22 de momente amuzante alături de Tudor

813A7219.JPG
Acum 5 ani și-a făcut apariția în viețile noastre Tudor.

Ne-am pregătit pentru ceva și a urmat cu totul altceva, care ne-a depășit orice așteptări.
Azi aleg să privesc la amuzamentul, râsetele și bucuria pe care experiența asta le-a adus. Într-un carnețel am notat cele mai hazlii poante și momente alături de acest mic bandit.
Mai jos, 22 dintre ele.
***
(2 ani jumate)
Taică-su îl strânge în brațe când ajunge acasă și îl întreabă:
  • Unde vrei să te pup?
  • În bucătărie!
***
(3 ani)
Eu:
  • Cum erau îmbrăcați azi colegii tăi? (halloween)
  • Cu haine.
***
(3 ani jumate)
  • Spune-mi ceva roșu!
  • Culoarea.
***
  • Ce faci, Tudor?
  • Vorbesc cu iarba. O întreb ce face.
  • Și ce spune?
  • Nimic, că nu are dinți.
***
Ne jucam de-a navigatorii pe covor. Parchetul era apa, covorul barca și în apă erau balene de care ne feream. Zic:
  • Pe barca noastră nu poate urca nici o balenă!
  • Pentru că nu are scară?
***
Tocmai împlinise 3 ani și mâncam la Ikea. Îi zice lui Victor că mai vrea niște tort, ca la ziua lui, iar în aceeași secundă Victor se ridică să își mai ia niște șervețele.
Tudor:
  • Fără lumânări!
***
Aveam o discuție aprinsă cu el. Ne contrazicem cu clasicele ba da! ba nu!
La un moment dat, înainte să zic ba da, îmi taie vorba supărat:
  • Nu zice ba da! Încă nu am zis nu!
***
Se joacă ce se joacă cu taică-su fotbal în sufragerie.
  • Gata, Tudor, am obosit, gata cu fotbalul!                                                                         Peste 2 minute, într-o liniște sinistră, se aude dintr-un colț un plânset cu suspine și sughițuri:
  • Fooooooootbaaaaaaaal…!
***
Ajungem de la gradiniță acasă. În secunda doi, aud cuvintele mele preferate:
  • Mama, hai să ne jucăm fotbal!
Hotărâtă să-l refuz de data asta, zic că am găsit argumentul suprem:
  • Măi Tudore, știi tu vreo fată care joacă fotbal?
  • Da! Tu, mama!
  • …(fir-ar!)
***
Printre puținele dăți eu și Victor îl lăsăm pe Tudor singur în sufragerie în timp ce înfulecam repede ceva în bucătărie și vorbeam în același timp despre cum ne-a fost ziua. La un moment dat, auzim un plânset brusc și alergăm repede în sufragerie. Ne oprim în ușă când vedem că maimuțoiul s-a oprit din prefăcătorie și râdea de noi. 😛
***
  • Tudor, ai lovit pisica! Fii mai atent!
  • Și Ronaldo mai greșește!
***
Îl iau în brațe și îl strâng cu o secundă mai mult ca de obicei. Zâmbește ștrengărește și mă întreabă:
  • Ți-a fost dor de mine, mama?
***
Tudor:
  • E bine să saluți oamenii.
  • De ce zici asta?
  • Dacă îi saluți, se joacă cu tine.
***
Rebeca:
  • Tudor, ai fost la o doamnă să te tunzi?
  • M-a tuns mama, că și ea e o doamnă!
***
  • Ești iubita mea, mama!
  • Mă iubești când îți dau dulce, nu?
  • Te iubesc și când nu-mi dai!
***
  • Te dai bătut?
  • Nu, mă dau câștigător!
***
Eu:
  •  Și dacă nu facem cutare lucru, nu mai avem timp să facem cutare lucru…
Tudor:
  • Ce e timpul?
  • …!!! (it has begun)
***
În camera devenită sanctuar, cunoscută sub numele de baie, unde mă refugiez câteodată ca să mai scap de fotbal și lista infinită cu cereri, mâncam ciocolată pe furiș.
Tudor se sperie de ceva și dă buzna peste mine la baie.
Într-o secundă uită de frica lui și grija lui devine:
  • Ce mănânci aici, pe ascuns??? (busted)
***
(4 ani)
  • Tudor, ai dormit învelit?
  • Nu știu, că aveam ochii închiși.
***
Îmi cad lacrimi că e cald și îmi transpiră ochii!
***
Tudor:
  • Vreau iaurt, vreau iaurt, vreau iaurt!
  • Nu mai vreau să aud nimic care începe cu vreau!
  • Bine: dă-mi iaurt, dă-mi iaurt, dă-mi iaurt!
***
Tudor, foarte afectat:
  • Abia aștept să mă fac mare!
  • De ce?
  • Pentru că nu văd bine de jos!

