Constituirea de tabere este începutul dezumanizării iar empatia antidotul și baza unei societăți care reușește ÎMPREUNĂ

 

66819273-0-240(foto: humanitas.ro)
Citind cartea “Creierul – povestea noastră” de David Eagleman dau de niște pasaje care mi se par foarte relevante în contextul actual.
În linii mari, cartea prezintă cum identitatea noastră este dictată de interacțiunile neuronale ale creierului nostru și cum ele la rândul lor sunt modelate de atâția factori. Unul dintre care: societatea. Pe parcursul mai multor pagini, David argumentează și exemplifică cum că ființele umane sunt eminamente sociale, ce grozăvie e în asta, cum ne modelăm unii pe alții, că este în natura noastră să fim empatici, cooperanți.
Iar apoi este explorat reversul medaliei și aici apărea exemplul atrocităților comise în Sarajevo, când până-mai-ieri-vecini s-au ucis între ei. Cum este posibil așa ceva? Dincolo de contextul politic, istoric, economic există o explicație științifică, ce se bazează pe felul în care funcționează creierul uman.
Pornind de la premisa demonstrată deja cum că oamenii sunt ființe sociale ce au evoluat așa de mult doar datorită colaborării dintre ei, cum de se mai discută astăzi de genocid?
În cadrul unui experiment, le-au fost arătate unor subiecți conectați la un scanograf filmulețe cu imagini ce prezentau o palmă atinsă fie de un băț de curățat urechea, fie străpunsă de un ac de seringă. Reacția la durere a fost de activare a propriului centru al durerii pentru privitor.
Apoi, acelorași mâini li s-au adăugat etichete ca: creștin, ateu, musulman etc. De data asta, participanții au manifestat empatie mai mare față de grupul de care ei înșiși aparțineau. O simplă etichetă te distanțează față de durerea simțită de cineva!
Însă cum se ajunge la genocid?
Tot un experiment a evidențiat faptul că creierul percepe și cataloghează în mod eronat anumite persoane ca aproape aparținând de categoria “obiecte”. De exemplu, oamenii străzii, sau cei ce se droghează. Creierul îi dezumanizează aproape pentru a nu fi nevoit să suporte disconfortul provocat de faptul că nu facem nimic pentru a îi ajuta.
Această proprietate neuronală este folosită adeseori în propaganda politică pentru a dezumaniza oamenii, pentru a îi separa, pentru a îi învrăjbi unii împotriva altora, fapt ce este predecesor celor mai crude comportamente umane.
***
Jane Elliot, o profesoară din SUA, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King, a realizat un experiment în clasa ei cu scopul de a oferi experiența discriminării elevilor ei. (care erau în clasa a IIIa)
În ce consta experimentul?
A invitat elevii cu ochii albaștri să se comporte pentru o zi ca superiori ai elevilor cu ochii de culoare închisă. Aceștia au purtat un guler care le indica statutul inferior.
Elevii etichetați ca “superiori” au profitat de ocazie și au fost insuportabili: au folosit apelative discriminatorii, au manifestat atitudini superioare etc.
eye-1030343_1280
(foto: pixabay.com)
A doua zi, rolurile s-au schimbat oferindu-le celorlalți posibilitatea să persecute la rândul lor.  Copiii s-au jigit, s-au certat, s-au lovit.
Această experiență le-a permis elevilor să testeze pe propria piele cum e să faci parte din ambele categorii, să fii pe rând persecutat și persecutor, cum e să participi la un joc cu reguli nedrepte și să te supui unor concepte fabricate care separă, modifică comportamentele în sensul negativ.
Copiii au mărturisit că parcă le-au fost furați prietenii. Atunci când au fost persecutați au spus că s-au simțit ca niște câini în lesă, ca într-o pușcărie. Au simțit furie, nedreptate, insignifianță. Iar profesoara lor a concluzionat că a remarcat cum niște elevi cooperanți și prietenoși au fost transformați în 15 minute în niște persoane capabile de discriminare și nedreptate.
Interesant la experiment este și alt lucru: nu doar că o reuniune peste o decadă a dovedit că acei copii de clasa a III a s-au transformat în adulți ce au manifestat ulterior un comportament tolerant, dar, în timpul testelor aplicate pe perioada experimentelor, elevii catalogați ca inferiori au luat note mici și au avut performanțe academice scăzute, iar cei catalogați ca superiori au luat note mari, iar, după experiment, notele lor au crescut și s-au menținut acolo.
