioada experimentelor, elevii catalogați ca inferiori au luat note mici și au avut performanțe academice scăzute, iar cei catalogați ca superiori au luat note mari, iar, după experiment, notele lor au crescut și s-au menținut acolo.
Însă Jane Elliot susține că nu își dorește ca experimentul să fie folosit asupra elevilor pentru că pot fi foarte ușor răniți, iar ceea ce ar prefera at fi ca nevoia de replicare a acestui experiment să dispară.
Filmarea de la a treia punere în scenă a experimentului, de la reuniune și folosiri ulterioare ale sale aici: https://www.youtube.com/watch?v=nmXr-rC5F-4&frags=pl%2Cwn
***
Relevanța pasajelor din cartea lui Eagleman și experimentul lui Jane Elliott este dată de faptul că exact asta văd întâmplându-se acum la noi. Ne sunt servite tabere, dușmani și pericole care mai de care, sunt create diversiuni pentru a ne lua atenția de la lucrurile cu adevărat importante – educația, sănătatea, contextul politic etc, suntem asmuțiți unii împotriva celorlalți în timp ce fapte condamnabile se doresc trecute cu vederea și vinovații scoși basma curată.
Taberele insuflate sunt ba PSD-iștii, ba sorosiștii, fie statul paralel sau corporatiștii, pensionarii, jandarmeria, comuniștii, protestatarii, homosexualii și tot așa. Iar creierele noastre, făcând ceea ce sunt concepute să facă, detectează pericolul și îl vor eliminat. Consumăm energie și timp căutându-i pe cei ca noi și pe cei “diferiți” de noi pentru a ne feri, pentru a combate, pentru a înfrânge, a convinge pe “ceilalți” de eroarea în care se află și a ne întoarce la starea de lipsă de pericol. Însă efortul pare că nu se mai termină. Zi de zi apar noi pericole, noi tabere, noi eforturi necesare pentru a ajunge la starea de bine. Acesta nu pare drumul cel bun.
În mod și mai interesant, tot în această carte este sugerat și antidotul la problema etichetărilor, categorisirilor și împărțirii în tabere: reîntoarcerea la empatie. Căutarea acelei punți care unește oamenii, ce trece dincolo de scăpările funcționale ale creierului și ne aduce pe terenul de siguranță al emoțiilor care unesc.
Constituirea de tabere este începutul dezumanizării. Să ne amintim experimentul. Atunci când palma avea etichetă, empatia era crescută doar pentru grupul de care aparții. Suferința celor din grupul “celorlați” nu ne atinge așa pregnant. Iar creierele noastre sunt făcute să tindă către cei cu care ne asemănăm.
***
Întrebarea este atunci: ce asemănări căutăm? Partidul cu a cărei doctrină rezonăm, nivelul de trai, religia în care credem, slujba, interesele?
Sau poate am putea să dăm deoparte taberele insuflate de alții și să căutăm acele similitudini profund umane, emoțiile și aspirațiile pe care le trăim cu toții cum sunt: nevoia de a trăi în siguranță înconjurați de oameni dragi, nevoia de bunăstare, cea de recunoaștere a valorii pe care viața noastră o aduce acestei lumi, nevoia de oameni permanentă în viața tuturor? Suferința, empatia, dorința de a ajuta?
Grupul de care aparținem nu este un partid sau o grupare protestatară – ci populația totală a țării sau chiar umanitatea per total! Și din orice tabără ai face parte, în funcție de orice criteriu folosit pentru separarea noastră, adevărul e diferit de pericolele și taberele ce ne sunt servite permanent: zi de zi punem împreună umărul la mersul lucrurilor. Suntem împreună în asta. Suferim împreună. Muncim împreună.
Acest ÎMPREUNĂ ne este salvarea dragilor și un licăr mic de speranță îmi apare care-mi spune că suntem pe drumul cel bun: comportamentul protestatarilor de pe 10 august a demonstrat o umanitate extraordinară în acele condiții năucitoare, rezultatul referendumului poate fi un indicator al toleranței care există în noi, exact acea empatie care trece dincolo de granițele imaginate ale taberelor, ale etichetelor.
Iar cazul recent al Roxanei, fetița care visa la carne cu pure și reacția oamenilor demonstrează că mergem dincolo de a vedea când celălalt suferă, ba chiar ne unim forțele pentru a îl ajuta! Posibilele prejudecăți, plasarea vinei, etichetele au fost date toate la o parte și au făcut loc acelei emoții care conectează, grijii dezinteresate pentru un străin, motivației de a ajuta, de a clădi împreună.
Iar dacă ar fi să îmi doresc ceva este să trăim în această stare permanent. Acea stare în care știm că suntem conectați. Că împreună putem face diferența. Că grija pentru celălalt, comunitatea care se adună pentru a restabili normalitatea și echilibrul în viața unora, altora sau a majorității trebuie să devină permanente, constante pentru a pune bazele unei societăți în care ne vedem și ne tratăm unii pe alții așa cum suntem: oameni.