 

813A7217.JPG
Advertisements

La EpicTalk a fost…epic!

 

IMG-3972

(imaginea este surprinsă de pe mapa participanților)

Cum m-am hotărât să particip?

INSTANTANEU!

Încă de prin vară mi-a reținut atenția că urma să aibă loc EpicTalk. Doar citind că Oana Moraru urma să fie invitată și decizia de a merge a fost luată!

Iar dacă îi adaug pe: Gaspar cu revelația pe care mi-a produs-o recent referitor la importanța relațiilor în viețile noastre, pe Mirela Retegan cu energia și atitudinea ei pozitive și contagioase, pe Diana Stănculeanu despre care știam multe, însă nu o văzusem pe viu și foarte mult îmi doream, pe Andreea Esca și Adrian Hădean – cum să nu vrei să participi, să îi asculți, să culegi parte din ingredientele succesului lor?

Cum a fost?

Grea misiunea de a reduce la o esență, ceea ce s-a spus pe scenă. S-au oferit atâtea informații prețioase, s-au împărtășit atâtea povești, s-au trăit emoții variate și s-a râs mult!

Prima surpriză plăcută a zilei: prezentator și facilitator al evenimentului a fost Claudiu Pândaru. 🙂

IMG-3874

Mirela Retegan –

Fiind primul discurs al zilei, mare-mare presiune se punea pe acest moment. Însă Mirela este o naturală în orice context în care trebuie să vorbească. I-a fost foarte ușor să ne emoționeze, să ne amuze prin cuvintele ei. Să fie simpatică. Exact acest cuvânt l-a repetat în discursul ei, ca o sugestie în relațiile noastre cu copiii noștri. Să fim părinți simpatici.

Ne-a întrebat care ar fi cuvântul prin care ți-ai descrie copilul, copiii? Iar din sală s-au auzit cuvinte ca: soare, viață, bucurie. Folosindu-se de experiențele proprii, în calitate de mamă singură a unei fete adolescente deja, Mirela ne-a îndemnat să nu uităm să arătăm copilului/copiilor noștri că ei sunt asta pentru noi: soare, viață, bucurie. Iar a fi simpatici este modul prin care facem asta.

Ne-a mai sugerat ea să ne abținem de la a controla copilul și a folosit o analogie sugestivă, sugerându-ne să fim “părinte far”, iar nu prezent în barca lui, controlând situația pentru el. Adică acel tip de părinte care lasă copilul să plece, să se angajeze în explorare, dar este mereu acel punct de reper, de siguranță la care se poate întoarce la nevoie, pe care se poate baza. Sau, o altă analogie: “nu fiți părinte arbitru, fiți parinte antrenor”. Cât de sugestiv! Să fii acolo pentru a sprijini copilul, să îi arăți că ești de partea lui, în aceeași echipă.

Diana Stănculeanu – 

Cu mare interes am așteptat discursul Dianei, pentru că am devenit pe nepusă masă mamă de adolescentă.

Deși nu sunt un novice al psihologiei, al dezvoltării umane sau a creierului, Diana a oferit informații care au depășit nivelul meu de cunoaștere.  Iar informațiile pe care le-a transmis s-au lipit în mod magic în mintea mea, pentru că ea a pornit discursul cu răspunsul la “de ce?”. Acel răspuns care mie îmi lipsea.

S-ar părea că rolul adolescenței nu e de a tortura părinții sau adulții din preajma lor. Sau nu e rolul principal. 🙂 Diana ne-a oferit un pic de istorie. Privind în trecut, pe când viața era mult mai scurtă, iar adolescența era mijlocul vieții, rolul rebeliunii împotriva modelelor parentale, rolul respingerii a ceea ce este familiar este acela de a pregăti tânărul adult pentru viața în care va porni desprinzându-se de familie, de trib.