Însă Jane Elliot susține că nu își dorește ca experimentul să fie folosit asupra elevilor pentru că pot fi foarte ușor răniți, iar ceea ce ar prefera at fi ca nevoia de replicare a acestui experiment să dispară.
Filmarea de la a treia punere în scenă a experimentului, de la reuniune și folosiri ulterioare ale sale aici: https://www.youtube.com/watch?v=nmXr-rC5F-4&frags=pl%2Cwn
***
Relevanța pasajelor din cartea lui Eagleman și experimentul lui Jane Elliott este dată de faptul că exact asta văd întâmplându-se acum la noi. Ne sunt servite tabere, dușmani și pericole care mai de care, sunt create diversiuni pentru a ne lua atenția de la lucrurile cu adevărat importante – educația, sănătatea, contextul politic etc, suntem asmuțiți unii împotriva celorlalți în timp ce fapte condamnabile se doresc trecute cu vederea și vinovații scoși basma curată.
Taberele insuflate sunt ba PSD-iștii, ba sorosiștii, fie statul paralel sau corporatiștii, pensionarii, jandarmeria, comuniștii, protestatarii, homosexualii și tot așa. Iar creierele noastre, făcând ceea ce sunt concepute să facă, detectează pericolul și îl vor eliminat. Consumăm energie și timp căutându-i pe cei ca noi și pe cei “diferiți” de noi pentru a ne feri, pentru a combate, pentru a înfrânge, a convinge pe “ceilalți” de eroarea în care se află și a ne întoarce la starea de lipsă de pericol. Însă efortul pare că nu se mai termină. Zi de zi apar noi pericole, noi tabere, noi eforturi necesare pentru a ajunge la starea de bine. Acesta nu pare drumul cel bun.
În mod și mai interesant, tot în această carte este sugerat și antidotul la problema etichetărilor, categorisirilor și împărțirii în tabere: reîntoarcerea la empatie. Căutarea acelei punți care unește oamenii, ce trece dincolo de scăpările funcționale ale creierului și ne aduce pe terenul de siguranță al emoțiilor care unesc.
Constituirea de tabere este începutul dezumanizării. Să ne amintim experimentul. Atunci când palma avea etichetă, empatia era crescută doar pentru grupul de care aparții. Suferința celor din grupul “celorlați” nu ne atinge așa pregnant. Iar creierele noastre sunt făcute să tindă către cei cu care ne asemănăm.
***
Întrebarea este atunci: ce asemănări căutăm? Partidul cu a cărei doctrină rezonăm, nivelul de trai, religia în care credem, slujba, interesele?
Sau poate am putea să dăm deoparte taberele insuflate de alții și să căutăm acele similitudini profund umane, emoțiile și aspirațiile pe care le trăim cu toții cum sunt: nevoia de a trăi în siguranță înconjurați de oameni dragi, nevoia de bunăstare, cea de recunoaștere a valorii pe care viața noastră o aduce acestei lumi, nevoia de oameni permanentă în viața tuturor? Suferința, empatia, dorința de a ajuta?
Grupul de care aparținem nu este un partid sau o grupare protestatară – ci populația totală a țării sau chiar umanitatea per total! Și din orice tabără ai face parte, în funcție de orice criteriu folosit pentru separarea noastră, adevărul e diferit de pericolele și taberele ce ne sunt servite permanent: zi de zi punem împreună umărul la mersul lucrurilor. Suntem împreună în asta. Suferim împreună. Muncim împreună.
Acest ÎMPREUNĂ ne este salvarea dragilor și un licăr mic de speranță îmi apare care-mi spune că suntem pe drumul cel bun: comportamentul protestatarilor de pe 10 august a demonstrat o umanitate extraordinară în acele condiții năucitoare, rezultatul referendumului poate fi un indicator al toleranței care există în noi, exact acea empatie care trece dincolo de granițele imaginate ale taberelor, ale etichetelor.
Iar cazul recent al Roxanei, fetița care visa la carne cu pure și reacția oamenilor demonstrează că mergem dincolo de a vedea când celălalt suferă, ba chiar ne unim forțele pentru a îl ajuta! Posibilele prejudecăți, plasarea vinei, etichetele au fost date toate la o parte și au făcut loc acelei emoții care conectează, grijii dezinteresate pentru un străin, motivației de a ajuta, de a clădi împreună.
Iar dacă ar fi să îmi doresc ceva este să trăim în această stare permanent. Acea stare în care știm că suntem conectați. Că împreună putem face diferența. Că grija pentru celălalt, comunitatea care se adună pentru a restabili normalitatea și echilibrul în viața unora, altora sau a majorității trebuie să devină permanente, constante pentru a pune bazele unei societăți în care ne vedem și ne tratăm unii pe alții așa cum suntem: oameni.
Advertisements

