Fericiți până la adânci bătrâneți nu există! Ceea ce face relațiile să meargă este efortul continuu

 

Ah, ce bine arată în filme acele momente când el și ea ajung în cele din urmă împreună, sunt fericiți nevoie mare iar povestea se încheie lăsându-ne să credem că de-atunci înainte totul e ca și scris – va fi pur și simplu bine din oficiu. Pe vecie. “Fericiți până la adânci bătrâneți.”

Sau ce de melodii există dedicate îndrăgostirii, pasiunilor trupești, flamei de moment și a minților sucite de amor! Milioane! Ele ne tot aburesc gândirea și ne ridică în slăvi îndrăgostirea. Ah, ce trup, ah ce senzație!

Însă în momentul când îndrăgosteala își scoate colții și ne arată cum e când aburul se risipește, blestemată mai e soarta și amară viața fostului îndrăgostit!

Și ce să mai zic despre poveștile cu prințese ce așteaptă să fie salvate ca să poată ajunge să trăiască fericite până la adânci bătrâneți alături de salvatorul lor? Mă revoltă total!

sunset-691995_1920

Pe de altă parte, nu am văzut vreun film care să aducă în prim plan ceea ce stă în spatele unui mariaj de succes. Iar de vreo melodie pe tema inteligenței emoționale în cuplu pur și simplu nu am auzit. Nu cred că ar vinde prea bine, ce-i drept. O melodie intitulată “comunicarea asertivă” sau “empatie”.

Însă, pe aceste căi și nu numai, aceste mesaje nerealiste asupra relațiilor se infiltrează în inconștientul colectiv. 

Trăim cu convingerea că dacă ți-ai găsit jumătatea, până acolo a fost greul, iar de atunci încolo, pe baza potrivelii întocmite de univers, totul va fi bine. Vor curge râuri de iubire , copiii vor zburda pe pajiști verzi și cei doi iubiți se vor înțelege din priviri. Iar când va fi pentru o secundă un pic mai rău, va trece de la sine. 

Nimic mai fals!

Când dai deoparte aceste fantasme și pui piciorul în viața reală ce să vezi?

Povestea abia începe când cei doi ajung împreună, nu e niciodată bine din oficiu, amorul de început se evaporă rapid și îți arată o persoană cu totul nouă față de cea de care ai fost amorezat/ă, iar salvatorii nu există!

Mare parte din cei care ne-am luat inima-n dinți și am zis “Da” unei relații pe termen lung am spus-o cu inima larg deschisă pentru bine. “Ia să vezi tu cum le arătăm tuturor că iubirea e totul.”

Mă declar inculpată.

Eu și soțul meu abia ne cunoscusem că am și sărit la cununat, provocând valuri de stupoare în rândul apropiaților. 

Firește, toată treaba era croită cu cele mai bune gânduri și intenții. Iubire era mare, sclipirea în ochi, aveam planuri de a întoarce lumea pe dos.

Iar la primul impas, care au fost gândurile care ne treceau prin cap amândorura? 

“Poate nu suntem făcuți unul pentru altul totuși”, “poate au avut dreptate apropiații noștri și ne-am pripit”. 

Însă amândoi firi încăpățânate, am zis să lucrăm la potriveala asta. Să facem în așa fel încât să ne potrivim! Să nu ne mai grăbim măcar acum, dacă poate cu căsătoria am făcut-o. 

Așa că am discutat, ne-am certat, ne-am aprins, ne-am calmat, am ridicat tonul ca să ne facem auziți și l-am domolit când am priceput că asta nu e calea, ne-am ascultat unul pe altul și am mers mai departe de fiecare dată cu câte o mică lecție despre noi, despre celălalt, despre cum merge de fapt o căsătorie. Și uite așa au trecut 10 ani. 

Nici pomeneală de binele din oficiu! 

love-2055372_1920

Am muncit din greu, lăsând deoparte fanteziile nerealiste că plăcerea și binele sunt stări eterne subînțelese ale relațiilor. Dimpotrivă. Etern în relație este efortul. Și va fi mult disconfort, tumult, suferință chiar. Cine să te facă să suferi mai mult ca oricine dacă nu consoarta care te cunoaște atâââât de bine?