Însă cu aceeași biologie de-atunci, adolescența surprinde copiii noștri…în liceu. Deși creierul și corpul lor îi pregătesc pentru una, contextul social le impune altceva: locuit cu părinții pentru încă ceva ani, performanțe academice, întemeierea familiei proprii peste mult timp față de vârsta adolescenței.

În această perioadă, spune Diana, creierul este similar cu al unui depresiv, caută febril plăcerea, noul, neobișnuitul, compania semenilor pentru validare și siguranță. Da, acum gașca are 70% importanță în viața copilului nostru. Să mai adăugăm interesul sexual, și el programat genetic? Sau lipsa de pregătire a părinților pentru a le fi alături copiilor pentru a descrie perioada tumultoasă pentru ambele tabere? Cum să facem față acestei perioade?

Diana ne îndeamnă să nu uităm răspunsurile la întrebarea Mirelei. Copiii sunt soare, viață, bucurie, chiar când ne trântesc ușa în nas și ne spun că ne urăsc!

Și să ne alegem cu atenție bătăliile și de partea cui suntem. Să folosim influența, nu controlul. Să fim blânzi și empatici.

Cuvintele pe care le adresăm copiilor noștri acum sunt înregistrate de creierul aflat în profunde transformări și poate fi confundat cu propria imagine de sine.

Totodată, suntem încurajați ne amintim de efervescența trăirilor emoțioanale de la această vârstă. Nu se vor mai întâlni niciodată cu asta! Și să ținem “dușmanul” aproape! (gașca, prietenii copilului) 🙂

IMG-3948

(notițele mele pe parcursul discursului Dianei)

Oana Moraru

Discursul Oanei a fost împărțit în 3 idei mari:

  • copiii nu sunt de vină!
  • lucrez încet în adâncime, dar nu scad performanțele academice
  • copiii nu sunt în clasele noastre, sunt în câmpul nostru energetic!

Oana argumentează că cei mici au în mod natural dorința de cunoaștere, de a ști, de a evolua. Iar când în școală, copiii nu “vor” să învețe este pentru că “au paharul emoțional gol”. Asta se întâmplă din cauza adulților care nu au abilitatea de a fi prezenți, vii, în viețile copiilor sau din cauza progamelor școlare, distribuite invers față de nevoile și posibilitățile de dezvoltare ale celor mici. Este dat exemplul grădinițelor care subestimează copiii și care nu pun accent pe dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului, sau al școlii primare, care folosind note, încurajează comparația, la o vârstă când se formează stima de sine. (care se va fonda pe comparația cu alții și pe centrarea pe rezultat)

Apoi, spune Oana că dacă am lasa-o mai moale cu comparațiile și cu perfomanțele academice la vârste timpurii, am face loc pentru o evoluție naturală, mai înceată, dar  care își va demonstra eficacitatea ulerior. După ce copilul a dobândit bazele pe care se poate face aceasta. Și ea dă exemplul copiilor împinși de la spate, care sunt notați excelent pentru început, dar care pe final de ciclul gimnazial se pierd, scad.

Tot în acest context Oana subliniază această idee atât de simplă: ca în primii ani să ne concentrăm pe starea de bine a copilului. Iar apoi vor apărea rezultatele, performanțele. “Nu devii competitiv când ai luat șuturi devreme, ci când ai avut timp să te simți bine”.

Pe final, Oana pune accent pe relație. “Esți acolo pentru a fi partener. Evidențiem greșelile, dar nu intoxicăm cu ele. Greșelile sunt ok. Ele se semnalează cu zâmbetul pe buze.”  Cei mici învață conectându-se la energia noastră emoțională. “Facem educație cu ei acolo, în câmpul nostru energetic.”

Gaspar Gyorgy

Dacă ar fi să rezum discursul lui Gaspar la câteva cuvinte, ele ar fi:

“Nu inima ne poartă, ci ce am învățat în copilărie despre iubire.”