10 motive pentru care copiii sunt cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla (nu trebuie să fie ai tăi)

Uneori vreau o pauză de la stres, griji, viteza cu care jonglez aspecte diverse ale vieții mele, presiuni ce-mi apasă pe umeri și responsabilități. Vreau să uit, să fug. Să mă deconectez pentru… a mă conecta la altceva. Un altceva mai liniștit, mai profund, care să dea sens întregii agitații. Vorba melodiei aceleia mai puțin cunoscute cântate de Freddy Mercury și Michael Jackson – “There’s got to be more to life than this”!

Pentru asta uneori citesc, alteori stau pe facebook, alteori urmăresc filme sau răsfoiesc reviste.

Însă pot zice cu mâna pe inimă – nimic nu se compară cu a fi în preajma copiilor. Doar să aud gălăgia pe care o emană un grup de copii sau să am contact vizual cu un puști poznaș și sunt ca nouă. Cum așa?

Care e “farmecul” pe care îl au asupra mea acești mici indivizi?

Câteva din motivele pentru care-mi sunt așa dragi:

  • Bucuria lor!

Copiii sunt bucuroși fără un motiv anume, doar “de-aia”!Le sclipesc ochii, vorbesc tare și își mișcă corpul în fel și chip debordând de energie! Iar lucrul ăsta este așa revigorant! Și îl primim gratis, doar ciulind urechile când trecem pe lângă o școală sau observând pentru o secundă copiii cu care ne intersectăm zilnic. (Cei ce au proprii copii – pot beneficia de asta în aproape orice secundă!)

  • Simplitatea

Uneori adulții complică lucrurile inutil. Băiețelul meu îmi reamintește deseori că simplitatea e cheia: ca atunci când pentru a merge în parc pregătesc ghizdan cu apă, fructe, geci, șepci, jocuri etc iar el spune: “hai doar să mergem!”.

  • Puritatea

Privirea unui copil are ceva ce rar văd în ochii adulților: acea puritate, acea vulnerabilitate prin care se arată lumii fără frică.

  • Prospețimea și perseverența

Copiii sunt neatinși de fricile, temerile, convingerile limitative ale adulților și din cauza asta au o cu totul altă perspectivă asupra a ceea ce este posibil și nu renunță la ce își propun. O fetiță m-a rugat într-o zi, pe când eram în parc, să o ajut să desprindă fluturașul prins in teiul sub care juca badmington. Am încercat de câteva ori și am zis: “nu se poate” iar apoi am plecat. Când trec iar pe acolo, peste o oră, dăduse fluturașul jos! Când am întrebat-o cum, mi-a zis că a aruncat cu paleta până i-a reușit! (Eu nu luasem asta în calcul ca să nu stric paleta)

  • Încrederea și credința pe care ni le acordă.

Un copil o să creadă ce îi spui (până la proba contrarie) și o să îți acorde mai mult de prezumția de nevinovăție. Cumva similar cu zicala aceea “fii persoana ce câinele tău crede că ești”, cam așa cu cei mici. Ei ne văd mai sus decât suntem iar asta e o șansă de a ne ridica la acest nivel!

children-1879907_1920

  • Clipa de acum!

Da, cu toți plătim facturi, avem termene limită, presiuni, regrete. Din trei timpuri posibile, trecutul și viitorul își dispută cel mai adesea teritoriul asupra minților noastre, absorbindu-ne într-un vârtej al grijilor și preocupărilor ce ne deconectează de la cel mai important timp: prezentul. Însă încearcă să te gândești la facturi în prezența unui copil cu ochii aceia sclipitori care se roagă de tine să vă jucați de-a șantierul de construcții sau cursele de mașini! Iar odată prins/ă în joc, totul capătă o altă perspectivă. Facturile nu mai par așa relevante după ce ai luat parte la o luptă intergalactică între călăreți justițiari!

  • Testul suprem: ești în echilibru?

Prezența unui copil te va testa, te va solicita într-un fel cu totul diferit de cel în care fac adulții. Iar dacă ești în echilibru, vei face față testului. Dacă nu, vor apare tot felul de emoții negative, semn că mai sunt răni ce se vor vindecate și întrebări ce nu și-au găsit răspunsul în noi.

  • Amuzamentul

Să fii în preajma copiilor este pur și simplu hazliu! Ei zâmbesc, chicotesc, sunt puși pe șotii, pe glume și râd gălăgios cu gura până la urechi. Cui nu îi priește o porție de așa ceva?

  • Lipsa judecării, a categorisirilor

Cei mici nu au cutiuțele noastre de adulți pentru a separa și încadra lucruri, obiecte, oameni, fenomene. Băiețelul meu a auzit pe cineva zicând “uită-te la țiganii ăia!” și întorcând capul în direcția aia, neștiind ce înseamnă cuvântul, a zis: “nu sunt țigani, sunt copii”. Minunat, nu?

  • Conectarea cu copilul din noi

Timpul petrecut alături de copii este foarte prețios dacă te oferi cu totul. Pentru câteva momente te-ai deconectat de la lume, de la gândurile care curg lanț și te-ai conectat la altceva. La copilul din fața ta. La prezent. La a fi, nu la a face. La o lume unde totul e posibil. Iar de te dai cu totul momentului, la finalul lui vei fi mai calm/ă, mai energic/ă, mai zâmbitor/oare, mai tu pentru că îți vei fi amintit lucrurile cele mai importante din viață: bucuria, toleranța, puritatea, imaginația fără limite, încrederea, momentul de acum.

🙂

Mulțumim, dragi copii, pentru tot ce ne oferiți!