La UnlimitU am avut ocazia de a îi asculta pe Gaspar Gyorgy și Mirela Oprea vorbind despre importanța relațiilor și a visurilor

IMG-3280

Atunci când  e vorba de dezvoltare personală ciulesc urechile și interesul meu crește instant. Sunt pasionată de acest domeniu, citesc articole, cărți și particip la evenimente la noi în țară, dar și pe afară.

Așa că am fost entuziasmată să accept propunerea Ancăi Haldan de a fi partener media al primului summit de dezvoltare personală din România – UnimitU- și abia așteptam evenimentul în sine.

Încă de la început, din lista lungă de vorbitori mi i-am ales pe aceia pe care urma să nu îi ratez:

  • Gaspar Gyorgy, a cărui carte “Copilul invizibil” m-a adus pe mine mai aproape de mine și pe care îmi doream neapărat să îl văd pe viu, mai ales după ce apropiați de-ai mei îl văzuseră și fuseseră cuceriți total;
  • Mirela Oprea, ale cărei articole pe republica.ro sunt un amestec așa bine proporționat de informații prețioase, dure uneori, demotivante în aparență, dar care prin filtrul firii ei calde și optimiste se transformă în speranță, în soluții, în șansă de a evolua sau motiv pentru reflecție;
  • Florian Colceag, renumitul antrenor de genii, pe care tot la fel, deși îl urmăresc și admir nu am reușit să îl văd pe viu până acum;

Pentru că evenimentul a însumat peste 16 ore de discursuri și interacțiuni, am să relatez exact despre momentele care m-au impresionat cel mai mult.

  • Gaspar Gyorgy, pe care l-am zărit strecurându-se tiptil cu un ghiozdan în spate, înainte de a vorbi publicului, la standul celor de la editura Curtea Veche, de unde am plecat cu cele mai recente lucrări ale lui “Mindfulness urban” și “Revoluția iubirii” alături de un autograf și fotografie cu el!

IMG-3330

Deși părea că nu e în largul lui alături de două admiratoare entuziasmate de a-l fi întâlnit ( eu și colega Bianca), în momentul când a pășit pe scenă și a început să vorbească publicului, a scos la iveală pe Gaspar cel care se simte bine în largul lui pe teritoriul în care este expert: relațiile, psihologia umană, starea de prezență conștientă.

Gaspar are un fel de vorbi, blând și explicativ. Te face să te simți un prieten de care îi pasă și căruia îi explică, îi argumentează, îi dă exemple și cu care face glume. Totul pentru ca tu să poți accepta mai ușor adevărurile pe care le enunță. Unele dintre ele, foarte neplăcute.

Prezentându-se ca un “reparator de relații” Gaspar a vorbit cu patos despre importanța lor în viețile noastre. Ba chiar a fost acceptată și terminologia de inteligență relațională. Apoi, sunt precizate câteva caracteristici ale relațiilor: cum ele sunt vii, ca și oamenii care le formează și la fel de imperfecte, cum oamenii sunt făcuți pentru a trăi în relații iar studiind relațiile ne putem îmbunătăți viața.