Plăcerea și binele? Ele apar când efortul își prezintă roadele. Când relația și persoanele sunt în simbioză și își sprijină evoluția și bunăstarea reciprocă.

În termeni psihologici, aș spune că suntem doi adulți maturi emoțional, responsabili și deschiși la nou. În termeni populari, treaba se traduce prin faptul că înainte de a fi iubiți, am fost prieteni buni. 

Iar în momentele de impas, ne întoarcem în acest punct în care lăsăm rolurile de iubiți și soți deoparte și redevenim prietenul bun al celuilalt. 

La fiecare nou impas ne reîntrebăm: ești în regulă? cum te pot ajuta? relația asta ne este bună? ne servește la nivel individual?

Până acum, am hotărât că da și am continuat cu povestea. Însă ea nu e nici pe departe scrisă și bătută în cuie, așa cum sugerează filmele clișeice. Iar în nici un caz binele în care trăim nu e permanent, de la sine înțeles și garantat! 

Iar iubirea nu e totul așa cum doream noi a demonstra la început. Ea e baza peste care construiești. Restul e ceea ce ești dispus să învestești în tine, în celălalt, în relație.

Acum, după 10 ani de căsătorie, despre filme siropoase și melodii despre eternii îndrăgostiți pot zice că abia le mai tolerez. Prezintă doar o mică parte a unei povești. Partea siopoasă, dulceagă, partea care convine, aduce plăcere. Însă căsătoriile, relațiile pe termen lung, ca și oamenii, nu sunt doar bine și plăcere. Și ca și oamenii, sunt definite de cum gestionezi momentele de impas. Cu cât devii mai bun la asta, cu atât crește longevitatea relației. Și calitatea ei.

Un sfat din propria experiență, este să fii căsătorit cu un prieten bun. 

În momentele de impas, prietenia cu partenerul de viață face loc empatiei, inteligenței emoționale și comunicării asertive, acele melodii care nu vor vinde niciodată, dar pe care se bazează toate relațiile de succes. 

Pentru a afla mai multe despre ce e în spatele relațiilor funcționale vezi cartea lui Gaspar Gyorgy “Revoluția Iubirii”. https://www.paginadepsihologie.ro/produs/revolutia-iubirii-2/

Pentru cum arată o iubire de o viață  vezi filmul “Amour” al lui Michael Haneke – https://www.imdb.com/title/tt1602620/ , iar de vrei rețete de succes autohtone, întreabă pe primii bătrânei pe care îi vezi ținându-se de mână pe stradă care e secretul lor.

Și apoi poți face o melodie despre asta. 🙂 

old-people-3688950_1920

Advertisements

Bun(ești). Bun găsești. Sau cum povestea unui om se suprapune cu cea a unui loc

 

 

De mult timp rezervasem o excursie cu prietenii în zona Brașovului, la o căsuță care părea ruptă dintr-un vis frumos, în satul Bunești.  

Am stat la nenumărate gazde airbnb fie la noi, fie pe afară și experiențele au fost încântătoare de fiecare dată.

Însă de data asta avea să fie altceva. 

Bike Check Inn urma să fie nu doar casa noastră pentru câteva zile, ci “acasă”.

Primul indiciu.

Când se apropie data să pornim spre Bunești gazda ne contactează pentru a ne spune că vrea să ne ofere cina din ziua sosirii și să verifice dacă avem preferințe sau intoleranțe. 

Cuuuum?

Eu cea sensibilă la gluten și cu regim vegetarian să aud așa cuvinte de răsfăț?

Există Dumnezeu și El mă iubește! (am luat totuși plasele mele obișnuite pline cu pâine fără gluten, brânzeturi vegetale și alte asemenea ca să evit să mai fac foamea cum s-a întâmplat în locuri departe de…mega image.)

Am ajuns!

După un drum decent ca durată (decent raportat la această țară în care ne ducem traiul) ajungem. 

Odată trecută pe poarta locului,  simțurile mele nu mai știau cu ce să se desfete: natura, liniștea, aerul curat, casa amenajată cu exces de bun simț și bun gust?

 

 

Cum? Se pot amenaja case fără tâmplărie din pvc? Obiecte vechi țărănești sunt expuse ca piese valoroase și nu arse pe foc? Rustic poate însemna simplitate și nu animale împăiate? Ce loc minunat mai e și ăsta???