P.S.: Această pledoarie nu exclude faptul că să ai copiii tăi este infernal de greu. Doar că experiența are două tăișuri: unul care te distruge și unul care te reconstruiește într-un om mai bun. Dacă permiți asta! 🙂

 

Cu drag, Van Gogh – primul film realizat în întregime din picturi

Video trailer:
Nici nu mai știu când am văzut trailerul de la “Cu drag, Van Gogh”. Și din prima am zis DA, voi vedea acest film! Un film-animație pornind de la picturile și viața lui? Cât de atrăgător!
Iar apoi, vine viața. Deși urmăream unde va rula filmul pentru a merge să-l văd, nu o făceam: prea târziu, prea obosită, am atâtea de făcut…
Până am zis gata!
M-am plictisit eu de mine de câte ori am dat “interesată” pe facebook și nu am ajuns. Și evenimentul apărea în newsfeedul meu din ce în ce mai rar, lucru care m-a făcut să presupun că urma să dispară cu totul și atunci vor scădea spre dispariție șansele de a-l vedea.
Așa că vine ziua.
Surpriza de început a fost aglomerația din sală. Tocmai ce-am vizionat “România neîmblânzită” la cinema și am fost 2 persoane în tooooată încăperea! Pentru un film care rulează de atâta timp aveam aceeași așteptare. Și ce bucuroasă am fost să văd că nu mai aveam loc!
Filmul începuse imediat după ce am intrat. Câțiva întârziați, ca și mine, încercau să-și găsească un loc în mulțime. După primele minute, toată lumea se așezase.
Filmul debutează cu…moartea artistului și încă de la început indică tema epistolară: poștașul care asigura corespondența stufoasă dintre Vincent și fratele său Theo, îi dă fiului său misiunea de a îi duce o ultimă scrisoare trimisă de Vincent și neajunsă la fratele acestuia.
Deși reticent la început, odată ce își acceptă sarcina, fiul poștașului, pe numele său Armand Roulin pornește spre Paris pentru a înmâna scrisoarea lui Theo Van Gogh. Acolo află că acesta a murit și dorind să-și ducă la bun sfârșit misiunea de a livra scrisoarea, Roulin se angajează într-o călătorie revelatoare privind moartea și mai ales viața artistului.
Discutând cu diverse personaje relevante în ultima perioadă din viața pictorului despre moartea acestuia și ultima parte din viața sa, Armand ajunge să afle tot atâtea povești sau perspective despre artist și despre desfășurarea ultimelor evenimente din viața sa. Pentru unii fusese un nebun, pentru alții geniu. Unii erau siguri că a fost ucis, alții că a fost sinucidere.
Finalul aduce împreună aceste povești oferind explicații pentru lacunele fiecărei perspective, iar cel mai important, pare să aducă sufletul pictorului aproape de audiență.
Vincent își dorea ca publicul să perceapă lumea prin ochii lui, prin intermediul artei lui. Cred că filmul asta reușește. Să ni-l aducă pe Vincent aproape. Pentru puțin timp, am perceput lumea prin intermediul sensibilității artistului, am trăit răutățile, controversele, durerea de a te simți o povară, renunțarea la viață ca singură soluție…
M-a emoționat enorm filmul!
Iar melodia de la final este pe cât de frumoasă pe atât de tristă. “Starry, starry night” – Lianne La Havas – https://www.youtube.com/watch?v=vp5qJlr4go0&frags=pl%2Cwn …”this world was never meant for someone as beautiful as you”…
După vizionare, am petrecut ceva timp sub influența peliculei. Așa că am folosit pretextul pentru a căuta detalii despre realizarea ei și chiar și acestea sunt impresionante:
  • suprafața tablourilor pictate – 66960 – pentru a realiza cadrele – dacă ar fi unite – ar acoperi Londra și Manhattanul;
  • 94 din tablourile artistului au fost folosite pentru scene sau personaje din film;
  • inițiativa filmului a fost Dorota Kabiela, care citind scrisorile artistului și-a dorit să realizeze un film despre el;
  • filmul îmbină pictura și animația computerizată;
  • au fost implicați 80 de pictori;
  • scenele au respectat stilul în care a fost pictat tabloul de la care se pornea, astfel, Armand a fost pictat în diverse stiluri de-a lungul peliculei;
Behind the scenes:
Site-ul oficial:
Ce mi-a plăcut în mod special:
  • folosirea picturilor lui Vincent ca bază pentru realizarea unor scene, sau pentru selectarea actorilor ce seamănă portretelor – practic e ca și cum operele sale prind o nouă viață!
  • detaliile din trecutul lui Vincent, care adaugă sens întregii desfășurări a evenimentelor, cum ar fi faptul că au existat mai mulți copii Vincent, un frate născut și mort înaintea sa, purtând același nume, iar el resimțind că nu va fi niciodată de ajuns de “Vincent” pentru a îl înlocui cu succes;
  • poveștile provenite din surse multiple – fiecare îl privea cu un alt ochi pe Vincent, lucru ce confirmă zicala: frumusețea e în ochiul privitorului;
  • frumusețea lumii văzute prin ochii lui Vincent.
Am plecat din sală cu ochii umeziți de emoție și mi-am zâmbit în mustață să observ asta în ochii atâtor privitori.
Încă resimt ecouri ale filmului asupra mea. Ceva-ceva din mine nu vrea să se așeze la locul lui. Poate gândul că un om atât de valoros a trecut neobservat de contemporanii săi, trăind sub multiple presiuni chinuitoare: financiare, de sănătate, sociale.
Iar ce mă zgândără cel mai mult este că Vincent a murit simțindu-se o povară…

O altfel de Românie, una… neîmblânzită ce trebuie păstrată așa cum e

 

Multe evenimente s-au derulat în viața mea recent: o despărțire dureroasă de niște prieteni care s-au mutat, o călătorie frumoasă în afara țării, reîntoarcerea în mijlocul evenimentelor aprinse din piață, participarea plină de mustrări de conștiință la SummerWell. Toate și-au lăsat amprenta asupra mea. Unele mi-au amintit ce repede se poate schimba ceva așa important în viața ta, altele că libertatea și drepturile noastre nu sunt câștigate niciodată total, altele că planeta asta este pur și simplu un loc minunat.