Gaspar susține că în relațiile de cuplu, oamenii se bazează în mod automat pe un model întipărit în subonștientul nostru în primii ani de viață. Uneori numim acest model “intuiție” , “inima” sau acea voce interioară care ne face să credem că o persoană este perechea potrivită nouă. Ca să demonstreze cum intuiția nu poate fi folosită în situații delicate de viață, Gaspar ne amuză cu întrebarea: “de ce nu folosește un chirurg sau un pilot intuiția pentru a face ce are de făcut?”

Răspunsul neformulat este: pentru că intuiția este posibil să fie primul pas, restul este pregătire.

Iar pentru relații personale nu ne pregăște nimeni. Însă o putem face. Folosind creativitatea, imaginația și simțul umorului. Și privind la celălalt ca la un copil. Dincolo de corp, spune Gaspar,”există un copilaș care este singur, căruia îi este frică și care nu știe cum să se poarte”.

Iubirea este dovada supremă de educație. Într-o relație de cuplu, fiecare este pe rând educator și educat. Relația de cuplu este locul unde ne putem vindeca, unde putem crește. Dacă se acționează cu blândețe, cu umanitate. Nimeni nu se schimbă înainte e a se simți acceptat și în siguranță. Este nevoie de comunicare,  să discutăm despre emoții., de implicare din ambele părți și mai ales să reedităm poveștile cu care venim din copilărie. Așa cum învățăm regulile gramaticale pentru a vorbi corect, să învătăm regulile ce ne vor permite să vorbim limbajul iubirii.

Lecția merită învățată! Pentru că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieților noastre.

De la Andreea Esca și Adrian Hădean nu am plecat cu caiețelul plin de notițe la care să meditez mai târziu. Dacă ceilalți invitați apelau la studii, știință și reflecție, Andreea și Adrian au fost pur și simplu efervescenți.

Am râs în continuu si ne-am delectat în timp ce am ascultat povestiri și istorisiri personale despre carieră, profesionalism, pasiune, împărțirea între calitatea de părinte și carieră, ascultarea intuiției, importanța sprijinului oferit acasă, alegeri, oameni, relații.

Ca să exemplific, Adrian Hădean își descrie copilul ca pe “animalul ăla mic care a venit în casa nostră și seamănă cu Băsescu” iar Andreea, un guru în materie de stil acum, s-a analizat stilistic împărtășind cu publicul o poză de pe vremea părului similar coamelor de leu și a puloverelor din mohair mov! 🙂

Concluzie:

Evenimentul a fost fabulos!

Am plecat cu un pachet consistent de informații, povești, destăinuiri, emoții, sfaturi, trăiri autentice, recomandări, multă inspirație și energie pe care le voi folosi cu siguranță exact așa cum spune tema evenimentului: pentru o viață de calitate.

Mi-a plăcut că vorbitorii au respectat timpul alocat lor, că s-a respectat orarul propus inițial și sesiunea de întrebări pusă la final, oferind astfel posibilitatea celor ce nu mai doreau sau putea să participe să se retragă fără a fi pierdut discursul cuiva.

Felicitări pentru inițiativă și atenția la detaliile organizatorice! A fost un eveniment excelent!

P.S. Pentru a fi corectă, am să semnalez totuși că spațiul s-a simțit micuț pe alocuri, scaunele fiind prea apropiate în sală, iar în pauze ne-am cam înghesuit pe culoare la cafea și cărțile editurii Curtea Veche. Pentru ca evenimentul să fie un adevărat regal, singurul lucru care mai poate fi ajustat este acesta.

Abia aștept ediția de la anul! 🙂

IMG-3885

(la pauză ne-am oferit o panoramă a orașului surprinsă de la etajul 21 al Intercontinentalului)

Cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât pe ale noastre, nu ei au nevoie în primul rând de terapie, dezvoltare personală și cursuri, ci noi, adulții

Printre cvasicunoscutele legi ale psihologiei și educației există aceea care spune că mediul în care un copil se dezvoltă în primii ani de viață este extrem de important în devenirea lui. Cu alte cuvinte, un copil va fi reflecția a ceea ce i s-a oferit: siguranță, bună creștere, atenție, afecțiune, sprijin sau opusul lor. Acestea se vor reflecta în comportamente specifice care vor varia în spectrul negativ de la absență, apatie, agresivitate, oscilare între mai multe comportamente negative și vor ajunge în cadranul pozitiv până la atenție, cooperare, disponibilitate, echilibru etc.