Precizând că dintre toate relațiile, marea sa pasiune sunt cele de cuplu, Gaspar ne oferă lista celor patru “cavaleri ai apocalipsei”,  care aduc degradarea armoniei dintre parteneri: critica, defensiva, disprețul și împietrirea. Pe lângă explicații și exemple care să ne facă să înțelegem ce sunt și când apar, ne este oferit și antidotul: critica își găsește nașul cu asumarea propriilor nevoi, defensiva este domolită de asumarea răspunderii pentru contribuția la ceva ce nu merge, disprețul se diminuează cu apreciere și admirație iar împietrirea prin înfruntarea emoțiilor negative.

IMG-3308

Spre final Gaspar aduce un alt concept în atenția publicului: prezența noastră conștientă în clipa de față. Sau “mindfulness”, pe engleză și mai pe scurt. Însă e mult mai ușor să definești sau să traduci termenul decât este să îl pui în aplicare. Pare-se că 47% din timp, mintea umană este ancorată fie în trecut, fie în prezent. Motivul din spatele acestui fapt este creierul nostru care debitează până la 60 000 de gânduri pe zi, dintre care 80% sunt negative iar 95% repetitive. Slujba creierului nostru este supraviețuirea, tendința lui naturală este de a observa lucrurile ce ar putea fi un pericol pentru noi. Dacă ne dorim să fim prezenți, lucrul nu va veni de la sine și ne putem folosi, de exemplu, de exerciții de respirație conștientă care rup șirul gândurilor și ne aduc în clipa de față.

După ce l-am ascultat pe Gaspar am rămas cu explicații, cu o anumită claritate dar și întrebări și dorința de a-l asculta din nou. Avuseseră dreptate cei ce l-au auzit vorbind care spuseseră că e fascinant atunci când vorbește.

“Relațiile sunt un fel de moștenire pe care o transmitem mai departe”

***

Mirela Oprea: Management de visuri

a56a4cf7-89c3-453c-b460-07ff28db4ea4

Mirela se prezintă cu un zâmbet larg drept “manager de visuri”. Iar apoi completează că este o slujbă creată chiar de ea, iar pe fișa postului, creată tot de ea, apare: să întrebe oamenii ce visuri au, să îi ajute cu răspunsurile iar odată astea lămurite, să ajute și cu primii pași pe drumul spre realizarea lor.

Folosindu-se de citate din Alice în Tara Minunilor, de deducții logice și maxime de bun simț, dar mai ales de știință, Mirela ne argumentează importanța definirii visurilor: creierul nostru are rolul de a ne ține în viață, așadar mintea noastră mai degrabă este preocupată de negativ, de ceea ce nu vrem să se întâmple. Însă tot creierul nostru are o însușire pe care o putem folosi în avantajul nostru: el nu face diferența dintre o imagine provenită de la stimuli reali sau o imagine produs al imaginației. Pentru el, ambele imagini sunt “reale”.

Este dat exemplul elocvent a două grupuri cărora li s-a cerut să învețe o succesiune de note la pian. Un grup a exersat până a învățat, iar grupul celălalt a exersat mai puțin, concentrându-se pe imaginație mai mult, exersând mental în mare parte a timpului. Rezultatul identic- faptul că ambele grupuri și-au dus misiunea la bun sfârșit demonstrează exact acest lucru: că creierul nostru nu face distincția, iar sinapsele s-au format în ambele cazuri.

Iar acest lucru devine foarte important atunci când e vorba de a ne defini visul, în cât mai multe detalii posibile: cum va fi, cine va fi acolo, cum vom fi îmbrăcați.

Această imagine aievea pentru creierul nostru va declanșa un conflict intern între cum stau lucrurile acum și cum stau în imaginația noastră. Pentru că acest conflict este văzut ca un pericol, creierul va merge mai departe pentru eliminarea lui și va dispune de resurse care duc la aplanarea conflictului, adică la realizarea visului: crește dorința de a duce obiectivul la bun sfârșit, crește concentrarea, se activează filtrul prin care vom percepe ca semnificative oportunitățile ce ne duc mai aproape de realizarea obiectivului.

Fascinant, nu?