Din aceeași categorie, tot recent m-am mai expus la o experiență. Am mers la cinema să urmăresc filmul România neîmblânzită.

Încă din start, trebuie să precizez că ador natura. Nu cred că trece zi în care să nu mă gândesc la ea. Fie pentru că-mi lipsește să-mi răsfir degetele de la picioare în iarbă, fie pentru că mă enervez eu pe mine când a mia oară amân să mă apuc de compostat deșeurile alimentare sau atunci când mă trezesc că nu știu câte minute au trecut de când privesc la norii schimbători.

Așa că articolul meu este evident împroșcat de afinitatea mea pentru natură.

Cum e filmul?

Pentru că hotărârea de a merge la cinema a apărut din senin, am întârziat și deja rulau imaginile când intram în sală.

Un ecran imens prezenta un peisaj de iarnă din munții noștri privit de sus. Vocea lui Victor Rebengiuc adăuga solemnitate imaginilor uimitoare. Am fost cucerită din prima! Habar nu am cât a durat documentarul, însă știu că am rămas țintuită în scaun exclamând în mod repetat și tâmp, cu gura căscată: cât de frumoooos!

De-a lungul filmului, a fost prezentată succesiunea anotimpurilor pe parcursul unui an în diverse locuri emblematice pentru România: Carpații cu rezervațiile sau pădurile lor virgine, Delta, ruinele cetății Histria sau altele unde viața naturală se desfășoară neatinsă de om.

Pesiajelor superbe le-au fost adăugate poveștile viețuitoarelor care își duc traiul aici: ursul brun care iese din hibernare și caută de mâncare, lupii cu care concurează uneori pentru hrană, capra neagră și acrobațiile ei la înălțime, mistrețul curajos ce înfruntă și el lupii, salamadra de foc și legenda din spatele denumirii ei, morunul cu aspectul lui neschimbat de milioane de ani (oare am reținut corect?), pelicanii și munca lor în echipă, fluturele albăstrel care păcălește o colonie de furnici să îl hrănească până eclozează, uliul cu privirea sa ageră sau necunoscutele mie…rusalii.

O notă specială trebuie să o acord calității imaginilor. Pur și simplu îmi este imposibil să pricep cum au fost surprinse cadrele din furnicar, sau cum a fost pus focusul exact acolo unde era nevoie într-o imagine în mișcare și surprinsă de la depărtare cum ar fi cea cu privirea uliului.

La finalul filmului sunt oferite câteva detalii din spatele scenei, iar pe site-ul dedicat- https://www.romanianeimblanzita.ro/despre/ –  sunt oferite și mai multe informații:

  • 12 luni pentru a surprinde toate anotimpurile României, în peste 80.000 de kilometri folosind șase tipuri diferite de transport (mașină, barcă, avion, elicopter, snowmobil și mașinuță de golf);
  • 22 de cameramani cu experiențe variate pentru a  scoate în evidență dramatismul din spatele fiecărei povești a speciilor;
  • Locuri unde s-a filmat:Parcul Național Piatra Craiului
    Munții Făgăraș
    Parcul Național Cozia
    Delta Dunării
    Histria
    Parcul Natural Vânători-Neamț
    Peșterea Urșilor
    Munții Apuseni
    Pajiștile înflorite și sălbatice din Viscri
    Porțile de Fier
    Parcul Național Cheile Beușnița
    Parcul Natural Văcărești
    București, Cluj, Iași

Dar mie tot mi se pare o muncă ce trece dincolo de cifre, pentru că rezultatul este pur și simplu artă! Cadru după cadru.

Iar coloana sonoră nu se lasă mai prejos!

La final, o mică lecție de morală: îndemnul de a aprecia darul naturii splendide ce ne-a fost oferit și de a păstra intactă și pentru generațiile următoare măreția naturii. Poluarea vânătoarea, defrișările, epuizarea resurselor sau gestionarea gunoiului generat depind de noi.

Concluzie

Aș vrea să fac un rezumat pompos, rațional, distant…dar nu pot!

Am intrat în sală sub impresiile experiențelor mele recente atât de contrastante, cu mii de gânduri ce-mi alergau prin minte, dornică de altceva. Și am găsit!

Filmul ăsta m-a trecut prin toate emoțiile posibile: uimire, suspans, admirație, curiozitate, beatitudine, frică…iar la final…am plecat plină de recunoștință pentru acest spectacol grandios al naturii pe care tocmai l-am trăit.