Și uimirea a continuat. 

Mâncarea a fost delicioasă la modul acela discret și hrănitor și servită la sunetul lemnelor care trozneau în șemineu.

 

 

credit fotos @bikecheckinn

Copiii grupului nostru, în număr mare și puși pe șotii așa cum le stă bine, au fost bine veniți și au avut loc să se desfășoare atât înauntru cât și afară. Dacă pe la hoteluri sau alte cazări am mai văzut câte o sprânceană ridicată din partea personalului atunci când vreo vază cădea victimă unui v-ați ascunselea sau atunci când gălăgia devenea prea “mare”, aici nici vorbă de așa ceva. Nici de vază, nici de sprâncene ridicate. Copiii au alergat, s-au jucat în fel și chip, făcând ce fac copiii, fără grija adulților că vor deranja. Ce bine, pentru toată lumea!

img_5115

Nici noi adulții, la rândul nostru nu veniserăm cu gânduri pașnice. Muzica a răsunat în continuu, ne-am jucat și noi de-ale noastre, am petrecut până târziu/ devreme și am fost poate chiar mai gălăgioși ca progeniturile noastre.

Iar gazda noastră ce a făcut? A stat cu noi la petrecere și povești. Povești care, trecute pe la urechile mele au continuat firul uimirii pe care am trăit-o din primul moment.

Povești

Cornel este născut și crescut în Bunești. Zice că locul ăsta este “acasă” pentru el și nu ar pleca de aici pentru nimic în lume. Iubește natura, pădurile și dealurile din zonă. Ciclismul, călăria și skiatul. De care se plânge că nu mai are răgaz în timp ce se angrenează în și mai multe proiecte care îl țin departe de ciclism, călărie și ski. 🙂

Despre casa în care am fost găzduiți – care după aspect pare că bate suta de ani, aflu cu uimirea specifică deja că este construită recent de la 0 de Cornel.

Cum?

În timp ce marea majoritate dărâmă în neștire clădiri pline de povești, de identitate, de trecut, Cornel construiește împotrivindu-se tuturor, parcă dorind să ducă povestea mai departe.  Acoperișul este salvat de la casele dărâmate sau “modernizate” în zonă. La fel și grinzile. Sau felurite piese de mobilă. Recuperate și valorificate de Cornel.

Tot el a făcut designul întregului loc, de la împărțirea pe camere până la alegerea faianței de la baie. (Și ce faianță!) A încercat să folosească aproape de 100% materiale naturale în construcție. Iar construcția, ce periplu!

 

 

La fel a fost și cu amenajarea traseelor de biciclete din zonă, pentru care este responsabil. Orice inițiativă de-ale sale a fost un șir lung de bătălii cu autoritățile, cu birocrația, cu meseriașii sau mentalitățile.

Însă i-au reușit. Casa este de vis, iar zona a devenit un punct de interes pentru cicliști și amatorii de natură. Iar Cornel oferă dovada că se poate. Chiar și la noi în România. Atunci când nu renunți și pui suflet.

Apropo de suflet, Cornel adoră caii. Ofteză când spune că din 4, mai are doar 2: pe Brego (cu care am ieșit la o plimbare în ultima zi) și pe italianul Lorenzo. La fel de mult îndrăgește câinii. Am pierdut numărul patrupezilor pe care i-am văzut zilele acelea pe la Bike Check Inn, dar numărul lor nu e relevant. Ci sufletul și farmecul pe care îl aduc locului.

***

Ce altceva am mai făcut?

Veniserăm puși pe plimbat. Ăsta a fost unul din motivele pentru care am ales zona și locul. Pentru apropierea de aceste minunății: Sighișoara, Rupea, Viscri.

După o primă încercare de a ne avânta în frig – în care abia am ajuns până la cetatea Rupea – am decis rapid să o lăsăm baltă și să revenim cu drumețiile în minte când s-o mai încălzi vremea.

 

 

This slideshow requires JavaScript.

Așa că am trânăvit la cazare pentru mare parte din restul timpului. Nu pot zice că regret schimbul. Am pornit cu gândul de a explora zona și am explorat în schimb cum e să stai degeaba. Partea bună e că Bike Check Inn este locul ideal pentru oricare dintre alegerile astea două.