Apoi, Mirela aduce iar știința în folosul împlinirii visurilor, pentru a sublinia că este demonstrat științific că optimismul este contraindicat obținerii de rezultate și că ce funcționează cu adevărat este să luăm obstacolele în calcul de la început, astfel pregătindu-ne pentru a le face față.

Mai apoi, după ce formulăm care e visul și care sunt obstacolele, suntem îndemnați să facem primul pas. Acel pas “ridicol” de mic. De ce ridicol? Tot știința ne răspunde: pentru a păcăli amigdala, răspunzătoarea de răspunsul la posibile amenințări, că nu dorim să facem o schimbare uriașă, care este văzută ca un pericol pentru un creier al cărui scop este supraviețuirea și eficiența energetică.

Mi-a plăcut introducerea unei subtilități. Nu contează doar să visezi și să îți cunoști visul. E importantă și mărimea lui și care e visul următor. Mirela ne-a povestit cum o fată, Mădălina, care cerșea la metrou și cu care s-a împrietenit, avea visul de a avea o casă. Când (cu implicarea Mirelei și a unei comunități întregi) visul s-a împlinit, Mădălina s-a întors la cerșitul la metrou. Pentru că atât a știut ea să viseze…(povestea a fost documentată de DOR și se poatea asculta în podcastul “Satul Mădălinei”)

Și, timpul s-a scurs.

Am rămas impresionată de cât de bine se pot amesteca un zâmbet larg, o eleganță franțuzească, știința și visurile cele mai îndrăznețe. Și am mai rămas cu o mare dorință de a participa la unul dintre atelierele Mirelei de Dream Management, acelea care durează 4 ore și care se uită la visuri cu lupa, pentru a te duce mai aproape de ele.

Cum a fost evenimentul per total?

Deși am fost prezentă la aproape 75% din el, am ales să povestesc doar despre acești doi vorbitori care m-au impresionat peste măsură. Însă, marea lor parte au fost profesioniști dedicați, cu discursuri pline de conținut valoros.

Despre UnlimitU pot spune că mă bucur să-l văd concretizându-se, știind de unde a pornit: o inițiativă timidă a unei tinere pline de visuri. Și mai știu și ce eforturi au fost în spatele organizării lui. Pe care nu pot să nu le apreciez.

Am văzut un public dornic, care a făcut mari eforturi pentru a fi prezent acolo. Am văzut vorbitori atât de pasionați de domeniul despre care au împărtășit cu alții, am văzut eforturi, emoții, implicare. Ceea ce relevă faptul că era nevoie de un asemenea eveniment.

Mi-ar fi plăcut să văd un public mai numeros, pe măsura majorității vorbitorilor, care meritau multe urechi și mulți ochi cărora să li se adreseze. Pe viitor, este necesară o campanie de promovare serioasă. Dar și o selecție mai atentă a celor ce vorbesc, pentru a crea un nivel unanim de profesionalism.

Fiind însă la prima sa ediție, cu o echipă mică și experiență redusă în organizarea de evenimente de acest gen, au apărut și neajunsurile: vorbitori care nu au mai venit – printre ei Florian Colceag, care era pe lista mea,  lipsa fotografului, nerespectarea programului. Vreau să cred că organizatorii și-au însușit lecțiile și vom vedea la anul o ediție adusă la nivel de top.

Eu una sigur îmi doresc să merg!

P.S.: Am plecat cu tolba plină de cărți de dezvoltare personală (știu, o să cedeze rafturile bibliotecii!!)

IMG-3328

 

 

 

 