Date fiind acestea, mi se pare uimitor cum:

  • Nu vorbim aproape deloc despre asta!

Să fii părinte, îngrijitor sau tutore este printre cele mai dificile și complexe procese! Dificultatea și complexitatea vin tocmai din faptul că nu se face mecanic, fără a ți se clinti un fir de păr și având toate datele din start. Dimpotrivă. Treaba este umană, necesită implicare, dăruire de sine și cunoștințele teoretice par să pălească în fața situațiilor de viață.

Pe lângă asta, știți vorba aia a Maicii Tereza? „Pacea începe acasă”? Nu e doar filosofie. Este certitudine. De mediul de creștere al unui copil depind sănătatea sa fizică, starea sa emoțională, rata de succes în viață, nivelul veniturilor ulterioare și tendințele spre consumul de alcool și droguri. Și da, la o scară mai largă, pacea unei comunități.

Două motive care te-ar face să crezi că îngrijirea copiilor ar trebui să fie prioritatea oricărui guvern întreg la minte. Doar prin îngrijirea corespunzătoare a copiilor de azi se pot elimina sau reduce comportamente ulterioare agresive, destructive sau chiar criminale. Adică în 20 de ani poți scade rata criminalității, costurile cu sănătatea și cu întreg sistemul social.

Însă, surprinzător sau nu, acest aspect nu primește atenția ce i se cuvine.

Iar ca urmare, sprijinul primit de adulții ce cresc sau îngrijesc copii, îndrumarea, educația specifică sunt aproape egale cu 0! (nu mai zic de cele dinainte de a avea copil). De parcă se transmit toate acestea odată cu genele părinților. Sau de parcă celebra gură a lumii ni le va insufla pe parcurs. (acea gură care se contrazice la fiecare pas – ba înfășoară copilul, ba lasă-l să respire, ba suflă-i în ceafă, ba lasă-l să se descurce)

Ca urmare, fiecare face după cum îl taie capul, după cum i se pare sau după ce cărți a mai citit lăsând loc convingerilor personale, zvonurilor, fricilor să țină loc de știință sau bun simț.

În acei primi ani de viață, cei mai vulnerabili, care pun baza evoluției ulterioare a copiilor este nevoie să recunoaștem că adulții, părinții au nevoie de sprijin și momentan nu îl primesc. Și faptul că  nealocând importanța cuvenită acestui subiect, determină consecințe peste generații.

Dacă vrem să evoluăm ca societate, următorul pas este să sprijinim adulții care cresc, educă sau sprijină copii: părinți, îngrijitori, dascăli. În primul rând să se legifereze alb pe negru ce înseamnă îngrijirea corespunzătoare. Nu, îngrijirea nu e o artă, lăsată la interpretarea fiecăruia. Este știință înainte de toate care funcționează cauzal: un anumit comportament al îngrijitorului va produce anumite urmări asupra copilului.

Îngrijire nu înseamnă „eu l-am făcut eu îl omor”, sau  „eu sunt adult, eu știu, nu vreau să aud nici pâs”.

Iar apoi, să se facă treaba. Adulții să fie educați, sprijiniți, îndrumați permanent.

  • Suntem atât de ipocriți noi, adulții!

Reluând ipoteza de mai sus, cum că adulții sunt cei ce creează mediul în care crește și se dezvoltă un copil, există un moment când devenim subit orbi și nu vrem să vedem adevărul până la capăt: copiii nu au problemele lor, ele sunt ale noastre!

Vorbim așa des despre “copii cu probleme de atenție”, “copii agresivi”, “copii neascultători” etc. și rareori spre 0 despre contextul din care provin, despre adulții care i-au adus în acest fel! Copiii sunt doar un simptom al problemelor adulților care îi îngrijesc! Însă pare că nu suntem pregătiți să vedem această corelație. Ne mulțumim să ne rezumăm la copii. Ne oprim doar asupra comportamentelor pe care le observăm la cei mici.