Dacă vrei să stai prin preajmă ai curte mare unde te poți juca în voie, priveliștea minunată spre sat, căluții pe care poți să-i scoți la o plimbare, animalele care se alintă pe lângă tine, posibilitatea unei ture la pas prin zonă.

Iar de cauți drumeții, Cornel are planuri să achiziționeze bicilete electrice pentru a explora zona fără febra musculară aferentă începătorilor. Care e singura variantă acum. 🙂

Concluzii

Am petrecut clipe frumoase la Bike Check Inn. Ne-am relaxat, am petrecut până târziu, am savurat mâncare delicioasă, am povestit, am râs. Cam asta facem de fel, oriunde ne adunăm cu prietenii și au fost dăți când distracția a fost mai mare cu cât condițiile erau mai neprielnice. Însă de data asta, la bucuria de a fi unii cu alții s-a dăugat energia locului, dată de trecutul și farmecul lui așa respectat și bine pus în valoare de Cornel.

Uneori o amenajare impresionantă este mâna unui specialist care și-a făcut bine treaba pentru care a fost plătit, o primire bună este o tactică de marketing iar micile detalii gândite special pentru a seduce. De data asta, ele au fost indicii spre un om pur și simplu… bun. Care mișcă, transformă lucrurile în jurul lui în varianta lor mai bună.

Dacă impresia inițială asupra locului mă încântase, povestitul cu Cornel m-a făcut să realizez cât efort și câtă luptă sunt în spatele încântării și uimirii pe care le-am tot simțit zilele acelea petrecute la Bike Check Inn. Și mi-a reamintit ce greu este să fii bun la noi în țară. Ceea ce face experiența la Bunești cu atât mai valoroasă.

Sunt subiectivă, recunosc. O casă amenajată minunat, natura, mâncarea delicioasă, niște povești frumoase și animalele (cai, câini, pisici) mă cuceresc instant.

Însă e posibil ca asta să nu fie valabil pentru toată lumea.

Locul ăsta nu e pentru tine dacă nu ești pregătit să ți se așeze o pisică în poală de parcă acum îi aparții, dacă nu ești gata în orice moment să apară un cățel care se gudură pe lângă picioarele tale, dacă vrei să auzi altceva în afară de râul din apropiere sau dușumeaua care scârțâie când pășești.

Eu una am plecat cu noroi pe bocanci și mirosind a grajd după o mică tură de călărie. Am mai plecat cu ceva: cu liniște în suflet și regretul că s-a terminat așa curând.

Dar și cu convingerea că vom reveni foarte curând “acasă”,  în locul acela unde îți tragi sufletul, te refaci și te regăsești.

Sunt bucuroasă că acest loc și acest om care îi dă viață există. Uite că se poate. Că există oameni buni. În Bun(ești).

Vom reveni negreșit!

🙂❤️🙏

P.S.: un video care arată  o parte frumusețea locului, de explorat la următoarea vizită, pe vreme cu soare:

 

 

 

 

 

Am mers la un concert Bosquito și am plecat cu o lecție despre cum se face muzică de calitate

Ei și iată-mă pregătind vizita la prietena mea din Iași. Îmi zice:
– “Eu mi-am luat bilet la Bosquito în Underground. Vrei să mergi sau renunț și facem altceva?”
 – “Mergem la Bosquito” zic și îmi trece rapid prin minte un licăr din ceea ce însemna muzica lor pentru mine acum mulți ani: energie, bucurie, savoare.
Trebuie să recunosc că nu știam la ce să mă aștept. Urma să îi văd pentru prima oară live, în timp ce de ei nu mai știam nimic de pe vremea când melodiile le erau difuzate pe la toate radiourile sau televiziunile muzicale.
La toate astea se adăuga și preconcepția pe care o aveam așteptând la coadă să intrăm în club:
“S-or mai fi prăfuit și ei, or fi lăsat-o mai moale cu muzica. Altfel de ce nu am mai auzit de ei toți anii ăștia? Probabil că o să cânte piesele de pe vremurile bune și cover-uri de pe la alții.”
***
Pe scenă am găsit o trupă pestriță în care se adunară: un cubanez, un american și 3 români de prin toată țara, uniți sub numele cunoscut deja de Bosquito. Pe Radu Almășan – solistul- îl știam și așteptam curioasă să-i aud vocea live.