Cu drag, Van Gogh – primul film realizat în întregime din picturi

Video trailer:
Nici nu mai știu când am văzut trailerul de la “Cu drag, Van Gogh”. Și din prima am zis DA, voi vedea acest film! Un film-animație pornind de la picturile și viața lui? Cât de atrăgător!
Iar apoi, vine viața. Deși urmăream unde va rula filmul pentru a merge să-l văd, nu o făceam: prea târziu, prea obosită, am atâtea de făcut…
Până am zis gata!
M-am plictisit eu de mine de câte ori am dat “interesată” pe facebook și nu am ajuns. Și evenimentul apărea în newsfeedul meu din ce în ce mai rar, lucru care m-a făcut să presupun că urma să dispară cu totul și atunci vor scădea spre dispariție șansele de a-l vedea.
Așa că vine ziua.
Surpriza de început a fost aglomerația din sală. Tocmai ce-am vizionat “România neîmblânzită” la cinema și am fost 2 persoane în tooooată încăperea! Pentru un film care rulează de atâta timp aveam aceeași așteptare. Și ce bucuroasă am fost să văd că nu mai aveam loc!
Filmul începuse imediat după ce am intrat. Câțiva întârziați, ca și mine, încercau să-și găsească un loc în mulțime. După primele minute, toată lumea se așezase.
Filmul debutează cu…moartea artistului și încă de la început indică tema epistolară: poștașul care asigura corespondența stufoasă dintre Vincent și fratele său Theo, îi dă fiului său misiunea de a îi duce o ultimă scrisoare trimisă de Vincent și neajunsă la fratele acestuia.
Deși reticent la început, odată ce își acceptă sarcina, fiul poștașului, pe numele său Armand Roulin pornește spre Paris pentru a înmâna scrisoarea lui Theo Van Gogh. Acolo află că acesta a murit și dorind să-și ducă la bun sfârșit misiunea de a livra scrisoarea, Roulin se angajează într-o călătorie revelatoare privind moartea și mai ales viața artistului.
Discutând cu diverse personaje relevante în ultima perioadă din viața pictorului despre moartea acestuia și ultima parte din viața sa, Armand ajunge să afle tot atâtea povești sau perspective despre artist și despre desfășurarea ultimelor evenimente din viața sa. Pentru unii fusese un nebun, pentru alții geniu. Unii erau siguri că a fost ucis, alții că a fost sinucidere.
Finalul aduce împreună aceste povești oferind explicații pentru lacunele fiecărei perspective, iar cel mai important, pare să aducă sufletul pictorului aproape de audiență.
Vincent își dorea ca publicul să perceapă lumea prin ochii lui, prin intermediul artei lui. Cred că filmul asta reușește. Să ni-l aducă pe Vincent aproape. Pentru puțin timp, am perceput lumea prin intermediul sensibilității artistului, am trăit răutățile, controversele, durerea de a te simți o povară, renunțarea la viață ca singură soluție…
M-a emoționat enorm filmul!
Iar melodia de la final este pe cât de frumoasă pe atât de tristă. “Starry, starry night” – Lianne La Havas – https://www.youtube.com/watch?v=vp5qJlr4go0&frags=pl%2Cwn …”this world was never meant for someone as beautiful as you”…
După vizionare, am petrecut ceva timp sub influența peliculei. Așa că am folosit pretextul pentru a căuta detalii despre realizarea ei și chiar și acestea sunt impresionante:
  • suprafața tablourilor pictate – 66960 – pentru a realiza cadrele – dacă ar fi unite – ar acoperi Londra și Manhattanul;
  • 94 din tablourile artistului au fost folosite pentru scene sau personaje din film;
  • inițiativa filmului a fost Dorota Kabiela, care citind scrisorile artistului și-a dorit să realizeze un film despre el;
  • filmul îmbină pictura și animația computerizată;
  • au fost implicați 80 de pictori;
  • scenele au respectat stilul în care a fost pictat tabloul de la care se pornea, astfel, Armand a fost pictat în diverse stiluri de-a lungul peliculei;
Behind the scenes:
Site-ul oficial:
Ce mi-a plăcut în mod special:
  • folosirea picturilor lui Vincent ca bază pentru realizarea unor scene, sau pentru selectarea actorilor ce seamănă portretelor – practic e ca și cum operele sale prind o nouă viață!
  • detaliile din trecutul lui Vincent, care adaugă sens întregii desfășurări a evenimentelor, cum ar fi faptul că au existat mai mulți copii Vincent, un frate născut și mort înaintea sa, purtând același nume, iar el resimțind că nu va fi niciodată de ajuns de “Vincent” pentru a îl înlocui cu succes;
  • poveștile provenite din surse multiple – fiecare îl privea cu un alt ochi pe Vincent, lucru ce confirmă zicala: frumusețea e în ochiul privitorului;
  • frumusețea lumii văzute prin ochii lui Vincent.
Am plecat din sală cu ochii umeziți de emoție și mi-am zâmbit în mustață să observ asta în ochii atâtor privitori.
Încă resimt ecouri ale filmului asupra mea. Ceva-ceva din mine nu vrea să se așeze la locul lui. Poate gândul că un om atât de valoros a trecut neobservat de contemporanii săi, trăind sub multiple presiuni chinuitoare: financiare, de sănătate, sociale.
Iar ce mă zgândără cel mai mult este că Vincent a murit simțindu-se o povară…