Ce țară minunată avem! România este mai mult decât oamenii ei. Dincolo de existențele noastre încâlcite, agitate și complicate există un alt fel de Românie în care nimic nu se zorește, nimic nu se irosește și totul funcționează în comuniune și echilibru perfect.  Ceva ce-mi doresc și pentru lumea prea depărtată de natură în care trăim noi oamenii. (majoritatea)

 

 

 

2 zile în Atena

 

Știi când vorbești despre ce ți-ai dori sau ce îți lipsește și se întâmplă ca cineva să asculte și să îți ofere exact acel lucru?

Așa fu anul ăsta de ziua mea, în ianuarie când am primit cadou o escapadă la Atena de la soră-mea cu care urma să și merg acolo…taman în mai. (lucrul ce-mi lipsea fiind călătoritul de amorul călătoritului)

Timpul s-a scurs așa repede încât cu două zile înainte de plecare, încă nu aveam cazarea asigurată. Dar nu mă îngrijoram știind că vom găsi ceva. Am apelat la cazarea prin airbnb, care îmi place tare mult și am găsit o căsuță drăguță la jumătatea distanței dintre centrul Atenei și plajă. Pentru că da, o zi urma să o petrecem în oraș, iar o zi pe coastă.

Încă de la sosire, un semn bun: lăsam acasă 16-18 grade și ploaie iar aici erau 27-28 și soare!

Apoi, la aeroport ne dăm seama că nu am cercetat deloc cum vom ajunge de acolo la cazare. Căutăm pe net și găsim metroul care ne ducea foarte aproape de unde urma să fim găzduite de Tina. Cumpărăm o cartelă care ne oferea acces nelimitat la transportul public  pentru următoarele 3 zile.

IMG-9986

După o oră și o schimbare între magistrale, ne așteaptă chiar ea să ne conducă personal la căsuța cu lămâi. Foarte zâmbăreață și energică ne pune tot felul de întrebări: de unde suntem, cât stăm, ce vrem să facem? Când aude că urma să stăm doar 2 zile zice: “ah, veți mai veni! două zile nu sunt de ajuns!”

Când ajungem la cazare, se schimbă rolurile și începem noi să punem întrebări: cine a făcut designul decorării casei? Se pare că chiar ea, fiind arhitect! Facem turul cu gura căscată! Totul așa cochet și proaspăt! Tatăl ei are o plantație de măslini în Kalamatha și din partea casei ne arată ulei și măsline pentru a le folosi.

813A1727

 

Ca ultimă grijă pe acea zi căutăm și găsim un magazin de unde urma să ne aprovizionăm pentru micul dejun. Era închis și am revenit dimineață. Ne era foarte foame și am exagerat cu cumpărăturile: muuulte legume și fructe! Lucru bun, pentru că nu am mai apucat magazinul deschis zilele următoare și acele cumpărături ne-au ținut pentru toată călătoria.

Acropolis here we come!

După micul dejun, pornim spre Acropolis cu hotărâre. Luăm un autobuz hop on hop off ca să ne permită să vedem ce ne interesa din centrul orașului. Din cele 3 trasee posibile, am ales un bilet valabil pe rutele – centru și coastă.

Din prima, ne ofilește faptul că nu există un program exact cu orele la care autobuzele trec pe la stații, ci intervale: la 30 minute. Însă noi am petrecut și o oră așteptând! Iar la broșura-hartă ne-am uitat prelung ca să pricepem ceva și nu prea am reușit.  Tot un minus – stațiile sunt prost marcate și în soare uneori! (iar când aștepți o oră în soare la 30 de grade contează!)

IMG-9985

Odată ajunse la bord, călătoria a fost foarte plăcută: vremea perfectă, farmecul Atenei ne-au cucerit. Coborâm la Acropolis și ne uităm la dealul enorm pe care urma să-l urcăm.

O surpriză plăcută a fost accesul gratis pentru că era ziua muzeelor! 🙂

Locul este foarte impresionant. Un sentiment similar l-am mai avut în fața Pantheonului din Roma: de măreție și eleganță deopotrivă. De eternitate.

M-am bucurat că aceste clădiri încă există când atâția factori le-ar fi putut distruge până acum, iar odate ajunse aici că grecii se îngrijesc de ele.

După ce ne facem doza de istorie, era necesară și cea de lichide: o limonadă de la un chioșc ideal amplasat înainte să o pornim iar cu autobuzul roșu până la Parlament și grădinile lui. Clădirea nu m-a impresionat, grădinile nu-s prea îngrijite, deci nici ele. Însă, la ieșirea din parc, pe o scenă asamblată în fața clădirii Zapeion o formație repeta de zor pentru un concert din acea seară și locul cu totul avea un farmec aparte.

This slideshow requires JavaScript.

Zicem că mai avem energie pentru arena olimpică (Panathenaic stadium) și abandonând busul roșu apelăm la google maps pentru a ne ghida spre loc. După puțină învârteală în loc, luăm un autobuz care mai mult stătea așa că o luăm benevol la picior. Cu ultimele forțe urcăm până în cel mai înalt punct al arenei. Altă imagine unică!