 

This slideshow requires JavaScript.

Prima surpriză, cea mai mare și care m-a încântat nespus, avea să se producă de la primele acorduri. Preconcepția dinaintea concertului mi-a fost spulberată instantaneu!
Care prăfuire? Băieții ăștia nu numai că sunt mai proaspeți ca niciodată, dar pare că abia acum, după pauza lungă din afara țării și experiențele revelatoare atașate ei, și-au găsit identitatea, suflul, specificul, farmecul. Vremurile bune sunt astea de-acum, de fapt!
Muzica? Muzica produsă între timp de Bosquito, nu mai este toată o voie bună, suspine și amor, specifice mai degrabă anilor primei tinereți.
Experiențele trecerii prin diferite etape ale vieții și-au lăsat amprenta asupra melodiilor trupei. Iubiri eșuate, trecerea anilor, străinătatea, pierderea unor relații, viața într-“o lume șuie, întoarsă pe dos” sau altele asemenea au fost transpuse în piese încărcate de trăiri cum sunt regretul (“Puiule de om“), durerea (“Când îngerii pleacă“), nostalgia (“Întuneric în culori“), revolta (“Babylon“), admirația iubitei (“Frumoasa“), vulnerabilitatea (“Tu ești iubita mea”), complicitatea unei metropole (“București”), sau camaraderia (“Prieteni“).
Am fost dată pe spate de varietatea stilurilor împletite de băieți în piesele lor, uneori în aceeași bucată muzicală (vezi “Femeia”): rock cu pop, accente latino, balcanice și chiar hard rock pe alocuri. Și deși unele formații ocolesc piesele mai vechi, comerciale, care i-au făcut celebri atunci când stilul lor se maturizează, Bosquito le încorporează natural în playlistul lor, iar după “Pepita” sau “Pas cu pas” urmează fără probleme o piesă din albumele recente.
La fel de impresionată am fost de versurile pe care le auzeam pentru prima oară, de melodicitatea lor, profunzimea și sensibilitatea din spatele lor. Le ascultam și mă minunam de cât sunt de încărcate cu conținut, emoție, frumos.
45006802_2304712806266563_345770761685827584_o
Însă cea mai uimitoare pentru mine a fost vocea lui Radu. Nu doar că are acel timbru unic și inconfundabil, dar în câte feluri expresive se poate folosi de vocea aia! Când șoptită și suavă, când caldă și jucăușă, când răstită și obraznică sau de-a dreptul descătușată în acompaniamentul bucăților de hard-rock. Fără pierderi ale controlului sau gafări deși solicitările erau maxime, glasul îi sună live la fel sau mai bine chiar ca în piesele din studio. Cântând fără efort, umple perfect notele într-un fel care mi-a amintit de Freddy Mercury. UIMITOR! O voce așa versatilă și care transmite așa multe emoții!
Iar apoi, unde pui că este și un as în mânuirea chitării, cu care se joacă la fel de lejer cum o face cu vocea, în funcție de ceea ce vrea să transmită. Iar când pentru o secundă se desparte de chitară, e ca să scoată din buzunar o muzicuță la care cântă la fel de jucăuș! 🙂
Tot el este cel care ține publicul aproape, vorbindu-i, glumind, povestind și provocându-l la cântat și dans…ahem! sărit frenetic mai bine zis.
Am eu senzația că el e și capul răutăților în formație: de la compunerea pieselor, până la adunatul trupei și felul cum îi conduce în concert, cred că el e acel fir invizibil care dă forță și sens grupului. 🙂
Perfecționista din mine, atentă la detaliile care alcătuiesc întregul, a fost pe deplin satisfăcută de cum fiecare component al trupei s-a dedicat asiduu bucățicii sale și împreună au creat o atmosferă electrizantă în club.
Dincolo de toate aceste ingrediente care fac dintr-o trupă și o seară un succes, mai este ceva ce am perceput ca plutind în aer la concertul de la Iași: un mare-mare drag de oamenii cărora se adresează, amestecat cu o mare-mare pasiune pentru ceea ce fac! Au stat atât de mult peste finalul (inițial) al concertului și au dat toooot de la primul până la ultimul acord pe scenă. Iar publicul a simțit toate astea! Pur și simplu, nici ei nici noi nu ne mai dădeam plecați!