UnlimitU – Primul summit de dezvoltare personală din România

În ultimii ani, dezvoltarea personală a devenit un subiect cu mare priză la publicul din România. Dacă în Statele Unite de exemplu, ea are un statut deja bine conturat, la noi, contextul a devenit abia recent propice apariției interesului pentru acest domeniu. Și tot peste ocean dacă privim, vom găsi o pletoră de autori și speakeri motivaționali care se întrec în a îți oferi secrete doar de ei știute necesare împlinirii tale personale.

Pe bună dreptate, importanța nu îi poate fi vreodată diminuată. Dezvoltarea personală este drumul început odată cu primul pas spre cunoașterea sau inventarea propriei persoane. Este răspunsul la întrebări ca: “cine sunt?”, “de ce exist?”, “de ce sunt în stare?”,  “care îmi sunt limitele?”, “ce posibilități am în viață?”, “ce este viața?”…

Dezvoltarea personală nu oferă orice fel de răspunsuri, ci din acelea care te fac mai puternic/ă, mai curajos/oasă, ba chiar…lipsit/ă de limite! Și toate astea nu la modul nesustenabil, fals, ca un abțipild colorat lipit peste o pată de rugină. Nu, nu!

Dezvoltarea personală veritabilă te invită să privești înăuntru, la resursele nelimitate care sunt ascunse în noi, ce așteaptă să fie descoperite și folosite pentru a crea o viață împlinită, cu sens pentru noi și cei din jur.

Ea este acea cheie care, folosită corect, deschide toate ușile succesului: sănătate, echilibru emoțional, independență financiară, împlinire personală, relații și exemplele pot continua.

Eu însămi sunt fan înflăcărat al domeniului și mai important, practicant. Am implementat multe și enorme schimbări în bine în viața mea după ce am citit cărți, după ce am studiat biografii, după ce am participat la evenimente de dezvoltare personală iar efectele se propagă în jurul meu.

Așa că ce bucurie pentru mine să mi se propună să fiu partener media al unui eveniment dedicat acestui domeniu ce reunește atâția profesioniști care ating viețile atâtor oameni!

UnlimitU este la prima ediție! Și deja au confirmat prezența peste 20 de invitați de renume!

Pe 22 și 23 septembrie 2018 se desfășoară la București prima ediție a evenimentului!

Anca Haldan, omul central din spatele acestei inițiative, a visat să organizeze un eveniment care să fie un fel de sărbătoare a dezvoltării personale.

Pe de o parte să adune laolaltă profesioniști din diverse domenii de interes, care să ofere publicului parte din secretele și experiențele care i-au adus la succes.

Pe de alta, un alt scop era să aducă împreună comunitatea acelor oameni…nelimitați, care să trăiască un alt fel de eveniment de dezvoltare personală. Unul cu muzică motivantă, energie pozitivă la cote maxime, dans…și nu divulg mai mult!

Iar un scop indirect, este și acesta: participanții devin o parte importantă din grupul celor care pot schimba România prin reușita lor și exemplul pe care asta îl oferă.

Printre invitați și temele ce urmează să le abordeze:

Paul Ardeleanu (Speakers Club) – Metode de marketing care nu dau greș

Gabriela Bumbac (dezvoltare personală, Theta Healing) – Shortcut către succes 

Alina Finta (Evoluăm împreună) – Cum îţi influenţează relaţia cu părinţii viaţa şi relaţiile

Florin Ghindă (România pozitivă) – Harta soluției

Dana Gonț (Bonton, Digi24) – Cum să fim de acord că nu suntem de acord

Gáspár György (Pagina de psihologie) – Mindfulness urban: Cum ne putem exersa curajul, compasiunea și conectarea, într-o lume fără control?