813A1918

Intrăm și în muzeul amplasat pe fostul tunel de acces dedicat istoriei jocurilor olimpice și ne bucurăm pentru decizie. Măcar pentru răcoarea locului și tot a meritat! (dar nu a fost doar asta!)

Și dacă tot ne-am răcorit, mai căpătăm forțe pentru a da o fugă pe la Templul lui Zeus.

Alt loc special, cu o încărcătură istorică unică! Și-mi plăcea să văd bunici cu nepoții jucându-se în parcul amenajat în jurul Templului. Este și asta ceva la fel de etern și impresionant ca templul în sine!

813A1891

Ca să încununăm o zi așa plină, propun să acceptăm sugestia tripadvisor în ceea ce privește un restaurant fain: Scala Vinoteca în zona Akadimia.

Dacă aș fi știut că urma să mai merg câțiva km pe jos pentru asta (ca să evităm transportul de orice fel care merge prost) probabil că aș fi abandonat. Mă bucur că nu am făcut-o pentru că am avut parte de o experiența culinară unică și de cel mai amabil chelner cu care mi-a fost dat să am de-a face până acum.

Punctul culminant al serii: tava cu pietricele din care trebuia să descoperim singurele 2  comestibile!

thumbnail1

Povestea celei de-a doua zile este scurtă: vreo două ore le-am petrecut așteptând busul hop on pentru coastă ca să ajungem și să plecăm de acolo, iar restul în autobuz sau pe plajă.

Odată ajunse, într-un final acolo, totul era un vis! Apă curată, caldă, plajă cu acces plătit, liniște, curat. Mi-nu-nat!

După cei aproape de 10 km parcurși pe jos cu o zi în urmă, venise rândul trândăvelii! Pentru masa de prânz și seară (am ajuns la această comprimare) acceptăm iar sugestia tripadvisor și mergem la un restaurant pe coastă – Panorama restaurant.

Soarele apunea și priveliștea era splendidă iar mâncarea ca la o tavernă grecească tradițională – așa delicoasă că te lingeai pe degete!

thumbnail2

La plecare, Tina a ținut să refacem traseul inițial și să ne lase la metrou, acolo de unde ne-a luat. Ne-a oferit un mic cadou de adio cu bunătăți locale: un săculeț ce ascundea câteva crenguțe de rozmarin, niște sare, săpun din ulei de măsline.

Concluzia: Atena a fost o experiență fantastică! Dincolo de micile neajunsuri cu timpul petrecut așteptând transportul în comun, oamenii sunt prietenoși, locul este frumos, atmosfera fascinantă!

A avut dreptate Tina: 2 zile nu sunt suficiente! Vom reveni!

thumbnail3

 

 

 

 

 

10 ani de când am zis DA!  10 ani în care am zis DA!

Acum aproape 10 ani, Victor și cu mine ne anunțam familiile că urma să ne căsătorim. Cuuum??? A urmat un val de panică și râuri de motive date de apropiații noștri îngrijorați, motive pentru care nu ar trebui să o facem!

club a

Dar dacă noi am ținut-o pe a noastră, ce să facă oamenii? Au venit la nuntă! Iar de nu au venit, ne-au urat de bine.

Victor avea 23 iar eu 25 de ani. Relația începuse cu controverse, tensiuni și priviri dezaprobatoare. El era “prea mic”, eu “prea coaptă” pentru el. El își împărțea timpul între fotbal, prieteni și facultate, iar eu revenisem în țară după 4 ani petrecuți în afară muncind, neștiind încotro s-o apuc cu viața mea. El trăia zâmbind de parcă nu avea nici o grijă pe lumea asta, iar eu, păstram mereu o doză de responsabilitate în orice situație. O posibilă relație între noi nu prea dădea la calcul, iar căsătoria, vai! Ce șanse să aibă?

Cred că mulți apropiați abia așteptau să o zbârcim ca să ne zică: “am zis eu că nu vă potriveați!”

Chiar aveau motive întemeiate să se îngrijoreze. Multe în jurul nostru ar fi putut să ne deraieze de la a fi împreună și de la oficializarea legăturii. Dar nu s-a întâmplat. Și uite cum au trecut 10 ani de atunci! Cum așa?

9.

Căutând motivele pentru care nu ne potriveam și calculând șansele de nereușită ale relației, apropiații noștri au ignorat sau nu au observat deloc mai multe ingrediente cărora eu le atribui longevitatea acestei relații.

Primul: bucuria de a fi unul cu altul!

Da, eram tineri și frumoși. Era ușor de crezut că totul e o flamă superficială bazată pe atracție fizică ce se va consuma rapid. Însă ce ne atrăgea unul la celălalt trecea dincolo de aspect: era o atracție puternică spre persoană, cu tot pachetul pe care aceasta îl aducea: prezența ei, miile de posibilități din viitor, un ceva de nedescris care ne făcea să tindem unul spre altul. Să fim împreună ne aprindea pe amânoi, ne energiza, scotea la suprafață cea mai bună variantă a noastră. La fel se întâmplă și acum.

img_5023.jpg

Al doilea motiv: riscul!