Alocându-le copiilor diagnosticul, tot pe ei căutăm să îi tratăm, în cazul în care se întâmplă chiar și asta: terapie, dezvoltare personală, cursuri peste cursuri.

Atașându-le copiilor eticheta, îi rupem de o poveste pe care nu au scris-o. Le tăiem șansa de a o scrie vreodată altfel de cum le-a fost scrisă. Copilul sărac va ajunge adult sărac, copilul educat adult educat. Sau „ce iese din pisică șoareci mănâncă”. Cam așa, nu?

Putem să avem tăria de caracter pentru a recunoaște că cei mici nu au problemele lor fără să le turnăm noi pe gât problemele noastre? Că nu ei au nevoie de terapie, dezvoltare personală și cursuri. Ci noi. NOI! ADULȚII!

Cunoaștem cu toții cazuri de părinți care spun: “copilul meu nu se dezlipește de tabletă”, dar persoana în cauză poate fi văzută rareori despărțindu-se de gadgetul propriu multimedia, sau poate i l-a oferit de atâtea ori încât a devenit normalitatea. Alții spun: “copilul meu are o perioadă proastă” fără vreo secundă să își recunoască măcar sieși că de fapt “eu sau familia avem o perioadă proastă”. Și caută să trateze copilul, să îl îmbunătățească, să îl repare.

Știu că majoritatea părinților sau adulților care îngrijesc (își) iubesc copii și le vor tot binele din lume. Însă prea puțini sunt gata să își recunoască oglindirea în copilul din fața lor. Mai ales oglindirea problemelor, dezechilibrelor.

Aici începe ipocrizia. Când îi ceri celuilalt să se schimbe pentru a fi mai bun, dar tu nu o faci. Când celălalt are o problemă, uite-o, e evidentă, tocmai ce ai enunțat-o, dar tu nu, nu, nu!

De parcă adulții sunt acești zei de necontestat, care le știu pe toate, sunt de neatins, nu acceptă critică sau ajustare. Iar cei mici bagă la cap. „Așa voi face și eu când voi fi mare”.

Copiii nu ascultă cuvinte, ei imită, însușesc automat comportamentele adulților model din viețile lor.

Poate nu e spusă de-ajuns de des afirmația, dar dincolo de îngrijirea copiilor, părintele sau îngrijitorul are această responsabilitate: de a modela copiii.

Prin cine suntem noi ca oameni îi modelăm pe cei mici. Cine e gata să se vadă în copilul său? Să vadă ce a copiat cel mic de la sine? Ce și-a însușit din mediul de îngrijire în primii ani de viață?

  • Schimbarea va veni de la adulți

Adulții determină mediul în care cresc copiii și modelează comportamentul și caracterul celor mici. Iar atunci când vrem să schimbăm ceva la rezultat (acele probleme pe care le tot transferăm copiilor) este cazul să umblăm la ingredientele care îl produc – adulții – și nu la copii. Are sens?

În exemplul de mai sus, problema e „copilul stă prea mult pe tabletă”. Dacă vrem să producem o schimbare, nu ținem predici copilului, îl pedepsim sau alte grozăvii, ci ne adresăm adultului. El este cel care a permis și întărit acest comportament. Copilul se va adapta. Iar în exemplul cu „copilul meu are o perioadă proastă”, similar, copiii nu prea sunt doborâți de plata ratelor și a chiriei. Perioada proastă le-a fost indusă. Este necesar ca adulții să devină prezenți, deschiși și flexibili în a își accepta rolul.

Vorba cântecului: „I’m starting with the man in the mirror, I’m asking him to change his ways”. Este nevoie să privim spre noi și să recunoaștem că nu primim suficient sprijin legat de îngrijirea copiilor, cât e de greu, că nu suntem perfecți iar uneori o dăm în bară. Avem constant nevoie să ne ajustăm pe noi înșine, iar asta nu e semn de slăbiciune, ci dimporivă, de putere și curaj. Când noi adulții, vom fi în regulă, nu vor mai exista copii cu probleme de atenție, agresivi și neatenți. Când noi suntem autentici și echilibrați, așa sunt și cei ce ne copiază.

(în întreg articolul, mă refer la copiii ce sunt în preajma primilor 7 ani de viață, când mediul familial și cel de îngrijire constituie modele de comportament pentru ei)