45186792_2304710802933430_5463296493270073344_o
***
După eveniment, am încercat să aflu cum naiba de nu mai știam nimic despre ei – pe ce planetă trăisem de activitatea lor recentă îmi scăpase complet? Cum de chiar nu am mai auzit nimic de ei atâția ani? Și cum de o muzică așa grozavă nu este peste tot, așa cum ar merita? Explicația pentru toate astea am găsit-o în niște articole și interviuri unde Radu susține că e într-un fel de răzmeliță cu mainstream media din cauza superficialității și lipsei de calitate pe care le promovează. Așa că preferă să stea departe pentru a nu fi asociat cu astfel de lucruri și face ceea ce știe mai bine: muzică. Însă nu orice muzică.
Concertul Bosquito mi-a arătat că mai există un fel de a face muzică, de a vinde, de a îți ține publicul aproape. Felul acela veritabil în care eforturile sunt îndreptate nu se spre a vinde, spre a convinge prin diverse tactici că produsul tău este valoros, ci spre crearea de muzică de calitate, de relație autentică între tine și publicul tău.
Ori Bosquito cu asta se ocupă: face muzică de calitate, bazată pe un talent enorm, completat armonios cu respectul pentru ceea ce fac și multă muncă. Și își ține publicul aproape.
Nu ai nevoie de apariții peste apariții, videoclipuri apetisante și melodii care să agaseze de la toate radiourile în încercarea de a seduce atunci când muzica ți-e autentică, când melodia transmite emoție, când ți-e drag publicul tău și te oferi lui, te torni în ceea ce faci, fie că e muzica sau concertul. Valoarea produsului final devine intrinsecă și ea este cea care coagulează totul în jurul ei: formația, păstrarea ei în actualitate, fanii care te urmează cu nesaț.
45002943_2304706436267200_8320463026679447552_o
Și pentru că a venit vorba de fani, Bosquito mai face ceva diferit și bine zic eu: are o relație cu totul unică cu publicul său. Are acel club select de oameni care îi urmăresc și vin la concerte la care plătesc fericiți bilete, în loc să meargă, așa cum zicea și Radu în seara de la Iași, la atât de multele concerte gratis unde ar putea vedea o sumedenie de alți artiști.
Asta se întâmplă când înlocuiești promovarea practicată uzual în industria muzicală cu o relație sinceră și apropiată cu fanii tăi, când livrezi autenticitate, calitate, emoții intense adunate dintr-o viață-ntreagă, când transmiți energie pură care face sufletul publicului să vibreze.
Oamenii îi urmăresc, le știu piesele, le vânează concertele, la care vin, cântă și dansează din toată inima. Întâlnirea dintre Bosquito și public dovedește că relația dintre unii și alții e vie. Că se apreciază și respectă reciproc.
Pe mine m-au cucerit. Iar clubul lor select și-a mai câștigat un fan. M-am selectat singură, ca toți ceilalți, rezonând cu tot ce sunt și fac băieții ăștia. Fără cale de-ntors.
Ce bucurie să descopăr această comoară ascunsă, acești oameni frumoși și nebuni, și modul lor de a trăi din muzică și prin muzică!
“Mă-ntreb când am uitat să cânt la-la-la-la-la-la-la
Și când am încetat s-aud la-la-la-la-la-la-la”…(“Puiule de om“)
 Bosquito mi-a amintit să cânt la-la-la-la-la-la-la…
IMG-4302(credit foto@underground Iași)
Vă sugerez să mergeți la un concert live. La ce paletă de stiluri muzicale, ritmuri, emoții ating băieții este greu de crezut că măcar ceva nu vă va place. Iar de fapt, odată ajunși în fața lor, nu mai e scăpare. Nu mai e vorba de muzică. Ea devine un pretext pentru a îți fi invadat sufletul de “1000 de fiooooori”! (“Întuneric în culori“)
Mulțumesc Underground Club pentru dreptul de a folosi în acest articol din cadrele surprinse de voi! U rock!