Amândoi suntem persoane care își asumă riscuri. Posibilitatea de a da-o în bară cu relația noastră exista și există dar gândul la ea nici nu ne atinge(a), pentru că bucuria de a ne fi găsit și de a fi unul cu altul a cântărit mereu mai mult ca orice altceva. Am riscat și-am câștigat!

Al treilea motiv: suntem amândoi deprinși cu efortul!

O relație cu partenerul de viață este cel mai de finețe și mai dificil lucru din punctul meu de vedere. Presupune efort constant. Ajustare.

Calitatea relației este o oglindă zilnică care te reflectă pe tine, pe celălalt, pe voi împreună.

813A7194

Al patrulea motiv: deschiderea spre schimbare!

O relație presupune mereu schimbare. Interacțiunea intimă cu o persoană nu poate să nu te transforme. Este important să fii dechis pentru asta, păstrându-ți totodată identitatea.

Iar lucrul minunat care ni s-a întâmplat nouă având această deschidere de a ne transforma, este că am devenit niște variante mult mai bune ale persoanelor noastre față de atunci când am pornit pe acest drum. Asta nu pentru că am fi fost de fel răi, ci pentru că am evoluat, ne-am descoperit, ne-am inventat unul pe altul și unul prin altul. Din copii petrecăreți, am devenit adulți responsabili (dar tot petrecăreți, când ne oferim răgazul!). Din indivizi am devenit o familie. Am devenit părinți. Nași. Cei mai buni prieteni. Am devenit mai “noi”, de fapt.

Al cincilea: ce credem și simțim despre celălalt!

În cele mai groaznice sau în cele mai grozave ipostaze, există un fir care parcurge fiecare moment al relației noastre: încrederea și admirația pentru celălalt. Atunci când crezi că partenerul tău este un om bun, cu intenții nobile, pe care îl admiri și care e în stare de orice grozăvie, atunci, îl vei trata într-un anumit fel. Iar în rarele momente când se comportă ca o dihanie posedată (vorbesc și de mine aici!) te ajută să ai o perspectivă, să relativizezi, să ai răbdare.

img_0669.jpg

Cum e cu obstacolele, cu greutățile? Cum de nu am cedat?

Obstacolele și greutățile există constant. Însă, ca mereu, noi o ținem pe a noastră. Au existat momente de îndepărtare, când ne-am înstrăinat unul de altul și nu știam ce va mai fi cu relația noastră. Însă amândoi am menținut speranța că lucrurile se vor rezolva. Uneori, chiar când tu faci tot posibilul să fie bine, lucrurile tot nu sunt prea grozave. Iar atunci trebuie să ai răbdare și încredere că este o perioadă, că mai există răni de vindecat, lecții de învățat, iar apoi totul va reveni la normal.

Bun, bun, dar nu te plictisești? 

Exclus! Iar uneori mai că chiar aș vrea asta!

Hotărârea pe care am luat-o, de a începe relația, de a ne uni viețile ne-a dus într-un vârtej de consecințe minunate care ne mențin ocupați: viață familială, prieteni, cariere. Și luați individual din nou nu avem stare, avem pasiuni multiple care ne animă și o mare bucurie de a le trăi, de a le împărți unul cu altul.

img_1572.jpg

Care e fundația relației? Sentimentul de a fi acasă!

La începuturi, pe parcursul acestor ani sau acum, când rămâne(a)m doar noi, avem acel sentiment că am ajuns acasă când suntem unul lângă altul. Ne conectăm unul cu celălalt, dar și fiecare cu el însuși. Când suntem împreună, ne tragem sufletul și redevenim esențele noastre. Oboseala, problemele, greutățile se dizolvă ușor pe fundal și suntem cuprinși de bucuria de a fi împreună. E ca un curent intens între noi doi prin care se transmit stări, gânduri, emoții, dorințe, planuri. Acest curent ne absoarbe și uităm adesea de ce e în jurul nostru sau cum se scurge timpul.

Aceasta este esența lucrurilor pe care am construit viața noastră împreună. Dar nu trăim doar acolo! Momentele acelea sunt scurte ca durată, deși constante. Mare parte a timpului nostru avem fiecare multe pe cap.

Cu trecerea timpului, lucrurile au avansat și de la acei copii zăpăciți care își petreceau prea mult timp în club A, am devenit un cuplu solid cu niște vieți pline.

Însă ne întoarcem constant la acel loc al nostru de unde ne-am luat și ne luăm energia pentru viața pe care am construit-o și pe care o trăim.

img_3228.jpg

Ce planuri de viitor avem?

Să continuăm așa, să ne bucurăm unul de altul. Și să muncim. Și să evoluăm. Relația asta are sens doar cât timp sunt satisfăcute aceste condiții.

Din bucuria și din energia dintre noi am construit și am atins atâtea vieți în jurul nostru în acești ani de relație. Zic că eu un semn evident că suntem pe drumul bun, cel cuvenit nouă.

img_3099.jpg

La mulți ani, dragul meu partener!

La mulți ani, nouă!

Îți mulțumesc pentru această aventură extraordinară în care viața și eu însămi au atins niște vârfuri pe care nici nu le credeam posibile!

IMG_1986