Daniela Irimia (Femeia independentă) – Drumul spre independență – Trăieşte conform propriilor tale valori!

Cristian Nicolae (fondator John Maxwell Team Romania) – Fii eroul propriei tale vieți!

Adrian Niculescu (Sculptorul de mentalități, ANMotivational) – Despre autenticitate, comercialul (din tot) și depresie

Mirela Oprea (Dream Management) – Managementul visurilor. Cum să îţi identifici şi să îţi realizezi visurile? O abordare ştiinţifică

Constantin Pavel (Selfcoach Systems) – Viața și afacerile prin fericire și abundență

Florin Păsat (Atrage abundența în viața ta) – Tehnici pentru accelerarea succesului

Liviu Păsat (Obiceiuri care fac toți banii) – Totul despre bani în 30 de minute sau chiar mai puțin

Mircea Ioan Popa (neurochirurg, Theta Healing) – Punctul 0 al dezvoltării personale

Lorand Soares Szasz (business) – Scurtături în dezvoltarea personală

Dragoş Stoian (Obiceiurile măiestriei, Liga vorbitorilor în public) – Cum să devii un lider care crește lideri

Mihaela Stroe (analist comportamental de business) – Devino CEO al propriei vieți. Tu deții controlul!

Silviu Zancu (Mental Coaching) – Pe calea împlinirii: Misiunea personală și fericirea

Leon Zăgrean (doctor în neuroștiințe) – Homo Holisticus în Neurolume

Zoia Zărnescu (expert în comunicare, gestionarea emoţiilor) – Ce provocări și teste ai când vrei creștere spirituală

Daniela Irimia (Femeia Independentă) – Drumul spre independență. Trăieşte conform propriilor tale valori!

Diana Artene (doctor în nutriție oncologică) – De la vechea dietă cu ciocolată la nutriție oncologică – sau despre Moderație

Răzvan Vasile (matematician, scriitor) – De la băiat de cartier la elită mondială – sau despre Muncă

La eveniment mai participă: Florian Colceag (Antrenorul de genii) care ne pregătește o temă surpriză!

 

De ce cred eu că ar trebui să participi la UnlimitU?

  • pentru că dezvoltarea personală nu este un curent de modă la care să aderi pentru a fi pe placul celorlalți, ci este un instrument, o oglindă în care te poți reflecta pentru a vedea cine ești, dar și un ochi “nou” cu care să te privești pentru a pătrunde în esența ființei tale;
  • pentru că meriți 🙂 ;
  • pentru că vrei mai mult timp liber, mai mult succes, mai mulți bani, mai multă sănătate, mai multă liniște, mai multă armonie în relații, sau să oferi altora mai mult…
  • pentru că la acest eveniment privind dezvoltarea personală nu vorbește nimeni despre…dezvoltare personală ci despre: oameni, emoții, relații, succes, împlinire personală, frustrări, rezistența la efort, eșec, spiritualitate, sens al existenței, bucuria de a trăi;
  • pentru că reunește specialiști de top din domenii diverse interconectate: psihologie, comunicare, coaching, educație, oratorie, afaceri, media, neurochirurgie, neuroștiințe etc;
  • pentru că va fi o adunătură de oameni similari ție, puși pe evoluție, creștere, dezvoltare, gata de experiențe noi!
  • pentru că va fi un eveniment unic, cu o energie pe măsura tuturor participanților!

Deși toamna mă încearcă o ușoară melancolie la scurtarea zilelor, anul acesta mă tratez cu dezvoltare personală!

Abia aștept!

 

Gáspár György, Mirela Oprea și Daniela Irimia sunt printre invitații primei ediții a summitului de dezvoltare personală de la București. (foto sus – preluate de pe site-ul evenimentului)

Mai multe informații găsiți pe site-ul oficial, www.unlimitu.ro, și pe pagina de FB UnlimitU.